Tarantino, la fel ca și Christopher Nolan, refuză să se modernizeze către filmarea digitală, iar în cazul lui Once Upon a Time in Hollywood, pelicula nici că se putea potrivi mai bine nostalgiei care se simte ca motorul inspirațional numărul unu din spatele acestui film.
Așa cum Cinema Paradiso vine din inima regizorului Giuseppe Tarnatore indicînd regretul către o altă epocă, una în care cinematografia încă poseda magia și fascinația celei mai noi forme de artă, la fel Once Upon A Time in Hollywood este omagiul adus de Tarantino acelui trecut. Atmosfera acelor ani (acțiunea se petrece în 1969) este reprodusă impecabil. În timpul filmului, chiar de la început, mă întrebam un pic perplex ce buget a putut avea Tarantino pentru această peliculă. Simplele filmări de pe autostradă în care pe toată secțiunea rulează numai mașini și camioane din anii ’60, apoi atenția la detaliu, conservele pentru cîini din anii ăia, rulotele, costumația, cinematografele cu atenția psihopatică pentru detaliu (mi-am adus aminte de pozele cadru-de-film de la intrarea cinematografului Patria, de pe vremuri), decorurile, castingul de excepție, toate adunate au însumat 95 de milioane de dolari.
Warner Bros și Sony au licitat pentru acest Once Upon a Time dar condițiile de copyright dorite de Tarantino i-au eliminat pe Warner Bros. Practic, prin contractul semnat cu acest film, Tarantino este acum în liga celor mai bogați regizori care au existat vreodată (George Lucas, Peter Jackson, Mel Gibson). Dacă Tarantino vrea să facă vreodată un serial cu numele Bounty Law, precum numele serialul fictiv în care joacă la un moment dat actorul și personajul principal Rick Dalton (Leonardo DiCaprio), Tarantino este cel care deține copyrightul numelui, și nu Sony!
Am văzut multe din filmele lui Tarantino, dar de la Reservoir Dogs încoace doar Inglorious Basterds mi-a plăcut la fel de mult ca Once Upon A Time, în timp ce altele (Kill Bill sau Jackie Brown) nu m-au prins chiar deloc. Toate filmele lui Tarantino sînt un amestec între parodie, drama și film de acțiune, cu clișee din abundență, dar amestecul e de fiecare dată puțin diferit și rezultatul e de neconfundat. Ce face acest ultim film atît de entertaining pe lîngă aparițiile surprinzătoare ale lui Bruce Lee (ce scenă hilară!) sau Roman Polanski ducîndu-se la o petrecere îmbrăcat caraghios, într-o redingotă cu volănașe sau faptul că înțelegi atît de clar cît de repede poate succede decăderea faimei unui actor în Hollywood sau abundența de secvențe amuzante luate din filmele B-rated?
În primul rînd, repet, nostalgia regizorului pentru acei ani fabuloși pentru cinematografie, vremea actorilor-zei, a filmelor B rated cu încasări imense și a lasărilor grandioase (chiar și pentru filme XXX) – actorii-staruri nefiind atît de numeroși ca în prezent, cînd și filmele se numără cu sutele pe an.
În al doilea rînd duo-ul de excepție pe care îl face DiCaprio pentru prima oară în același film cu Brad Bitt! Ce spectacol! DiCaprio practic fără apariții de la Oscarul pentru The Revenant (2015) și Brad Pitt tocmai din 2011, cu Moneyball. Trebuie spus că rolul lui DiCaprio, cel al unui actor trecut de perioada de glorie, măcinat de griji și de proprii demoni, este incomparabil mai dificil decît cel al lui Brad Pitt (Cliff Booth) care joacă pe post de dublură, cascador personal și omul-bun-la-toate al lui Rick.
În al treilea rînd, povestea (scenariul e semnat iarăși de Tarantino) caleidoscopică, precum unor articole tăiate din ziare și puse unul lîngă altul pe un același perete. Povestea principală, spune Tarantino, i-a venit cu mulți ani în urmă în timpul unor filmări cînd oferea un rol unui actor mai în vîrstă. Acel actor pune condiția să fie angajată și dublura lui o dată cu el. Tarantino acceptă și pe tot timpul filmărilor urmărește relația extrem de umană dintre actor și dublura deloc celebră – un tip distractiv, jovial, extrem de relaxat și împăcat cu situația lui de lucrător pe contract la Hollywood (împăcat că nu o să dea nicicînd lovitura dar că viața e plăcută pentru ceea ce îți oferă atunci, pe loc). Lui Brad Pitt i se potrivește de minune acest rol. Mersul, accentul, blazarea, îmbrăcămintea, situațiile în care se va găsi în timpul filmului fac acest rol unul dintre cele mai memorabile (mă gîndesc la cel din Fight Club)
Poveștile secundare vor fi westernul în care DiCaprio filmează o scenă lungă, antologică, în care va face cunoștință pre-filmări cu o actriță-copil, un fel de opusul său profesional: fetița e cu adevărat dedicată artei, își ia rolul în serios, în timp ce el se prezentase pe platouri după o noapte pierdută în compania unei sticle de whiskey, apoi povestea sectei de hippioți din jurul lui Charles Manson și povestea lui Sharon Tate – actrița star în devenire și soția regizorului Roman Polanski care în realitate va fi ucisă cu bestialitate de acoliții lui Manson, cu toate că era însărcinată în luna a nouă. Din fericire, Tarantino va ficținaliza firul real al evenimentelor și ne va oferi doar un pre-eveniment extrem de violent (al actului real) și în același timp extrem de distractiv care îi va avea ca protagoniști pe Cliff Booth, cascadorul și pe Rick Dalton.
După 2 ore și 45 de minute aproape că îți va părea rău că acesta este finalul.
P.S. Am încercat să scriu această recenzie fără să divulg absolut nimic din film. Ca spectator poți fi mai mult sau mai puțin atras de topica filmului sau de perioadă. De exemplu, în ce mă privește, eram demult curios să aflu mai mult despre secta lui Charles Manson. Motivul pentru care Manson și complicii lui comit celebrele omoruri este tocmai faptul că Manson visase să devină rock star iar producătorul îi refuzase albumul. Între timp producătorul terminase contractul de închiriere la proprietatea unde locuise și unde se mutase regizorul Roman Polanski împreună cu soția sa, Sharon Tate. Polanski era plecat în Europa la niște filmări. Sharon Tate revenise mai devreme acasă și era în compania a patru prieteni. Ghinion!
Guns and Roses vor fi blamați pentru includerea unui cîntec compus de Charles Mason pe albumul Spaghetti Incident (1993), “I don’t care about you” (eu, pînă azi, crezusem că era vorba de “Down at the Farm”, deoarece “farm” în argou poate însemna și închisoare, nu doar fermă).
Mason, 1.57 înălțime, moare la 83 de ani în închisoare.
Tarantino se afla în Holywood și în 1969 avea șase ani.
Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial
Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.
Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.
În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.
O recenzie super (adica si foarte documentata); aici inca nu au adus filmul. DiCaprio a fost ocupat cu climate change-ul:-) eu nu sunt fan Tarantino, dar asta pare foarte bun…din ce spui si datorita actorilor :-)
Merci, Alexandra, sa te duci cind apare: nu cred ca mai ai sansa sa-l vezi pe DiCaprio bîlbîit si dur in acelasi film :)
Asta inseamna ca probabil am scris prima lui recenzie in limba romana :)
Foarte incitanta prezentarea filmului! Acum de-abia astept o seara libera sa ajung sa-l vad la cinema. Imi pare bine ca nu ai dezvăluit detalii din acțiune, ca sa ne păstrezi surpriza pentru vizionare, dar cele mai interesante mi s-au parut informațiile din spatele filmului. Nici eu nu sunt fun Tarantino, dar distribuția este intr-adevăr de exceptie!
Merci, sper sa-ti placa!
Inglorious Basterds, unul dintre puținele file în care mi-a plăcut de Brad Pit, și mai e unul, Troia. În rest… un actor frumușel, deliciul fetelor care nu pun mâna pe o carte și visează la prinții călare pe caii albi care le întârzie să le apară. Aprecieri pentru recenzii. Nume mari ale industriilor cinematografice defilează pe acolo!
Hai că totuși a făcut niște roluri memorabile Brad Pitt. În afară de filmele amintite de tine, aș adăuga: Se7en (1995), 12 Years a Slave (2013), The Curious Case of Benjamin Button (2008), Legends of the Fall (1994), Fight Club (1999) etc. Desigur, și Twelve Monkeys (1995). Dar nu tuturor le place Jazz-ul :)
Merci de semn, Adrian! Mie mi-a placut Brad Pitt si in Legends of the Fall sau rolul din Fury (mai recent, film de razboi). Poate cel mai mult in rolul din Snatch dar si Fight Club.
Intr-un loc am facut typo „Brad Bitt” si nimeni nu mi-a spus!! :)
E probabil cel mai așteptat film al anului. Cel puțin din câte am urmărit eu. Sper să nu dezamăgească, cu toate că nu prea cred. Spre deosebire de tine, mie mi-au plăcut toate filmele lui Tarantino, chiar dacă „Jackie Brown” și „Death Proof” nu s-au ridicat la înălțimea altora. Omul se pricepe să ofere entertainment și de multe ori îl aduce la nivelul de artă.
Asa e, dar din punctul meu de vedere unele au la final violenta exagerata, atit de exagerata ca pe mine ma scoate din zona „plauzibilului”. Asa sint The Hateful 8 si Django la care daca exclud finalul sint printre cele mai misto filme ever.
The Curious Case of Benjamin Button – ah, ce nu mi-a placut filmul asa! :)
Man, îți spun sincer (ce am mai spus și altora): m-a dezamăgit filmul ăsta. Pentru majoritatea celorlalți regizori, ar fi fost un film extraordinar, dar pentru Tarantino, e doar OK. Actually, mi se pare cel mai slab film al lui. Să explic de ce.
1. Dialogurile. ”Tarantinesc” a devenit un adjectiv datorită abilității omului astuia de a scrie dialoguri despre burgeri care să te țină lipit de ecran. ”Once upon” e primul lui film în care dialogurile mi s-au părut plictisitoare, lipsite de savoare în mare parte, și inutile.
2. Firul narativ al lui Margot Robbie – complet inutil. De ce? Păi, pentru că personajul nu face nimic cu impact pe toată durata filmului, iar la final nici măcar nu e ucisă. Unii au zis că e nevoie de prezența ei pentru a crea o legătură cu personajul și pentru context, dar i beg to differ: toți știm istoria, știm cum ar trebui să se încheie treaba (iar contextul e oferit din numeroase puncte de vedere, mai ales scena aia lungă de la ferma Manson). OK, Tarantino face o șmecherie (nu atât de surprinzătoare ca in Basterds, sincer, m-am cam prins că nu avea s-o ucidă), dar problema e că șmecheria lui e una care ia, în loc să dea. Adică, dacă istoria era despre cum Sharon Tate scapă de Manson, iar Tarantino o ucidea… atunci s-ar fi justificat ”legătura emoțională” creată pe parcursul a aproape 3 ore de film. Dar să investești atâta timp într-un personaj care nu are absolut nicio scenă memorabilă sau relevantă (provoc pe oricine să demonstreze contrariul), ca apoi să-l scoți din scenă fără un BANG!, mi se pare stupid, mai ales pentru un mare regizor ca Tarantino.
3. Numeroase personaje cu potențial neexplorat (probabil din cauză că a trebuit să-i aloce timp de ecran inutil lui Robbie): Pacino apare o dată la început, și până când apare a doua oara, efectiv uiți că e în film. Da, am scris asta: un film de Tarantino, în care UIȚI că există un Al Pacino.
În rest, filmul e fain. Brad Pitt fură toate scenele în care apare (cea cu Bruce Lee mi s-a părut genială, și are și cele mai bune replici din film), DiCaprio – ca de obicei, impecabil, deși prea smiorcăit pentru gustul meu. Robbie rămâne doar un McGuffin cretin în toată treaba asta. Și evident, violența din final a mai salvat ceva din toată treaba. Overall, cum ziceam, mi s-a părut un film bun, dar pentru Tarantino a fost doar unul decent. Sper ca pentru ultimul lui film (adică următorul, după spusele lui), să încheie saga lui Bill. Cred că ar merge și Star Trek-ul ăla.
E normal sa ai alt punct de vedere. In Django mie mi s-a parut absurd sa-l imbraci pe Jamie Foxx in costum de cowboy si sa-l tii asa batos juma de film cind KKK belea negri pina prin 1970, exact asa cum tie ti s-a parut acum aiurea ca nu a executat-o pe tipa la final.
Dialogurile? Ce zici de cel dintre DiCaprio si fetita-actor?
Tarantino despre nemultumirea ta legata de Sharon Tate: „She was almost supposed to represent normalcy in the [film]. She doesn’t have any plot to do, we’re just watching her live her life because that’s what was robbed from her, was living her life. And the fact that she’s a person consigned to history for the most part defined completely and utterly by her tragic death, and in these last four weeks people have watched Margot play this person, and they saw that she was more than that. And that she was a lovely person and they get a sense of her spirit and they get a sense of her life, and you actually watch her doing things that people do in a life, running errands, driving the car, just life stuff. And you even got to see the real Sharon juxtaposed into that. And now I actually think people will think about her differently than they thought before. It’s not the beginning and end-all of Sharon, there’s still more to learn about her and everything, but as far as saving her from her tombstone, the movie has kind of done that, to a small degree but to a significant degree.” Si asa si trebuia man, gindeste-te ca femeia aia a murit si cum? Implorindu-i pe aia sa o ia cu ei, sa o sechestreze pina se nastea copilul si sa o omoare DUPA! Filmul ar fi fost way to over to top daca includea asa ceva. Intentia lui a fost sa-i aduca femeii un cit de mic credit pt cine a fost si pt o viata taiata stupid, mult prea devreme. Si cred eu ca nu a vrut sa-l rascoleasca pe Roman Polanski care ramine un mare regizor in viata. Adica un coleg.
A vrut sa faca un film entertaining la maximum. Si a schimbat ce-a vrut el (ma gindesc si la scena cu Bruce Lee aici) ca sa iasa asa.
De acord cu Pacino. Scena aia putea f bine sa lipseasca :)
Merci de trecere si de comment, Cosmin!
Yeah, i get it about Sharon, dar chiar și așa mi s-a părut inutil. Sharon era oricum îndrăgită, nu era nevoie să arate el așa ceva Mai ales pentru că în final, fără moartea ei, miza e redusă la 0. Also, când și Tarantino începe să facă filme despre vieți normale, să se gândească la banalități care rămân banale… idk, cred că-i cazul să ia o pauză. Sau să renunțe la ideea că toate filmele lui trebuie să dureze aproape 3 ore.
Am inteles, te deranjeaza conformismul. Pai tocmai asta e miza: toti fanii asteptau un final tipic Tarantino. Si cind colo finalul e comedie, eu cel putin am ris. Deci poti spune ca a fost non-conformist :)
Ciudat, văd că am mai citit o dată această recenzie, fără să îmi dau seama. A doua oară când o citesc, până la capăt. Îmi place descrierea: „măcinat de griji și de proprii demoni,”; în rest… am lăsat deja un comentariu, de care am uitat cu totul… :)
Intre timp am fost la cinema sa-l vad pe Brad Pitt in Ad Astra deci as putea scrie iar despre el (apropo de comentariul tau #1). Dar mi-e lene :)