Oops, I did it again..

Iar nu l-am ascultat pe văru-meu şi m-am dus la mare “la noi”. În timp ce eu eram la mare, văru-meu a vrut să se ducă la bulgari şi i s-a stricat maşina. De fapt eu i-am stricat-o cu puterea minţii, să se înveţe minte să mă mai refuze. În România se strică mereu cîte ceva, cel mai des aerele condiţionate, primul peste care am dat “tocmai stricat” a fost la soacră-mea. Anul trecut mi s-a stricat GPS-ul închiriat odată cu maşina, nimic nu m-a enervat mai tare ca asta: să opresc neregulmentar în Bucureşti într-o intersecţie din centru ca să cer indicaţii unui taximetrist staţionat acolo, moleşit de căldură şi fără chef. Unul mi-a şi zis: scrie pe maşina mea “birou de informaţii pentru turişti”? (Mint, de fapt mie nu au tupeu să-mi răspundă aşa, dar am preluat replica de la altcineva ☺) Intersecţiile mă fac să mă gîndesc la un joc pe computer în care la modul haotic trebuie să te fereşti de chestiile care iau cu asalt toate colţurile ecranului.
Anul trecut am avut maşină cu schimbător de viteze, anul ăsta am avut noroc să mă accidentez la fotbal cu cîteva zile înainte să plec, aşa că a trebuit să-mi iau hidramată. Am luat-o din aeroport. Să zic un pic de cum am pus mîna pe maşină.
Trebuia să mă aştepte un băiat cu un carton pe care scria numele meu, dar care nu numai că nu se găsea la locul prestabilit, ci nicăieri în aeroport. Numele, băiatul, cartonul – nimic nu se afla lîngă nenorocita aia de casă de schimb. Aşa că am sunat la sediul cu închirierile. Aveau număr de urgentă şi chiar răspundea cineva tot timpul! În plus, extrem de amabili. Mi s-a spus că băiatul care mă aşteaptă e lîngă florărie.
“E numai o florărie în aeroport, nu aveţi cum să nu o vedeţi…”
Trecusem deja de trei ori pe lîngă florărie, că doar eram pe Otopeni nu pe aeroportul din Amsterdam. Cu alte cuvinte ce noroc chior că mi se întîmpla pe Otopeni şi nu în Amsterdam.
Numai că pun pariu că-n Amsterdam, omul ar fi aşteptat unde trebuia.
Lîngă florărie se afla un singur tip de la o altă firmă de inchireri, cu o pancardă pe care scria “Janet”.
Am sunat iar la sediu.
“Lăsaţi că-l sun eu din nou, imediat rezolvăm.”
Aştept să-i sune telefonul celui care ţinea plăcuţa “Janet” în mînă şi în sfîrşit mă liniştesc.
– Nu puteai să fi scris şi numele meu acolo? Chiar şi cu cele mai mici litere posibile, ar fi fost ok.
În fine, băiatul era atît de relaxat şi de zîmbitor încît instantaneu mi-a transmis şi mie starea lui.
Aştepta de fapt nici mai mult nici mai puţin decît opt persoane şi îi fusese cred lene să scrie opt nume pentru că ştia că pînă la urmă cumva tot îl găsim.
Şase persoane din cele opt erau nişte nemţoaice care se duceau la Caransebeş să salveze cîini vagabonzi.
Gagiul era la vreo 32 de ani, brunet, un pic grizonat, suplu şi arăta foarte bine; nemţoaicele erau, să zic aşa, pe la menopauză şi grase. Ajunse afară şi-au aprins toate deodată ţigările, au vorbit strictul necesar cu noul meu amic apoi s-au pornit pe sporovăit între ele. În timpul ăsta eu m-am conversat cu George – care voia să-mi demonstreze că ştie Canada mai bine ca mine, de pe vremea cînd lucrase nu ştiu cîţi ani pe un vapor de croazieră pe post de crupier, şi atunci se oprise şi în Alaska, închiriase o maşină pînă în Vancouver, etc. Ideea de bază pe care voia totuşi să mi-o transmită cu povestea lui era că dacă vrei să te saturi de femei cel mai indicat e să-ţi iei job pe un vapor de croazieră pentru că raportul e de aproximativ un bărbat la douăzeci de femei, toate tinere şi cu care eşti practic sechestrat luni de zile. Oricum, eu pierdusem trenul la vaporul ăsta cu viaţă super unde fiecare bărbat avea mini-haremul lui. “Next life, George, asta fac, dacă bineînţeles, nu mă nasc în Arabia Saudită şi atunci totul se simplifică!”
L-am mai întrebat de ce totuşi a renunţat la serviciul de pe vapor dacă venea cu atîtea avantaje. În fine, se pare că obosise sau aşa am tras eu concluzia. S-a uitat pentru a nu ştiu cîta oară la nemţoicele care nu-l băgaseră deloc în seamă şi mi-a spus ca unul care face profile psihologice de dimineaţă pînă seară:
“Astea sînt lesbience! Salvează cîini pe naiba!”
În timp ce el făcea profilul nemţoicelor, eu i-l făceam pe al lui, că oricum e sport naţional la români. Era plin de el dar cu toate astea îl găseam simpatic (cum le catalogase pe alea lesbience de ciudă că nu-l băgaseră în seamă). Se pare că şi lui îi plăcea compania mea pentru că odată ajunşi la parcul auto am stat la poveşti închişi în ghereta lui (subliniez, de sticlă) în total 35 de minute, spre disperarea lui fiu-meu. Mi-a dat cîteva sfaturi care sincer să fiu nu-mi erau prea necesare că şi eu mă născusem tot în Bucureştiul ăla în care se născuse şi el dar la final i-am dat cel mai mare bacşiş pe care l-am dat eu în România, 50 lei. Mi-a şi dat un Opel Astra în loc de VW Golf fără să mă încarce, de ce să mint.
Cu maşina asta am fost peste tot, de la Apuseni pînă la mare şi nu mi-a făcut nici o problemă. Drumurile prin România mi s-au părut surprinzător de bune avînd în vedere faima proastă pe care o au, iar pe autostrăzi am mers constant cu 150-160 km la oră şi nu mi s-a întîmplat nimic, în plus nu am văzut nici un accident în trei săptămîni (iar apropo de faima proastă).
În localităţi am mers întotdeauna cu cel puţin 20 km peste viteza legală şi nu m-a oprit niciodată poliţia. O singură dată am înjurat, cînd am dat cu spatele într-o groapă imensă de credeam că nu o să mai ies din ea, era pe lîngă Otopeni pe o stradă laterală după ce ratasem întrarea în pasajul subteran, în prima zi.
Am făcut două excursii majore: în Apuseni şi la mare. În Apuseni am fost la cabana Cetăţile Ponorului şi mi-ar fi foarte greu să zic ceva negativ. Pînă şi ciobanul ăla care mi-a spus în a treia zi “grăbeşte-te că în zece minute o să plouă”, nu a greşit decît cu maximum minut. De fapt am stat la cabana Scăriţa care e la 5 km de Cetăţile Ponorului şi deoarece la Scăriţa nu există restaurant trebuia să fac zilnic un drum forestier groaznic de prost. Cabanierul zicea că a vrut să refacă drumul pe banii lui dar cei de la rezervaţie nu i-au dat autorizaţie. Probabil că ălora le e teamă că dacă repară drumul se umple rezervaţia de turişti şi voiau să o păstreze nepopulată.
Nu cred că dacă mă duceam, de exemplu, în Elveţia găseam oameni care să îmi ofere cu generozitate palincă, lanterne cu împrumut pentru explorat peştera, indicaţii, hărţi. Am fost în Elveţia şi mi s-a părut oribil pentru că am luat două amenzi într-o zi şi nici măcar nu depăşisem prea mult viteza legală (a doua amendă, de parcare) Şi reveneam din Franţa unde mă dusesem la un festival de literatură, singurul care plătise avionul din banii lui, că editurile din Germania, Italia, etc erau deh, din Germania, din Italia etc, şi-şi sponsorizaseră cîştigătorii.
La mare nu am mai fost ca anul trecut la o vilă-pensiune, ci m-am dus la un hotel care apărea listat cu 4 stele. Am luat două camere cu 200$ Can pe noapte. Eu mă gîndeam că e gen Cuba unde 4 stele înseamnă 3, dar pe litoral la noi am avut surpriza să aflu că 4 stele înseamnă 2. Cu 250 € mă puteam duce într-un apartament de lux penthouse pe două nivele în Marbella cu vedere la Mediterana – ştiu că tocmai şi-a luat un prieten de-al meu şi aşa îl închiriază. Dar nu cred că aş fi avut ce povesti.
Mi s-a părut incredibil că micul dejun era servit între 7 şi 9, practic imposibil de prins pentru unul ca mine care nici la serviciu nu ajunge înainte de 9!
Incredibil că salvamarul de la piscina hotelului (foarte adîncă!) nu numai că stătea la bere cu doi prieteni, dar era cu spatele la piscină. La un monent dat s-a ridicat să întrebe dacă poate să joace table cu cîştigătorul dintre unchiu-meu şi fiu-meu. Pe urmă inexplicabil i-a trecut pofta ce-l luase la fel de brusc.
Incredibil că la fîşia de plajă ce aparţinea de hotel, unde chipurile era gratis dacă consumai de 20 de lei (contravaloarea închirierii unui şezlong), barmanul mi-a spus în timp ce-mi dădea cardul magnetic pe care-mi pusese cu mare greaţă 60 de lei (luasem trei şezlonguri): “mîine să nu mai veniţi cu chestii de-astea pe aici!”. Dar eu pînă atunci făcusem plajă în altă staţiune şi era ultima mea zi, aşa că oricum nu mai treceam pe la el dupa cum i-am şi spus ironic: „Relax, că din fericire mîine nu trebuie să te mai văd!”
Incredibil că în prima zi a bătut femeia de serviciu la uşă la 8:00 ca să întrebe dacă vrem prosoape. Cred că a fost singura mea şansă să prind micul dejun şi am ratat-o şi pe aia …

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.