Orășelul Copiilor (7)

Capitolele anterioare AICI
 
– Sînt prea mulți oameni în oraș, prea mulți oameni ca să poată avea toți servicii stabile. De fapt, sînt prea mulți oameni în țara asta, pe continent, pe planetă în general. Unii dintre ei sînt forțați să accepte oferte sezoniere și atunci cînd s-a terminat vara, ghici ce se întîmplă cu ei? Rămîn pe tușă. Nici măcar nu au ajutor de șomaj. De curînd, președintele Franței a introdus un pachet de măsuri care vizează muncitorii cei mai defavorizați – contractorii. Dar aici nu e Franța. Și totuși nu mă plîng, activez într-un domeniu care nu dă semne de slăbiciune. Toată lumea are nevoie de ceea ce ofer eu. Pentru că e din ce în ce mai mult praf în orașul nostru, nu numai că sînt mai multe mașini ca oricînd și se construiește mai mult ca niciodată dar avem din păcate o creștere aproape exponențială a cazurilor de astmă printre copii. Cele două fenomene, evident, sînt legate. Știați că unul din cinci copii are alergie? Cine a a auzit de alergii pe vremea noastră, nu? Și, totuși, iată unde am ajuns! Vă uitați la cutia aceasta și credeți că ce încerc să vînd aici e un aspirator. Dar nu, aspirator este ce aveți dumneavoastră acum în casă. Chiar aveți unul? Îl puteți aduce? Deci haideți să-l băgăm întîi în priză pe al dumneavoastră. Spuneți că e destul de nou, că l-ați cumpărat doar acum doi ani? Asta ar însemna că ar trebui să fie bun, nu? Cît ați dat pe el? E ceva. Sper numai să nu vă fi păcălit… dar nici o grijă, vom vedea imediat dacă e ceva de capul lui chiar aici, pe covorul acesta persan din sufragerie. Frumos covor, superb chiar, cînd ziceți că l-ați aspirat ultima oară, acum două săptămîni? Nu-i nimic, doamnă, mai aspir eu o dată pentru dumneavoastră. Uitați, aspiratorul dumneavoastră, peria dumneavoastră, dăm pe porțiunea asta în sus și în jos de cîteva ori, încă eu apăs cred mai tare pentru că sînt bărbat dar am și experiență la dat cu aspiratorul, asta am făcut ani de zile, schimbul de noapte, mă plimbam pe coridoarele companiilor și le aspiram carpetele, e o treabă care nu se poate face în timpul programului pentru că încurci angajații, îi faci să se împiedice de firul electric sau de tubul aspiratorului, te văd prea tîrziu și își varsă cafeaua din cană și tot ție îți dai de lucru: pe lîngă praf acum ai de șters și pata de cafea de pe carpetă. Buuun, am terminat cu al dumneavoastră, e timpul să vedem ce face al meu. Și ca să vedem dacă mai strîngem ceva praf în urma curățeniei făcute cu al dumneavoastră, uitați! …îl desfac pe al meu și vă arăt că aici, în momentul ăsta compartimentul de colectare este complet alb, imaculat și gol.
Cu un gest automat, lunganul cu ochii de un albastru spălăcit, aproape gri, își apăsă mustața cu degetele. Pe o parte alunecă degetul mare, pe cealaltă degetul arătător, periindu-și firele roșcovane cu o mișcare prelungă care avea scopul de a pieptăna, spația și reface simetria feței. Se uită în oglindă studiindu-și gesturile, șlefuind discursul pe care-l repetase de nenumărate ori. În oglindă își imagină contactul vizual cu proprietarii, o femeie, un bărbat, sau ambii, pentru că uneori prezentarea lui era urmărită de toți ai casei. Și în timp ce îi privea și cu o mînă își aranja mustața, cu cealaltă, asemeni unui prestidigitator de marcă, introducea rapid un ghemotoc de praf și scame înainte de a închide trapa compartimentului.
– Vă dați seama ce ar însemna să cumpărați dintr-un magazin un obiect ca acesta pe care-l am eu aici? Pe lîngă prețul produsului ar trebui să acoperiți chiria magazinului, încălzirea, birourile vînzătorilor, concediile și beneficiile lor. Dar la mine nu există nimic din toate astea. Nu am magazin, nu am concediu, nu am beneficii. La mine plătiți numai și numai contravaloarea unui instrument de cea mai înaltă calitate. Nici măcar nu trebuie să plătiți benzina pînă în centru. Și acum, dau de cîteva ori pe porțiunea asta unde am aspirat deja cu al dumneavoastră. Ia să deschidem încă o data compartimentul de colectare. Ar trebui să fie nimic aici, sînteți de acord? Dar uite că nu e așa! Uitați cîtă mizerie s-a strîns, e absolut incredibil. Al dumneavoastră trebuie să fie făcut în China sau Malaezia, văd că nu strînge mai nimic. Și imaginați-vă: dacă de pe un metru pătrat am strîns atîta, ce s-ar întîmpla dacă aș continua să vă aspir cu al meu toată casa? Dumnezeule, nici nu vreau să mă gîndesc!
Bărbatul încheie reprezentația din fața oglinzii, se înclină ca un actor și puse aspiratorul la loc în cutie.
Își turnă un pahar de vin dintr-o sticlă deja desfăcută și se așeză în fața unui laptop. În căsuța de explorare bătu cu cuvintele “site-uri de ascuns adresa IP”. Urmă pașii descriși apoi cu identitatea astfel camuflată scrise în căsuța de pornire google ceea ce-l interesa.
Snuff.
 
 
***
 
 
Oricine ar fi văzut acea familie și-ar fi dat seama că e ceva în neregulă cu ei. Mai întîi că toate trei bicicletele aveau șaua lăsată cît se putea de jos. Cînd pedalau, nu numai genunchii băiatului, dar și a părinților se flexau pînă sus, spre piept. Pe bicicleta din față pedala tatăl, pe chip o expresie de nemulțumire pentru că avansa prea încet și-i înghețaseră mîinile pe ghidon. Pe următoarea bicicletă, mama, cu o mînă păstrînd direcția, cu cealaltă țînînd telefonul mobil, cu cineva pe apel video, explicînd ce filmează.
– Aici sîntem pe o stradă unde pînă de curînd erau case normale dar au fost cumpărate de oameni cu bani. Darîmate și reconstruite case noi, cum vezi: palate. Aici nu s-a reparat strada, sînt gropi și e ca și cum pedalezi printre jaloane. Mergem cu toții să vedem cîți oameni s-au strîns la meeting și dacă nu dau mîncare pe gratis. Se vede bine ce transmit acum, mamă? E live!
Bicicletele nu erau noi, erau găsite de curînd. Alții mai înstăriți le aruncaseră la venirea frigului. Tatăl și mama lui Codin le culeseseră din grămada cu alte vechituri, le dezlipiseră foaia pe care scria “PE GRATIS” și doar le unseseră pinioanele să nu mai scîrțîie așa tare. A mamei lui Codin făcea un zgomot de tablă răzuită cu fiecare pedalare și în timp ce descria în detaliu străzile pustii pe care se plimbau, zgomotul repetat puncta monologul la fiecare două secunde ca la un mix de muzică rap. Cel puțin așa i se părea lui Codin care venea pe bicicleta lui roșie, de fete – fosta bicicletă a Dianei.
Avea nasul și mîinile înghețate dar era mulțumit că se plimba cu mama și cu tata, ca în vremurile bune, cu toate că ei nu vorbeau deloc cu el.
Zece minute mai tîrziu, în dreptul casei lui Costi s-a mirat să-l vadă în ușă pe străinul de la care primise o ciocolată cînd îl ajutase să pună aspiratorul în portbagaj. Mama lui Costi refuza să-l lase să intre în casă și bărbatul zîmbitor îi spunea la revedere. Dar cînd s-a răsucit cu spatele spre ușă, Codin l-a văzut cu totul transformat. Fața lui exprima atîta furie încît Codin a avut impresia că bărbatul scotea fum pe nări.
Ca din senin i-a venit atunci în minte coșmarul care-l trezise din somn noaptea trecută. Costi și frate-său mai mic se aflau în vacanță la bunici iar el fusese invitat de ei acolo, doar pentru un week-end. Totul era liniștit și afară adia un vînt plăcut care usca cearșafurile albe întinse pe sîrma din curte.
O prăjină împingea sîrma în sus, undeva pe la jumate ca să nu ajungă partea de jos a rufelor prin praf.
Atunci pe poartă a intrat un bărbat negru, călare pe un cal cu copitele picioarelor despicate. Înfățișarea bărbatului inspira frică și nimeni nu i se putea uita direct în față. La toți li se înmuiaseră picioarele de parcă fuseseră gazați cu o substanță paralizantă. Bărbatul, atotputernic ca un Dumnezeu, a coborît de pe cal, a desfăcut un sac imens de iută în care i-a vîrît pe Costi și pe frate-său. Copiii plîngeau un plîns tăcut, lipsit de speranță în timp ce, ținuți de haine, pluteau întîi unul apoi celălalt spre gura sacului.
Și atunci Codin s-a îngrozit și mai tare pentru că în sac era întuneric și frig așa cum trebuie să fie pe lumea cealaltă – iuta sacului se mișca, și prin ea se profilau siluetele altor corpuri, nu de copii ci de adulți.
Codin a îngenunchiat și i s-a închinat lui iar atunci omul a răsucit frîiele calului plecînd în galop.
Pe el omul negru îl lăsase în pace.
Dintr-odată Codin a simțit nevoia să pedaleze mai tare pentru a se îndepărta cît mai mult de omul îmbrăcat în negru din spatele lui. A depășit-o pe maică-sa, apoi și pe taică-său luînd prima poziție, la zece metri în fața lor, apoi la douăzeci, la cincizeci, pînă cînd ei l-au observat mult prea departe de ei și atunci ea a fost forțată să încheie convorbirea și transmisia de pe mobil, să pună ambele mîini pe ghidon.
Erau pe un drum mai principal pe care, din cînd în cînd, erau depășiți de mașini dar Codin nu se simțea în inferioritate pe bicicletă.
Cînd îl întrebaseră ceilalți copii dacă o să vrea să-și ia carnet de conducere cînd va fi mare, el dăduse răspunsul auzit mai demult la taică-său:
– Ce, carnet?! Credeți că sînt nebun să mă urc la volan și să risc să-mi pierd viața cu atîția șoferi inconștienți în orașul ăsta? În plus, port ochelari, adăugase de la el.
Maică-sa l-a strigat din spate să încetinească dacă nu vrea să-și ia și o palmă.
Și atunci el a încetinit.
Dăduseră tare la pedale și parcă nici unul dintre ei nu mai simțea frigul.
Acasă urmau să mănînce iarăși cartofi prăjiți.
Nu-l afecta că părinții nu-și găseau serviciu pentru că îi plăceau cartofii prăjiți și putea să mănînce asta zilnic mulți ani de acum înainte. Aveau biciclete și se plimbau toți trei ca în vremurile bune. Chiar dacă maică-sa urlase la el, toate mamele urlă cîteodată la copiii lor. Pe marginea drumului erau niște copăcei căzuți pe jos dar Codin nu realiza că puieții fuseseră lăsați de lucrătorii de la primărie pentru a fi plantați mai tîrziu – el era convins acum că peste noapte, chiar în timpul cînd el avusese acel coșmar groaznic, în cartierul lor bătuse o furtună puternică și vîntul culcase acei copaci la pămînt.
A pedalat ușor prin fața bisericii evanghelice unde, cu mare dificultate, a citit mesajul care îndemna oamenii să vină la slujba de duminică.
 
Pe Satana nu-l subestimați. E viclean și priceput, cu mulți ani de experiență în a înțelege slăbiciunile umanității.
 
VA URMA

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.