Prieteni cititori, astăzi am făcut o descoperire excepțională. Am aflat un adevăr tulburător, în fața căruia nu doar eu, ci noi toți nu putem decât să ne resemnăm, plecând capul: Suntem, cu toții, nebuni! Eu, voi, scriitorii, cititorii și recenziștii, persoanele ce aparțin oricărui strat și grup social din lume. Până și doctorii care tratează nebunii sunt, la rândul lor, nebuni. Nu e vreun clișeu expirat: cu toții alcătuim o masă uriașă, indistinctă de nebuni, fiecare dintre membrii ce o alcătuiesc suferind de o formă incurabilă de demență, care se manifestă în comportament prin paranoia și orbire.
Da, domnilor, orbi (și paranoici) la fiecare pas, toți prinși în plasa ademenitoare a propriilor obsesii, având înainte un filtru prin care analizează realitatea și o interpretează după bunul plac, propriile preocupări și interese. Orbirea fiecăruia este datorată unei bule invizibile la adăpostul căreia ne ducem viața, bula propriei noastre realități, atât de diferită, uneori, de realitatea obiectivă, însă mereu în contact cu aceasta, influențată de ea până la întrepătrundere.
Un exemplu stupid, folosit tocmai de Plaut în comedia sa, Aulularia (oala cu aur). Dacă mi se pare că vecinul mă privește cu maliție, știind că am o comoară ascunsă în podul casei, interpretez tot ceea ce îmi spune sau face ca o aluzie indirectă la acea comoară. Aha, voi spune, a descoperit-o și vrea să mi-o fure sau, Aha, vrea să mă ispitească ca să afle unde am ascuns-o! Cu această obsesie, sau sub semnul ei, voi trăi toată viața, chinuit, în lumina închipuirilor mele. Sunt orb, pentru că nu văd realitatea efectivă ci o realitatea a mea, subiectivă până la irealitate însă, oricum, unica pe care o cunosc. Așa e, deci, Orbirea lui Canetti!
Despre autor nu se cunosc foarte multe, numele său nu spune mai nimic la o primă citire. Trebuie însă menționat faptul că ne aflăm înaintea unui intelectual complet, scriitor de eseuri, schițe, romane, teatru sau jurnale de călătorie. Faima l-a atins târziu, după prima jumătate a secolului trecut și zbuciumul pricinuit de războaiele sale, tocmai prin Orbirea, unanim recunoscută drept cea mai importantă operă a sa, la peste treizeci de ani de la scriere (în 1931, atunci când a fost terminat romanul, autorul avea doar douăzeci și șase de ani). Doctor în filosofie, și-a luat licența în chimie la Universitatea din Viena, apoi a fost, pentru o vreme, scriitor liber-profesionist. Bulgar la origine (născut în 1905, la Ruse), crește într-o familie sefardită din Bulgaria până la vârsta de șase ani (primind educație bilingvă, în bulgară respectiv spaniolă sefardită), se mută apoi în Anglia, pentru doi ani, iar în final în Austria, învățând, pe rând, limbile engleză și germană. Bacalaureatul îl dă la Frankfurt, Viena pricinuindu-i, totuși, mai mult ca oricare alt oraș, trăirea metropolei moderne care avea să îi influențeze, în scrierile lor atunci moderne, printre alții, și pe Joyce, Dos Passos sau Jules Romain. Participă activ la viața culturală a Angliei după ce se stabilește acolo, influențând câțiva scriitori contemporani pe care îi cunoaște, însă nu într-atât încât să se consolideze în jurul său o școală sau un curent literar.
Întorcându-ne la Orbirea, Thomas Mann afirma, cu mult înainte ca opera să devină accesibilă publicului larg: ”Sunt sincer cucerit de bogăția acestui roman, de fantezia sa debordantă, de o anumită măreție îndârjită a concepției, de cutezanța poetică, de tristețea și de îndrăzneala sa.”
Personajul principal, Peter Kien, cel mai mare sinolog al vremii sale, este prins în obsesia pentru propria-i bibliotecă, în care a investit toată averea moștenită de la părinți. Trăiește printre cărți și pentru cărți, gândește și se exprimă în citate, nu lasă pe nimeni să se apropie de prețioasele sale volume. Menajera sa, Therese, o femeie trecută de maturitate, aproape bătrână, are obsesia bărbaților chipeși (ce își manifestă debordant virilitatea, făcându-i curte), pe lângă cea a acumulării de bani și alte avuții. Ea reușește într-o zi să manifeste atât de bine un interes simulat pentru cărțile lui Kien, încât să-l determine pe acesta să o ia de soție. Între un soț complet dezinteresat de aspectul economic al lucrurilor (dar și de aspectul sexual al relației de cuplu; Kien este dezinteresat, în sens larg, de orice poartă numele de femeie) și o soție acaparatoare, care pretinde și pretinde, dorind cu orice preț să pună mâna pe avere, existentă sau închipuită, nu se poate să nu iasă scântei. Cei doi, ca și, de altfel, toate personajele romanului, vorbesc fără să se înțeleagă, interpretând cuvintele și purtarea celuilalt ca fiind dăunătoare propriilor interese. Această impresie duce la rivalitate și șantaj, la neîncredere și trădare.
Lumea stranie a acestui roman pare să se bazeze pe nesiguranță și jumătăți de măsură. Persistă, de fapt, o nesiguranță transmisă cititorului de către însăși autorul. Canetti dă senzația că nici el nu e foarte sigur unde vrea să ajungă, că personajele sale sunt cele care îl conduc de fapt, formând de la sine nucleul acțiunii, prin interacțiune. Depersonalizarea autorului este obținută prin tehnica discursului indirect liber și prin redarea dialogurilor, directe sau indirecte, sau a gândurilor personajului (un dialog, în fapt, și acesta, cu propriul sine, orbit de fixația sa). Întregul roman este, deci, un continuu dialog.
Însă mai presus de orice tip de interacțiune și dialog, ceea ce atrage și diferă de majoritatea romanelor psihologice este modul în care sunt relatate gândurile personajelor, niciodată atât de clar exprimat, de sincer (până la ridicol și chiar absurd), de egocentrist ca în această operă. Evident, pentru a obține efectul ironic, scriitorul exagerează uneori mai mult decât oricare altul, însă e tocmai această exagerare cea care ne face să-i intuim adevărata intenție, mesajul.
Cât de ridicoli suntem, pare să ne transmită Canetti aici, râzându-și în barbă, în meschinătatea propriei noastre subiectivități, raportând totul la unica noastră persoană, crezând că noi, cu interesele și opiniile și acțiunile noastre, suntem centrul și marginea lumii.
Scriitor. Traducător.
Critic literar.
Redactor LiterИautica.
Cărți publicate:
Încotro ne îndreptăm (Litera, 2022) – roman
Treisprezece. Proză fantastică (Litera, 2021) – povestiri
Este de găsit pe pagina sa de autor.
Acum înaintez și eu, rapid, spre pagina 200 (din vreo 650), așa c-am sărit peste partea unde rezumi acțiunea, dar cu restul sunt de acord 100%. Tot tu mi-ai recomandat romanul, așa că mulțam. Este o surpriză plăcută.
Cred că, dacă ești la pagina 200, ai fi putut citi și partea aceea. Nu am rezumat decât începutul acțiunii, chiar partea inițială, nu mai mult.
Dar e mai bine să o citești, oricum, fără nicio punere în temă. Cartea asta nu te va dezamăgi! :)