Orhan Pamuk – Zăpada

Dacă ar fi să glumim acolo unde alţii sunt serioşi, am putea să spunem că Zăpada romanul nobelizatului Orhan Pamuk (Curtea veche, 2008), e o carte ka-cofonică. Ca să înţelegem ce vrea să spună acest calambur, să amintim că titlul turcesc al cărţii este Kar, acţiunea se petrece într-un oraş turcesc numit Kars, iar protagonistul este un anume Ka. Numai să nu se supere Ku Klux Klan-ul că i s-au furat iniţialele. Noi, care n-avem de ce să ne supărăm, să spunem doar că romanul poate fi citit ca o baleiere a marilor probleme ale Turciei contemporane, cu traume istorice care se întind pe generaţii şi, fără a se vindeca vreodată, provoacă din timp în timp zguduiri sociale, cu un sistem laic care se menţine la putere prin reprimarea militanţilor islamici, cu oameni derutaţi şi în bună măsură îndobitociţi.

Ka, un poet şi ziarist turc trăitor de mai mulţi ani în Germania, revine în ţara de baştină nu se ştie exact de ce (dar… cherchez la femme!) şi ajunge la Kars, un oraş de provincie din nord-estul Anatoliei, unde se declanşase o adevărată epidemie a sinuciderilor printre tinerele musulmane care refuzau să renunţe la broboada islamică. Începută iniţial ca o anchetă jurnalistică a sinuciderilor, şederea lui Ka în oraş se transformă într-o serie de întâlniri cu vechi cunoscuţi, cum ar fi Muhtar, prieten din tinereţe, el însuşi poet fără succes, Ipek, fosta lui soţie, Kadife, sora lui Ipek etc., dar şi persoane pe care le cunoaşte abia atunci, tineri elevi de liceu cu simpatii islamiste sau temutul Lacivert, militant islamic căutat de autorităţi pentru presupuse asasinate. Peste toate astea cade o ninsoare cumplită care nu încetează trei zile şi care, pe lângă că acoperă întreg oraşul, îi mai taie şi legăturile cu restul lumii.

Se instaurează astfel o situaţie de huis clos, de incommunicado, în care vor fi posibile întâmplări tragice. Preludiul îl constituie asasinarea într-o cofetărie, chiar sub ochii lui Ka şi Ipek, a directorului unui seminar pedagogic, crimă atribuită de îndată unui islamist. Reacţia părţii adverse nu întârzie. În aceeaşi seară are loc la teatrul naţional din localitate, în timpul unui spectacol, un adevărat puci, cu numeroşi morţi, în urma căruia puterea în oraşul închis e preluată de un grup laicist din care se detaşează actorul Sunay Zaim. În zilele următoare acest grup va organiza raiduri prin oraş şi va comite asasinate după asasinate.

În tot acest timp, vorba lui Alecsandri, ziua ninge, noapte ninge, dimineaţa ninge iară. Ka-poetul cutreieră oraşul, se îndrăgosteşte de Ipek, pe care plănuieşte s-o ia cu el la Frankfurt şi – previzibil – toarnă poezii peste poezii (dacă am numărat bine, nouăsprezece, adunate într-un caiet verde). Bineînţeles că zăpada capătă valenţe simbolice, iar pe Ka îl podideşte inspiraţia în cele mai neaşteptate situaţii, aşa cum (din câte mi s-a povestit) pe unii îi loveşte diareea chiar când sună alarma de bombardament şi nu mai apucă să ajungă în adăpost. Printre picături fulgi se mai întâmplă următoarele, nu neapărat în ordinea asta: Ka se culcă cu Ipek, intelighenţia turcă fumează ca… turcii şi petrece ore întregi în dezbateri de zici că-s ruşi, Kadife se dovedeşte a fi amanta lui Lacivert, Ipek, fosta amantă a aceluiaşi fascinant militant, puciştii arestează şi ucid tot ce apucă şi îi reţin la un moment dat şi pe Ka şi Lacivert. Se practică un balet complicat, Ka negociază eliberarea lui Lacivert, dar acesta, nu mult după eliberare, este descoperit şi ucis de noile autorităţi. Deznodământul dramei are loc (simetric) tot la teatrul naţional, unde Sunay Zaim montează un nou spectacol, în care Kadife urma să îşi dea jos, demonstrativ, vălul islamic, dar totul se termină – aşa cum prezisese însuşi Zaim, rău, căci… Am pus punctele astea de suspensie pentru că n-am de gând să răpesc plăcerea celor care ar putea avea de gând să citească romanul.

Toate întâmplări ne sunt povestite de un anume… Orhan, prieten al lui Ka, la patru ani după evenimentele acelea înzăpezite. Ka revenise la Frankfurt fără Ipek, care renunţase în ultimul moment să îl mai însoţească, şi fusese asasinat, misterios, cu ceva timp înainte de începutul relatării lui Orhan. Acesta porneşte pe urmele prietenului său şi încearcă atât să îi recupereze poeziile scrise în timpul blocadei la Kars, cât şi să elucideze evenimentele. Va rezulta că, poet înzestrat sau nu, Ka îl turnase pe Lacivert puciştilor, care îl executaseră după eliberarea lui iniţială. Asasinarea ulterioară a lui Ka, în Germania, fusese un act vindicativ al adepţilor lui Lacivert. Orhan reface drumurile lui Ka prin oraş, stă la rândul lui de vorbă cu foşti interlocutori ai acestuia şi e, în definitiv, cel care trage cortina peste această istorie sângeroasă şi absurdă, cu episoade jucate literalmente pe scenă.

Nu ştiu dacă punctul tare al Zăpezii e modul în care Pamuk compune figura artistului prins în mecanismul unor evenimente complicate, a căror desfăşurare fatală nu poate fi controlată. În măsura în care Ka e emblematic pentru o intelectualitate plină de slăbiciuni şi inconsecvenţe morale, se poate spune că autorul a izbutit să creeze un personaj reprezentativ. Cititorului neturc i se vor părea interesante secţiunile prin societatea turcă, despre care cei mai mulţi dintre noi nu ştiu mare lucru. Şi – detaliu de-a dreptul înduioşător, care ne apropie de urmaşii odioşilor asupritori otomani – turcul şomer şi sărac stă şi se uită ore în şir la telenovela Mariana, şi acelaşi turc de rând înghite cu un stoicism de-a dreptul românesc abuzurile autorităţilor. E foarte posibil ca latura socială să fie cea care dă valoarea acestui roman şi nu lungile pasaje care reconstituie efortul creator al lui Ka sau bătutul şeii să înţeleagă cititorul simbolistica zăpezii.

________________________

Articol preluat, cu acordul autorului, de pe blogul Ce am mai citit

Wilkins Micawber

ce-am-mai-citit.blogspot.ca/