P. G. Wodehouse – Scriind cu umor pînă la 93 de ani

(interviu luat de Gerald Clarke pentru Paris Review)

L-am telefonat atunci cînd trebuia să-l vizitez prima oară întrebîndu-l despre indicaţii de drum între New York şi Long Island, unde se afla casa lui. A hohotit scurt, ca şi cum îi cerusem să-l compare pe Euclid cu Einstein sau altceva la fel de imposibil.

“Oh, eu nu-ţi pot spune aşa ceva”, mi-a zis, “n-am nici cea mai vagă idee!”

Am găsit singur traseul şi cînd am ajuns la prînz, cu doar zece minute întîrziere, a părut uimit:

“Nu ai avut probleme deloc? Oh, asta e bine. E minunat!”

Faţa lui strălucea parcă de plăcere că primeşte în casă un asemenea tip descurcăreţ ca mine, un Jeeves* mai mic ce mai, m-a condus fără explicaţii lîngă un telefon de la care încercase să prindă un număr de New York-ul de dimineaţă. Voia să-l ajut.

Desigur, făcuse totul corect, exceptînd formarea prefixului New York-ului (…) A fost extraordinar de încîntat cînd i-a răspuns New York-ul şi am fost încălzit de căldura recunoştinţei lui pentru tot restul zilei. Toate astea trebuiesc spuse ca să înţelegeţi că Wodehouse, care a trăit patru luni peste aniversarea de nouăzeci şi trei de ani, descoperise propriul lui secret pentru o viaţă lungă: în lumea din jurul lui, pur şi simplu ignora tot ceea ce provoca grijă, stres, sau confuzie.

Soţia lui Ethel, sau cumnata lui Helen, erau responsabile să se îngrijoreze pentru el. (…) Wodehouse nu găsise necesar să poarte bani cu el în ultimii douăzeci de ani şi, cu toate că îşi trăise cam toată viaţa adultă în America, încă socotea preţurile în lire sterline. Accentul său, rămăsese cu o exactitate aş spune matematică, pur englezesc. Pe lîngă scris avea două pasiuni: New York Mets şi o telenovelă, The Edge of Night. Într-una din rarele ocazii în care a trebuit să plecăm de acasă o seară, Ethel a primit sarcina să urmărească serialul şi să scrie exact ce se întîmplase. Cu altă ocazie mi-a spus: “Am înţeles că o să stai să ne uităm împreună la The Edge of night. Încîntător!” (…)

La o lună după interviu, după cum am aflat, a murit la fel de uşor şi liniştit cum trăise.

I: Ultima oară v-am văzut la aniversarea dvs de nouăzeci de ani, în 1971.

W: Oh, da. Toată acea petrecere de nouăzeci de ani mi-a dat ceva foarte aproape de un atac de inimă.. de fapt a trebuit să urmez un tratament, ştii. Mereu iau pastile şi chestii. Dar un avantaj al tratamentului a fost că am slăbit vreo zece kilograme. Mă simt înfricoşător de în formă acum, cu excepţia picioarelor care îmi tremură doar puţin.

I: Aveţi 91 de ani, nu-i aşa?

W: 91 jumate! 92 în octombrie.

I: Nu aveţi dificultăţi să citiţi?

W: Oh, nu!

I: Dar să scrieţi?

W: În ce priveşte creierul, sînt bine. Că veni vorba, tocmai am terminat un nou roman. Am şi un titlu excelent pentru el: Anonimii neînsuraţi. Nu ţi se pare bun? Da, toată lumea zice că-i bun. Peter Schwed, editorul meu de la Simon and Schuster aproape întotdeauna îmi umblă la titluri, dar a fost în extaz la ăsta ultimul. Mi se pare că romanul ăsta e atît de mult peste tot ce scriu eu în general că nici nu ştiu ce să mai adaug. E chiar distractivă cartea. Totul s-a legat incredibil de bine. Mai degrabă sînt acum îngrijorat de următoarea. O să fie aproape o dezamăgire. Nu vreau să fiu ca Bernard Shaw. A scos nişte chestii îngrozitor de slabe pe la nouăzeci de ani aşa. A zis că ştie că ce scrie e slab ca naiba dar nu se mai poate opri.

I: Cum este o zi normală de scris pentru dvs?

W: Încă îmi încep ziua la 7:30. Îmi fac rutina, vreo duzină de exerciţii, iau micul dejun apoi mă duc la birou. Cînd sînt între două cărţi, aşa cum e cazul acum, stau în fotoliu, mă gîndesc şi scriu nişte notiţe. Înainte să încep un roman, de obicei am cam 400 de pagini de notiţe. Majoritatea indescifrabile. Dar întotdeauna vine un moment cînd simţi că trebuie să începi romanul. Poţi, mai mult sau mai puţin simţi cum va ieşi acesta. După care totul e o chestiune de detaliu.

I: Plănuiţi deci totul în avans?

W: Da. Pentru un roman umoristic îţi trebuie scenariu şi trebuie să-l testezi ca să ştii cînd intervine situaţia comică şi care va fi situaţia care o va genera…. Împarţi totul în scenete şi păstrezi cît se poate de puţină umplutură între ele.

I: Chiar este posibil cu adevărat să ştii într-un scenariu cînd urmează să fie ceva amuzant?

W: Da, poţi. Totuşi e interesant cum un scenariu deviază pe măsură ce avansezi. Nu cred că am păstrat vreodată unul exact cum planificasem. Dacă am intriga scenariului pentru o nuvelă şi o pot începe, atunci muncesc non-stop. Scriu de dimineaţă, apoi mă duc să fac o plimbare sau ceva, după care mă arunc încă o dată pe roman. Eu găsesc că intervalul de timp dintre ora 4 şi 7 este propice în mod special scrisului. Niciodată nu scriu după masa de seară. Găsesc că cel mai greu e să lucrezi la intrigă. Ia aşa mult timp să fii satisfăcut. Îmi place să mă gîndesc la o scenă, nu contează cît de nebunească, şi să o gîndesc înainte şi înapoi pînă devine plauzibilă şi se potriveşte perfect în romanul meu.

I: Cîte cuvinte reuşiţi să puneţi pe foaie într-o zi bună?

W: Ei bine, am lăsat-o mai moale în ultimii ani. Obişnuiam să scriu 2000 de cuvinte. Acum scriu, bănuiesc, vreo mie.

I: Munciţi şapte zile pe săptămînă?

W: O, da, întotdeauna.

I: Scrieţi la maşină sau de mînă?

W: Înainte scriam numai la maşină. Dar ultima carte am scris-o pe un şezlong, de mînă. Apoi am bătut totul la maşină. A mers mai încet, normal. Dar cred că e o metodă foarte bună.

I: Revizuiţi mult?

W: Da. Şi foarte des găsesc că am ceva plasat nepotrivit, o scenă care original o pusesem în capitolul doi şi apoi cînd ajung să scriu capitolul zece, realizez că s-ar potrivi mai bine acolo. Aşa că remodelez totul mereu.

I: Cît va ia să scrieţi un roman?

W: În trecut mă bazam să scriu unul în trei luni dar acum poate lua oricît. Am uitat exact cît mi-a luat romanul ce tocmai l-am terminat, dar trebuie să fi fost şase sau şapte luni.

I: Totuşi mi se pare foarte repede.

W: E încă ok, da.

I: Dacă ar fi să daţi un sfat cuiva care vrea să scrie proză umoristică, ce i-aţi spune?

W: I-aş da un sfat practic care ar fi să ajungă la dialog cît de repede posibil. Întotdeauna am simţit că lucrul după care trebuie să te duci e viteza. Nimic nu descurajează cititorul mai tare decît o grămadă imensă de descriere chiar de la început. Cred că succesul oricărui roman – dacă e un roman de acţiune – depinde de părţile intense. Ce ai de făcut e să te întrebi: care sînt scenele mele mari? Apoi le foloseşti la maximum. Principiul după care mă ghidez cînd scriu un roman este să mă gîndesc la personaje ca la actorii unei piese. Îmi spun aşa: dacă unui actor mare i s-ar propune să joace rolul ăsta şi acesta ar descoperi că după un prim act bun nu ar avea practic nimic de jucat în actul doi – ar refuza piesa. Aşa că mă întreb: pot să concep o poveste în aşa fel încît să-i poată da satisfacţie totală? Cred că singura modalitate ca un scriitor să rămînă “în priză” este examinînd fiecare roman la rece înainte să înceapă să-l scrie şi să se întrebe dacă este bun ca poveste. Odată ce îţi spui “aceasta este o intrigă slabă în forma incipientă în care este, dar sînt un scriitor aşa de extraordinar că magia mea o să o transforme în ceva ok”, atunci eşti pierdut. Dacă nu sînt implicaţi în situaţii interesante, personajele nu pot fi personaje importante, nici chiar dacă ai toate personajele secundare ţipînd pînă îşi scuipă bojocii despre asta: că ar fi interesant.

I: Ce credeţi că face o poveste să fie amuzantă?

W: Eu cred că în primul rînd personajul. Dacă ai satira în sînge atunci instinctiv ştii ce e hilar şi ce nu. Nu cred că un om poate sta chitit să scrie o poveste amuzantă dacă nu are înclinarea să ia viaţa la modul amuzant. Dacă iei viaţa uşor atunci iei lucrurile în derîdere. E probabil pentru că aşa te-ai născut.

I: În ce perioadă se desfăşoară acţiunea romanelor dvs?

W: În general între războaie. Încerc să nu le datez dar e destul de dificil. Am probleme să-mi amintesc detalii ca de exemplu cînd a început sa fie la modă să zbori cu avionul. Criticii continuă să spună că lumea despre care scriu nu a existat niciodată. Desigur că totuşi a existat. Şi era o lume care funcţiona teribil de bine între războie. Într-un fel e greu să scrii genul meu de povestiri pentru că nimic de-acolo nu mai e la modă. Genul de personaj Jeeves e neştiut acum în Anglia deşi cred că mi-a spus cineva că valeţii au început uşor-uşor să reapară.

I: Aţi avut vreodată un valet ca Jeeves?

W: Nu, niciodată ca Jeeves. Valeţii mei erau altfel deşi cred că J. M. Barrie a fost unul în genul lui Jeeves.

I: Atunci cum aţi ajuns să-l creaţi pe Jeeves?

W: Intenţia mea a fost să-l folosesc doar o dată. Prima lui intrare în scenă a fost aşa: “Doamna Gregson să vă vadă, domnule”. Era într-o poveste, “Scoţîndu-l la liman pe tînărul Gussie”. Şi el avea o singură replică: “Foarte bine domnule, ce costum veţi purta azi?”. Dar după aia scriam la o altă poveste “Cariera artistică a lui Corky” despre doi tineri care intrau în bucluc şi nici unul nu era destul de inteligent să iasă de unul singur. Şi mă gîndeam, ei bine, cum fac să-i scot din încurcătură? Şi mi-am spus, “Ce ar fi ca unul din ei să aibă un valet înţelept?” Am scris o poveste scurtă despre el, apoi o altă poveste, apoi mai multe povestiri scurte şi au urmat romanele. Iată cum creşte un personaj. Cred că am scris nouă romane cu Jeeves.

I: Îmi place Jeeves dar cred că personajul meu favorit este Lord Emsworth.

W: O, da. Este personajul meu favorit deasemenea. Dar acum e complet depăşit. Nu cred că mai există cineva în Anglia să locuiască într-un asemenea castel în zilele noastre.

I: Poate că nu dar suspectez că mai există aristocraţi cu sînge albastru exact aşa.

W: Da?

I: O să mai scrieţi povestiri cu lordul Emsworth?

W: Nu ştiu dacă ar mai trebui. L-am lăsat într-o ipostază atît de bună. A scăpat de ambele surori. Are porcul lui, locuieşte singur şi-şi iubeşte viaţa. E confortabil aşa cum e. Mi se pare cam nedrept să-l deranjez. Cred că mi-ar place să încerc, totuşi. Vezi, asta e problema. Aş vrea să scriu o poveste nouă cu lordul Emsworth dar despre ce să fie oare? Adică, ce se mai poate întîmpla? Problema e.. vezi.. m-am ocupat atît de mult de scroafa aia că acum nu o pot da la o parte din poveste. Şi totuşi, ce i se mai poate întîmpla unei scroafe? E greu să mai găseşti intrigi noi după ce ai scris aşa de mult ca mine. Ideile par să nu îmi mai vină acum. Bănuiesc că e ceva temporar. Întotdeauna am avut starea asta între romane.

I: Cred că în romanele dvs cel mai aproape de ceva sexual a fost un sărut pe obraz. Nu v-a tentat niciodată să condimentaţi un pic mai mult ?

W: Nu, nu mi se pare. Cadrul romanului nu ar fi permis-o. Sexul poate fi desigur subiect umoristic nemaipomenit dar trebuie să ştii cum să-l foloseşti. Şi nu cred că aş fi fost în stare să-l folosesc cum trebuie.

I: Lăsînd sexul la o parte, v-aţi gîndit să scrieţi ceva mai serios?

W: Nu, nu cred că sînt capabil să scriu altceva decît genul pe care l-am abordat. Nu aş putea scrie ceva serios.

I: Aţi ştiut dintotdeauna că veţi fi scriitor?

W: Da, mereu. Ştiu că scriam poveşti şi la cinci ani. Nu îmi amintesc ce am făcut înainte de asta. Aveam cam 20 de ani cînd am vîndut prima mea poveste. Şi sînt scriitor full-time din 1902. Nu pot să mă imaginez altfel decît scriitor.

I: Sînteţi vreodată furios pe critici? Vi se pare că sînt nedrepţi?

W: Nu, nu cred. Nu poţi să mulţumeşti pe toată lumea. Am primit multe recenzii favorabile de-a lungul timpului. Şi întotdeauna le-am citit atent. Prinzi chestii folositoare din ele. De exemplu, după ultimul roman cu Jeeves un critic mi-a scris că romanul e periculos de aproape de auto-parodie. Şi am ştiut ce vrea să spună cu asta. O să corectez problema în romanul viitor. Cred că se poate învaţa din critică. De fapt sînt destul de bun la a-mi critica singur munca. Ştiu cînd nu e atît de bună pe cît ar trebui.

I: Unii critici spun că povestirile dvs scurte sînt mai bune decît romanele. Ce credeţi?

W: Da, cred că m-aş apuca mai repede de proză scurtă decît de roman. Povestirea scurtă mă mulţumeşte. Îmi place senzaţia că am terminat ceva. Singura problema e că atunci cînd am o idee bună aş vrea mai degrabă să o transform în roman. Vreau să spun că stric un roman dacă pun ideea într-o povestire scurtă.

I: Care sînt umoriştii dvs preferaţi?

W: Cei care îmi plac sînt majoritatea morţi: James Thurber, Robert Benchley, Wolcott Gibbs, George S. Kaufman.

I: Credeţi că sînt mai mulţi scriitori de satiră în Anglia decît în America?

W: Nu au nici unul nici în Anglia.

I: Vă place Peter De Vries?

W: Nu sînt teribil de atras de el. Nu am citit prea mult din ce a scris. Dar îţi spun cine e cu adevărat bun scriitor, Jean Kerr. E nemaipomenită. Mary, Mary, e una din cele mai bune piese citite de mine. Anthony Powell e deasemenea bun. E extraordinar ce interesantă e scrierea lui. Şi merge, şi merge cu aproape nimic în ce priveşte scena sau altceva.

I: Ce aţi citit în ultimul timp?

W: Recitesc cărţi vechi pe care le-am mai citit. Prima dată cînd citeşti o carte nu o citeşti prea atent, o citeşti pentru poveste. Trebuie să reciteşti. La fiecare cîţiva ani recitesc tot Shakespeare, cap coadă. Dar de ce să zic, citesc şi ultima carte de Agatha Christie sau Rex Stout. Am citit toate cărţile de ei. Îmi plac intrigile elaborate. Dar nu am un plan clar de lectură. Citesc aproape orice.

I: Citiţi proză contemporană?

W: Am citit ceva din Norman Mailer.

I: Vă place?

W: Nu îmi plac romanele lui prea mult dar scrie non-ficţiune foarte interesantă.

I: Dar ce ziceţi de generaţia Beats? Cum ar fi Jack Kerouac care a murit acum cîţiva ani?

W: Jack Kerouac a murit?! Chiar?

I: Da.

W: O Doamne, chiar se duc, nu-i aşa?

I: Recitiţi uneori propriile romane?

W: Oh, da.

I: Şi vă surprinde ceva?

W: Sînt destul de surprins de ce bune sînt!

I: Dintre toate cărţile dvs, aveţi unele favorite?

W: Oh, sînt foarte ataşat de o carte care se numeşte Serviciu Rapid şi o altă de-i spune Sam în suburbie, una foarte veche. Dar îmi plac cam toate. Sînt puţine excepţii.

I: Aţi fost vreodată invidios pe alt scriitor?

W: Nu, niciodată. Sînt un cititor atit de avid că întotdeauna nu am fost decît recunoscător că am ce citi.

I: Alţi scriitori v-au invidiat?

W: Întotdeauna mi s-a părut că A. A. Milne. Ar fi trebuit să fim prieteni destul de buni dar, ştii, într-un anume fel cred că el era cam invidios de fel. Cred că era invidios cam pe toţi scriitorii. Dar îmi plăcea cum scria. Există un lucru pentru care sînt recunoscător: Nu trebuie să îmi placă un tip îngrozitor ca să îmi placă ce scrie. De exemplu, îmi place cum scrie Somerset Maugham foarte mult dar cred că a fost nemulţumit tot timpul, nu ţi se pare? Era un om neplăcut.

I: A fost neplăcut cu dvs?

W: Nu. Se purta ok cu mine. Ne limitam cam la “how do you do” aşa ceva. Îmi amintesc odată ne întorceam înapoi de la un meci de crichet în Londra şi Maughan mergea pe trotuarul celălalt. S-a uitat la mine, m-am uitat la el şi amîndoi aveam acelaşi gînd în cap: “Oh, Doamne, trebuie să mă opresc ca să vorbesc cu ăsta?” Din fericire nu ne-am oprit.

I: Nu cred că scriitorii se înţeleg prea bine unul cu altul.

W: Nu, nici eu nu cred. Cred că sînt invidioşi unul pe altul. Eu mă înţeleg bine la nivelul superficial, dacă totul e în regulă. Dar dacă simţi că nu te suportă… Care crezi că e poziţia lui Arnold Benett acum?

I: Nu cred că îl mai citeşte cineva…

W: Asta e ce cred şi eu. Dar cînd trăia, era cu adevărat un mare om de litere.

I: Să schimbăm un pic subiectul şi să vorbim despe dvs. Dvs şi Ethel eraţi în Franţa cînd germanii au invadat-o în 1940. Aţi fost dus în Germania pentru un an şi Ethel a trebuit să locuiască la Berlin. De ce nu aţi trecut în Anglia cînd încă se putea?

W: Totul s-a petrecut atît de repede! Pînă au intrat germanii nu părea să fie vreun pericol. În principiu, totul a fost pentru că aveam doi cîini la care ţineam foarte mult şi la trecerea în Anglia erau nişte legi stricte de carantină care nu ne-ar fi permis să îi aducem cu noi. Nu eram buni organizatori pentru aşa ceva, mutări.

I: Mai tîrziu aţi transmis de la CBS radio în Berlin şi descriaţi viaţa dvs în lagăr. Acele transmisii au cauzat mari controverse în Anglia şi pentru o perioadă aţi fost atacat vehement acolo. Regretaţi că le-aţi făcut?

W: Oh, da. Destul de mult. Îmi doresc să nu le fi făcut. Nu mi-a trecut deloc prin cap că e ceva în neregulă cu asta. Mi-au schimbat, deranjat toată viaţă. Bănuiesc că m-aş fi întors în Anglia dacă nu ar fi fost acele transmisii radio. Şi totuşi, a fost ceva atît de nevinovat, doar o amuzantă descriere a aventurilor mele din lagăr. Desigur, niciodată nu am publicat vreodată poveştile alea.

I: Eşti deranjat de felul cum v-au tratat conaţionalii dvs?

W: Oh, nu, nu, nu. Nimic de genul ăsta. Toată treaba s-a răsuflat oricum între timp.

I: V-ar place să vă reîntoarceţi vreodată în Anglia?

W: Cu siguranţă că mi-ar place dar la vîrsta mea e teribil de dificil să începi să te mişti. Dar mi-ar place să fac o vizită la primăvară. Toată lumea pare că vrea să mă întorc înapoi. Problema e că nu am zburat niciodată. Cred că asta ar rezolva totul.

I: Presupun că majoritatea oamenilor cred că locuiţi în Anglia chiar şi acum. Dar sînteţi cetăţean american şi v-aţi petrecut cea mai mare parte din viaţă aici.

W: Da, e adevărat. Întotdeauna mi-a plăcut America. Întotdeauna mi s-a părut că e ţara mea. Nu ştiu de ce. Aş locui mai degrabă aici decît acolo. Nu cunosc nici un loc în Anglia pe care l-aş prefera acestui loc unde sîntem. Îmi plăcea Londra dar nu cred că-mi mai place acum. Întotdeauna am vrut să mă duc în America şi cînd am obţinut o vacanţă de la Globe în 1904, am venit aici pentru trei săptămîni. Într-adevăr, am vizitat mai mult din New York atunci decît am vizitat tot restul vieţii. Faptul că am locuit în America a dat un imens boost reputaţiei mele din Londra. Dintr-odată am devenit cineva băgat în seama de editorii care pînă atunci mă aruncaseră la gunoi. În 1909 am venit într-o altă vizită şi am locuit în Greenwich Village. Era un loc liniştit pentru noi, tinerii scriitori ce încercam să ne descurcăm. Intenţionam să mă întorc în Anglia cînd am vîndut două povestiri scurte una la Cosmopolitan şi alta pentru Collier’s pentru un total de 500$ – mult mai mult decît cîştigasem vreodată. Aşa că mi-am dat demisia de la Globe şi am rămas aici. Dar lupul era mereu la uşa mea. Mi se părea că sînt urmărit de oameni micuţi cu bărbi negre. Dacă nu ar fi fost pentru Frank Crownenshield, editorul de la Vanity Fair, să-mi primească toate articolele pe care le puteam scrie, aş fi fost la mare ananghie. Cînd m-am căsătorit cu Ethel în septembrie 1914, ea avea 75$ şi eu aveam 50$.

Saturday Evening post mi-a dat prima gură de aer. Am scris un roman numit Ceva nou, şi l-au cumpărat pentru 3500$ şi publicat în serie. Pentru următoarele trei mi-au dat 5000$, 7500$ şi 10000$.

I: Cui îi atribuiţi buna dvs dispoziţie? A fost poate copilăria fericită?

W: Cu siguranţă că am avut o copilărie fericită. Asemănătoare cu a lui Kipling. Părinţii lui erau în India şi l-au lăsat cu o familie în Anglia. Părinţii mei erau în Hong Kong şi m-au lăsat în Anglia. Totuşi pentru Kipling experienţa a fost teribilă, pe cînd eu, m-am înţeles extraordinar cu oamenii care aveau grijă de mine şi i-am iubit. Cred că depinde de felul nostru de a fi, crezi că te naşti cu asta? Eu înclin să cred că da.

I: Trebuie să fi avut experienţe negative chiar şi aşa.

W: Ştii, nu cred că am avut experienţe negative. Nu mi-a plăcut la banca unde am lucrat cînd eram foarte tînăr, prima mea lună acolo sau aşa ceva. Dar după ce m-am obişnuit mi-a plăcut.

I: Dar anii de război, în special anul în lagăr? Trebuie să fi fost destul de rău.

W: Nu ştiu.. privind înapoi nu a fost deloc neplăcut. Toată lumea crede că un lagăr german era un fel de cameră de tortură. Dar era perfect normal şi banal. Lagărul avea un comandant foarte de treabă, şi ne lăsa să facem tot felul de activităţi, ştii. Jucam cricket, chestii de genul ăsta. Desigur, şi scriam tot timpul. Majoritatea scriitorilor ar fi scos 50 de cărţi din experienţa asta – oamenii pe care i-am întîlnit acolo – dar nu am scris un rînd despre asta, cu excepţia la ce am spus atunci la radio.

I: Sună ca şi cum nu aveţi nici un fel de gînduri negre.

W: Da, într-un fel sînt binecuvîntat. Chiar nu mă îngrijorez prea mult în legătură cu ceva, orice. Pot să mă adaptez la lucrurile din jur destul de uşor.

I: Credeţi că e esenţial pentru un scriitor să ducă o viaţă fericită?

W: Ei bine, cred că e un ajutor imens, da. Ethel a fost întotdeauna minunată din punctul acesta de vedere. Trebuie să fii singur mult timp cînd scrii. Nu o deranjează deloc asta. Întotdeauna am avut noroc la chestiile care contează cu adevărat în viaţă. Îmi imaginez că o căsnicie nefericită pur şi simplu poate distruge un bărbat.

I: Credeţi că aţi fi fost la fel de fericit dacă nu aţi fi devenit scriitor?

W: Nu. Cred că viaţa de scriitor e viaţa ideală. Nu-i înţeleg pe cei ca Evelyn Waugh care nu şi-a dorit dintotdeauna să fie scriitor. Eu dintotdeauna am vrut asta.

I: Vă place să scrieţi mereu?

W: Oh, da. Ador scrisul. Nu mă sînt confortabil decît dacă scriu sau dacă mă gîndesc la o povestire. Nu pot să mă opresc din scris!

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.