Pandemie

Dinspre cușca de lemn a câinelui se auzea lanțul zornăit cu furie. Bărbatul care stătea la masa din curte aruncă o privire peste ochelari, se întrerupse din careul de Sudoku pe care-l rezolva, ridicându-se cu un oftat de bătrânețe, lung și adânc. Păși cu greu, amorțit, apoi tresări și se uită repede la ușa camerei pentru musafiri, speriat la gândul că cel care dormea acolo ar fi fost trezit, în prag, și i-ar fi surprins îngrijorat slăbiciunea.

Nu era nimeni, dar tot se îndreptă din șale și merse mai țanțoș decât mergea de obicei, ca și cum cineva îl spiona, evaluându-l pentru un eventual serviciu militar pe care n-ar fi avut de gând să-l rateze din cauza spatelui. Făcu câțiva pași, se aplecă pe sub o creangă de corcoduș, cam lăsată (ar trebui să o tai, își spuse) apoi până la cușca lui Suru care se afla sub un măr de pe proprietatea vecinilor.

Verifică dacă era apă în castronul pentru apă al câinelui. Era.

Ce ghinion, la noapte o să treacă pe minus și toate florile astea de măr or să se scuture, își zise.

Câinele avea chef de joacă. Țopăia încercând să-l prindă cu labele. Bărbatului îi plăceau mult animalele și mai ales câinii. Îl mângâie și chiar se aplecă puțin, periindu-i blana cu degetele. Câinele scheună de plăcere ceea ce îl făcu pe bărbat să-i șoptească “jigodie răsfățată”, cuvinte pe care le repetă de câteva ori, așa cum fac bătrânii și copiii mici.

– Ei vezi, tataie? De acum încolo numai pe ăștia poți să-i iei în brațe.

– Pe cine?

– Pe orice câine. Dar și pe orice pisică. Și chiar și orice găină, porc, orice animal, în general. Animalele nu transmit corona virusu’.

– Păi tu așa faci? Când te întorci în capitală o să stai în brațe cu o cățea?

Nu se știe de ce, bătrânul nu spunea numele orașului, ci când vorbea despre București întotdeauna îl numea „capitală”.

– Nu, tataie, dar la ăștia de vârsta mea virusul e neputincios.

– Tu știi câți ani am eu?

– Vreo șaptezeci? Scuze, stai. Șaizeci și opt sau șaizeci și șapte. Stai, în ce an ești mata născut, tataie?

– Eu dacă te întreb pe tine dacă ai optsprezece sau douăzeci și unu cred că te superi. Am șaizeci și nouă. Iar unchiu’ are optzeci și opt. Alaltăieri m-am dus pe la el să văd cum o mai duce. Prășea în grădină, de-abia înfigea tăișul sapei în pământ. Cel mult un centimetru, dar tot e ceva la vârsta lui. Am vorbit puțin cu el și chiar atunci trecea poștașul. S-a dus până la poștaș să ia scrisorile iar eu, exact ca tine acum, l-am avertizat că nu-i bine ce face. Vezi și mata, când vine iar poștașul să ți-aducă pensia zi-i să ți-o lase pe scări, nu te mai apropia de el că e foarte periculos. Știi ce mi-a răspuns?

– Ce?

– „Ei și ce? La cât se vântură el… Dacă i-e scris fraierului să moară, moare oricum”.

Poștașul zonei e un tinerel.

Nepotul începu să râdă.

– Nu s-a prins că pe el îl avertizai, nu pe poștaș?!

– Ba da! Dar s-a făcut că nu pricepe. Așa că am intrat și eu în joc și înveselit i-am spus, nu bre, vorbeam de mata.

– „De mine? Stai să vezi când te-oi apropia și tu de nouăzeci, să vezi cum te simți.”

– „Cum?”

– „Cum, cum? Nemuritor!”

Nepotul râse iar și își aprinse o țigară.

– Taică-tu știe că fumezi?

– Da. Acum el îmi dă țigări. Dacă mă feresc de ei, de la stresul ăla fumez mai mult. Oricum, mulțumesc mult de bani, tataie. Știu că ți-e greu din pensie să-mi mai dai și mie câteva milioane. Să ai grijă de mata.

– Știi ce mi-a spus taică-tu la telefon?

– Ce?

– Că valorez mai mult viu decât mort.

– Tata are exact umorul tău. De la tine l-a moștenit.

– Eu nu mi-aș fi permis să-i spun lui taică-meu asta.

– Așa e. Dar pe de altă parte străbunicul a lăsat o ditamai averea după el.

Nepotul făcea aluzie la apartamentul pe care bătrânul îl pierduse în București cu puțin înainte să se pensioneze și să se retragă la țară, fără nici un ban. Dar cel puțin avea o pensie foarte bună. Bătrânul simula că nu auzise sau poate chiar nu auzise mare lucru, cum chiar atunci pe uliță trecea un tractor trăncănind după el o remorcă ruginită.

Apoi dinspre uliță se auziră voci apropiindu-se și scrâșnetul pietrișului sub încălțări. Câinele ciuli urechile, dar nu se arătă bucuros, așa cum se arăta de fiecare dată când se apropia bătrânul.

Poarta sudată, din tablă verde și tronsoane de fier forjat, se dădu la o parte lăsând să intre o femeie în vârstă, dar mai tânără cu vreo zece ani decât bătrânul, vopsită blond, îmbrăcată în haine de culori țipătoare, de mână cu o fetiță de vârstă preșcolară. Era nepoțica ei, fata băiatului mijlociu. Toți cei trei copii ai ei erau din prima căsătorie. Soțul murise cu zeci de ani în urmă, în Serbia, într-un accident de muncă.

– Deci să ai grijă, Corina. Nu te mai apropia de bunicul, că e pandemie.

– Ce e, mamaie, pandemie?

Femeia își căuta cuvintele pentru a-i da fetiței o definiție a pandemiei pe înțelesul ei, și atunci tânărul îi sări în ajutor.

– Pandemie e o epidemie mai mare. Care s-a răspândit de la o țară la alta, și tot așa, până a ajuns pe tot globul. E motivul pentru care nu te mai duci la școală. Și nici eu la facultate. Și nici tata la serviciu. Asta e pandemie. E o boală, numai că tinerii și copiii nu au nimic, doar iau virusul și îl dau mai departe la bătrâni. Iar bătrânii, așa ca tataie sau și mai bătrâni, mor de la asta. Așa că trebuie să avem grijă să nu ne mai apropiem de el.

– Da’ de mamaia m-am apropiat, ea a venit la mine.

– Mamaia e mai tânără.

Bătrânul observă că toată vorbăria era fără sens din moment ce femeia, cu care trăia de doisprezece ani, de când se pensionase, dormea în aceeași cameră și în același pat cu el.

– Trebuie să lași gluma la o parte și să o iei în serios! La ce probleme ai, dacă iei corona virus nu ai nici o șansă să scapi, tataie! zise nepotul trăgând cu poftă ultimul fum din țigară.

– Și ce? Ar fi prima oară când mi se spune că nu am nici o șansă să scap, și scap? Pe de altă parte, acum ar fi timpul perfect să mor, că nu o bag pe Ileana la cheltuieli.

Câinele alergă să sperie o vrabie care, de pe marginea castronului, îi bea apa. Știa că nu avea cum să o prindă, dar era un câine tânăr, deborda de energie și chef de joacă.

Nepotul își privi întrebător bunicul.

– A anunțat chiar acum la radio. E lege marțială. De acum înainte până și înmormântările vor fi în grup restrâns. Maxim opt persoane. La noi sunt doi dascăli, plus popa, doi care țin lumânările, mortul, deci rămâne loc de două rude.

– Haide, tataie, că iar ești pus pe glume. Mortul nu se numără!

– Cum nu se numără?!

– Așa bine. El nu e persoană. E o fostă persoană.

– Așa o fi! Atunci rămâne loc de trei rude. Nici n-aș ști pe cine să chem. Dar ideea e că o înmormântare mai ieftină decât acum, nu prind! Și se poate și mai ieftin, că doar i-am spus lui Grigoraș: acum ar trebui să îl scoată pe criminalul de la Caracal pe post de consultant. Incinerări foarte ieftine, la butoi.

Aerul se răcorea din ce în ce mai tare. Ca și cum primăvara se terminase și natura alegea să sară peste vară și toamnă direct la altă iarnă.

– Și cum spui că se mai simte unchiu’?

– Putem să trecem să-l vezi puțin.

– Mă cam grăbesc, tataie. E legea marțială, până la șase trebuie să ajung înapoi acasă. Deci ce îi spun lui tata? După câte văd, ești foarte bine doar că mai scârțâi.

– Dacă nu scârțâi deloc la vârsta mea, e cam rău… Și tu? Tu cum o duci? Că de scârțâit la anii tăi nu se pune problema.

– Păi am ajuns pentru prima oară în viața mea, acum că mi-ai dat mata bani, să zic că am bani și nu știu ce să fac cu ei. Că barurile sunt închise, cluburile sunt închise, cinematografele sunt închise. Nu puteai să mi-i dai mai demult?

– Nu puteam, că nu vor ăștia să-mi dea toată pensia pe două mii douăzeci din ianuarie. Ai dracu’ ți-o dă o dată pe lună, lună de lună.

Tânărul se ridică de pe treptele de ciment care duceau în camera în care dormise de după amiază, își scutură turul pantalonilor de praf și o luă la vale pe aleea de ciment, spre poartă. În stânga era casa, în dreapta grădina de zarzavat.

– Nu ne mai luăm la revedere, tataie. Astea sunt timpurile. Și să nu intri în camera în care am dormit că virusul trăiește patru zile pe plastic și pe hârtie, două sau trei zile pe geam și vreo zi pe metal. Doar pe cupru, nu știu de ce, nu trăiește decât patru ore.

– Asta o să fie bine mai în vară când fac țuica, am cazan vechi, din cupru.

Se ridică să-l conducă spre poartă, la doi metri în urma lui.

Pizda mă-tii de virus, se gândi, îți vine nepotul o dată pe an, și nici atunci nu poți să-l strângi în brațe.

– Ei cum se descurcă, bine?

– Pe tata îl dă în șomaj de săptămâna viitoare.

– Și maică-ta?

– Ea lucrează mai mult ca oricând, ore peste program, sâmbete, duminici.

– Cum? Nu e tot la cooperativa cu produse de albinărit?

– Ba da, dar au comenzi cum nu au avut niciodată. Lăptișor de matcă, polen, propolis, cumpără românul în draci, crede că pe ultima sută de metri își face imunitatea – dacă-i spui să mănânce și un rahat, îl mănâncă nemestecat, cu condiția să știe că e produs anti-virus. Oamenii sunt speriați de bombe, adică ăia de la oraș, că văd că vouă aici, la țară, nici nu vă pasă. Miere, ar fi în stare să bea găleți de miere, de fapt orice le spui că le face bine.

Multă sănătate și cum le spun la prietenii mei la mișto, izolare plăcută, tataie!

Opelul cu număr de București se îndepărtă într-un nor de praf. Un bărbat îmbrăcat într-o salopetă albastră, pătată de ulei, pe care scria Scorpion Exim SRL se dădu de-o parte, tocmai lângă gard, ca să facă loc nu mașinii, ci prafului.

– Cine era bre, băiatul? Nu cumva nepotul mata?

– Ba chiar el. A venit să-mi aducă ceva de la București, minți bătrânul.

– Am vorbit și eu acum cu fiu-meu, l-a prins carantina la Timișoara și a zis că acolo rămâne. Dar îl văd zilnic pe telefon, că facem cu apel video. Mare noroc cu televizoarele, telefoanele și internetul, că altfel chiar ar fi rău. Eram îngrijorat că acum două zile mă sunase răcit cobză. Nici nu auzeam ce spunea. Acum mi-a zis că a fost doar o gripă, dar una foarte rea. Ce noroc!

– Ce vremuri, zise bătrânul după o clipă de meditație, să te bucuri când auzi că cineva de care ți-e drag a avut o gripă rea.

– Da, gripă, ne-gripă, bine că nu a fost Covidul, că fiu-meu are astm.

– Și eu trebuia să-mi fac niște analize, oftă bătrânul. Mă supără tare rău piciorul, amorțește de nici nu mi-l mai simt. Aveam programare, dar mi-am anulat-o. O să o duc așa până se liniștește treaba asta, dar cine știe cât o să dureze? Mă gândeam acum că e ca la jocul ăla pe care-l jucam când eram copii. Trebuia să fugi cât mai departe de ăla cu mingea care striga stai! când o prindea iar, atunci tu trebuia să încremenești stană de piatră. Acum, dintr-odată, când nimeni nu se aștepta, virusul a strigat stai! și noi, toată omenirea, de pe toată planeta, așa am încremenit.

Bătrânul rămase încremenit într-o poziție caraghioasă, cu un picior în aer.

– Pe unii i-a prins programați la o operație de inimă, pe alții cu vreun ligament rupt la genunchi. Cine are curaj să meargă acum la spital pentru ceva ce poate duce încă patru-cinci luni pe picioare? Adică până când poate dispare balamucul? Mă gândeam că e păcat de florile astea, o să dea îngheț la noapte. Și dacă nu se fac fructe anul ăsta, oare or să mai aducă din Polonia sau din Turcia? Oare or să se deschidă granițele la loc până la vară?

– Dacă nu sunt mere, mâncăm struguri și nu mai facem vin. Un an nu murim. Strângem cureaua. Toți or să strângă cureaua, francezi, polonezi, turci. O să fie fiecare pentru el anul ăsta. O să fie inversul globalizării, îți spun eu, nea Pandele. Deja toți îi urăsc pe chinezi, că ei au pornit virusul. Americanii nu mai zic. Italienii au ciudă pe nemți că le-a oprit la graniță un transport de ventilatoare din alea de respirat, că și ei au nevoie urgentă, cică. Uite-te la noi, ce ură avem pe ăia care se întorc acum din diaspora, că pot să aducă virusul.

– Și normal, pentru că s-au întors toți nenorociții, toți borfașii, toți țiganii și toate târfele, se înfurie bătrânul dintr-odată amintindu-și o știre în care niște romi reveniți din Italia mințiseră că vin din Germania, ca să evite carantina.

Tăcură o clipă. La apus soarele începea să semene cu un tăciune rotund stingându-se singur în pământul orizonturilor.

– Fata mata s-a întors din Italia? întrebă cel în salopetă.

Bătrânul tresări și-l săgetă înapoi cu-o privire schimbată, dură, criminală chiar și atunci celălalt făcu un pas înapoi.

– Iartă-mă, nea Pandele. Doamne ferește, că doar nu am vrut să zic că fata matale ar fi… Parcă nu mi-ai spus că e asistentă medicală, ce naiba. Doar că mi-a fugit gândul acum la asta: că ai rude plecate afară. Fără nici o legătură cu ce ai zis mata. Chiar te rog să mă ierți dacă te-am supărat din pură prostie, fără să-mi dau seama.

Bătrânul se relaxă înapoi, încordarea se risipi. Bărbatul în salopetă se detensionă și el și respiră cumva ușurat.

– Lucrează cu din ăștia care mor pe bandă rulantă. În fiecare zi mor câteva zeci în salonul ei, și ce e cel mai oribil, zice ea, toți sunt perfect conștienți până în ultimul moment, până închid ochii, parcă nu le vine nici lor să creadă că mor, tot organismul lor funcționează strună, mai puțin plămânii. E ca și cum cineva le pune o pungă peste față și nu-i lasă să mai respire. Ieri, un doctor i-a dat mobilul lui unei femei de cincizeci de ani care murea, foarte conștientă că moare. Rudele nu aveau voie să intre în spital – e interdicție generală. Și-a luat la revedere de la copii pe convorbire video, de pe telefonul doctorului. Apoi a murit.

Bătrânul începu să plângă.

Pentru o secundă, omul în salopetă se întrebă dacă lacrimile erau pentru femeia de cincizeci de ani, sau de îngrijorare pentru fata care lucra asistentă în iadul care devenise Milano.

Apoi începu să plângă și el.

Grigore Radu

Cum spunea Pleşu undeva, sunt contemporan cu mine însumi. Sper ca experienţa să ţină cât mai mult!