Era o femeie cu tenul măsliniu, mică de statură, cam grăsuţă. Dinţii ei albi, sănătoşi, sclipeau atunci când vorbea sau zâmbea. Ochii ei negri te cercetau întâi adânc, când te întâlnea. Te fixa profund şi îţi transmitea ceva tainic… Cocheta aşa cu toţi bărbaţii de pe scară şi fiecare credea că numai lui îi adresa acea privire languroasă şi acele cuvinte tainice…
Se ţinea cu unul înalt de nu se mai termina şi slab, slab. El era mai mic decât ea şi avea tenul alb ca hârtia. Cu Lungu’ nu era măritată, dar nici frică c-o s-o lase, n-avea. Zicea: „Nu mă lasă el pe mine” şi-ţi arunca o privire din aia adâncă, din străfundul ochilor ei negri, hipnotici… Te scuturai de parcă te târa în adâncul hăului ei negru şi nu mai insistai cu întrebarea…
Ţiganca, căci asta era, avea şi o fată, numai a ei, de vreo nouă-zece ani, isteaţă, vioaie. Puştoaica avea o personalitate puternică, şi nu se lăsa deloc educată convenţional. Deseori, mă-sa o păruia şi-o „altoia” atunci când făcea vreo „prostioară, de altfel inerentă vârstei…
Cu toate acestea, aia mică zicea: „Mama ar face orice pentru mine!”, cu un glas adânc, prea matur pentru vârsta ei… Te izbea seriozitatea vocii ei şi aveai impresia că vorbeşti cu un matur, nu cu un copil… Asta mică era creolă la ten, avea nişte ochi vii, negri şi ai ei, slăbuţă, micuţă, parcă prea mică pentru vârsta ei…
De multe ori auzeam ţipete din garsoniera lor. Cea mare, mă-sa, ţipa dintr-o dată lung, de se auzea pe toată scara…
-Futus paştele mă-tii, îmi bag (şi aici pomenea numele organului genital masculin, de parca ea ar fi avut unul…) în mă-ta.
Apoi continua cu nişte înjurături colorate, picante şi dense, după care se auzeau ţipetele celei mici. Bănuiam că a apucat-o de păr…Urma o alergătură prin casa lor mică, buşeli, ţipete…Uneori, aia mică riposta:
– Tu nu eşti mama mea, că dacă ai fi, nu m-ai bate aşa!
Tată-su ăla vitreg vorbea şi el urât:
– Îmi bag (şi aici pomenea numele organului masculin, pe care el chiar îl avea) în gura ta.(uneori zicea „a voastră”, când cea mare îi ţinea partea celei mici)
Dar vocea „lungului” nu o prea auzeam prin casă… El pleca dimineaţa şi venea seara. Aia mică zicea că e inginer da’ n-a găsit post şi lucrează la fabrică, la linie, la maşina de cusut.
Picante erau şi duminicile. Pe la ora 16, o trimiteau pe aia mică afară la joacă, cu copiii. Asta avea consemn să nu-i deranjeze preţ de două-trei ore…
Apoi se auzea prin pereţii subţiri ai blocului:
-Ah, ce bine e…, ah, ooo….,haide…dă-mi-o!
În timpul ăsta el doar gâfâia, grohăia, în timp ce patul scârţîia serios… Cred că-şi puneau filme porno, ca să se „aprindă”, iar apoi treceau la treabă… Ea gemea adânc, senzual, ca o profesionistă… Mi se părea un pic exagerat, o auzeam clar prin perete. Aveam senzaţia că face aşa doar ca să-i satisfacă orgoliul masculin… De fapt toată scara o auzea când gemea… Toţi ştiau că ţiganca face sex.
Odată, în timp ce erau în toiul partidei, am auzit că sună un telefon. M-am gândit că o să-l ignore şi-şi vor continua plăcerea…Dar, nu. A răspuns el:
-Da, ce să facem… Ne uitam la un film…
După care au urmat replici banale. Îmi dădeam seama că vorbeşte totuşi, cu cineva important pentru el…Am bănuit că vorbea cu maică-sa. Ştiam că mă-sa nu prea o „înghite” pe ţigancă. De fapt, auzisem că ţiganca o dăduse afară din casă şi nu o mai primea deloc în vizită. Totuşi, maică-sa îi ajuta cu mâncare şi cu bani. Ce mai suferea şi maică-sa datorită legăturii ăsteia!
De fapt, ei locuiau în garsoniera moştenită de maică-sa de la o mătuşă de-a ei. Asta ţinuse vreo trei bărbaţi cu acte. Nu se ştia totuşi cum, bărbaţii se îmbolnăveau subit şi mureau. Ea le moştenea averea, stătea puţin timp, de ochii lumii văduvă, după care găsea pe altul, tot în vârstă, care, după un timp, ciudat, răposa şi el. Numai ultimul era mai tânăr ca ea. Erau un cuplu ciudat. El se mutase la ea şi insista să facă acte cu el, dar bătrâna ezita… Şi într-o zi l-am auzit pe el prin perete:
-De ce mă ai făcut una ca asta? De ce mă? Stăm de atâta timp împreună şi tu-i faci actele (şi aici urma numele mamei „lungului”)
După un timp, bătrâna s-a îmbolnăvit şi a murit. Pe el l-a scos mama băiatului cu scandal din casă. I-a aruncat toate hainele afară. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu sculele, că el avea multe scule pe balcon. Noroc că el îşi adunase bani, că era un meseriaş solicitat mereu, şi aşa şi-a putut cumpăra un apartament. Şi-apoi s-au mutat aici ţiganca şi cu băiatul ăla înalt.
Deci ţiganca n-o primea pe aşa zisa soacră în casă. Şi-mi aminteam zâmbetul ei şi privirea adâncă pe care mi-o aruncase atunci când o întrebasem dacă nu-i e frică că muncind împreună, la un moment dat, Lungu’ o s-o dea afara din casă şi n-o să rămână cu nimic.
Mi-a spus: ” Ei, nu pleacă el de la mine! „cu o siguranţă calmă cu o privire ce trecea prin mine. Simţeam că privirea aceea spunea: ” Ei, ştiu eu ce ştiu, ce-i dau eu nu poate să-i dea nimeni, şi-apoi…”
Nu ştiam ce înseamnă acel „şi-apoi…”.
Dar curând aveam să aflu…
Am observat că de la un timp, ea, ţiganca, scosese afară din casă un castron smălţuit. Îl pusese pe un fel de dulăpior decupat de lşa o oglindă veche. Ştiţi, oglinzile ale vechi care aveau ataşat şi un dulăpior… Ei separaseră oglinda de acel dulăpior şi-l puseseră pe acesta afară. Pe acest dulăpior trona ostentativ şi inutil, castronul. Uneori vedeam ţigări stinse în castron, alteori lăsa acolo pâine veche mucegăită. părea că e ceva de aruncat la gunoi. dar Lungu avea consemn: nu arunca la gunoi resturile decât după câteva zile când îi spunea ţiganca.
Mă deranja castronul pentru că simţisem adevăratul motiv pentru care fusese pus acolo. Voiam să îl arunc de acolo, dar ai mei nu m-au lăsat nici măcar să îl ating. Am scos o oglindă din casă care nu-mi mai trebuia şi în loc s-o arunc la gunoi direct, am lăsat-o la uşă. Castronul se reflecta în oglindă, slăbindu-i puterea şi trimitând reflexia spre uşa ei. Era ca un fel de protecţie… După câteva zile văd că lipseşte oglinda… O întreb pe fii-sa. Aia, că poate au luat-o boschetarii, că nu ştie…Boschetari nu prea văzusem pe scară. Aveam şi altceva la uşă, o placă de P.F.L. şi nu mi-o luase nimeni…
Tot timpul aveam certuri cu nevastă-mea. Eu le puneam pe seama ţigăncii… Chiar uneori ziceam tare să audă ţiganca prin perete, o făceam adică vinovată pe ea pentru problemele noastre.
Nevastă-mea n-are ce face, într-o zi şi o primeşte pe ţigăncuşă să-i dea nişte lecţii de pictură. Aşa pe de gratis că nici nu s-a simţit să aducă o floare sau o măslină , ceva… Şi îi explică asta, nevasta-mea, cum se face, cum să gândească pictura, şi dă-i şi spune-i, corectează, explică-i ce învăţase ea în doi ani, îi spune ăsteia mici în trei- patru şedinţe…Bineînţeles că totul era moca…
După un timp, a mea, observă că nu prea mai vede, şi ce era mai grav, nu mai poate să picteze… Nu mai avea starea aia în care poţi să pictezi… O bănuiam tot pe ţigancă…
Şi într-o zi, culmea culmilor, văd în castron o păpuşă… Era o păpuşă din alea vechi, dezbrăcată şi cu ochii scoşi. Şi, ce era mai grav, era aşezată în fund, orientată spre uşa noastră.
În primă fază m-am cutremurat. Apoi am simţit cum mi se urcă sângele la cap. Mi-am zis, ia uite unde a ajuns ţiganca cu vrăjile! Eram nervos, agitat, îmi venea s-o s-o calc în picioare (pe ţigancă), să-i fac praf castronul şi să-i distrug păpuşa blestemată… mă gândeam numai la Voodoo şi la faptul că aveau dreptate ăia in Evul Mediu când ardeau vrăjitoarele pe rug.
Brusc, în apartament s-a stins lumina. Nevastă-mea nu mă lăsa să ating păpuşa şi castronul. Deodată, ea a văzut cum un nor negru, o energie urâtă, diavolească o tragea ca într-un hău. Se lupta cu ea disperată. Am început să ne rugăm. Forma neagră emitea şi nişte sunete lugubre. Spuneam Tatăl nostru iar şi iar. Când părea că am biruit-o, energia se lăsa moale, ca apoi să revină cu o forţă înzecită. Ne luptam cu ea într-o luptă disperată…Şi ne înteţeam rugăciunile, cu mai mare patimă, strigând mai pătimaş la Domnul să ne ajute…
Ne-am rugat mai bine de o oră…La un moment dat, am simţit că energia neagră se destramă şi, cu un scrâşnet groaznic, a dispărut. Atunci s-a aprins şi lumina.
Am deschis uşa . Păpuşa dispăruse!
Lasă un răspuns