Paris Extravaganzza Space Hotel

(Text înscris la Maratonul literar – martie, 2016)

 „Descoperirea unui vin bun
e mult mai importantă
pentru umanitate decât
descoperirea unei noi stele.”

(Pictorul, Primul Internet – Apocrife, Mementonium I)

„Veniţi fraţilor, repede,
tocmai am gustat stelele!”

(Mareşalul Peter Nimt, Cuvânt inaugural al hotelului spaţial,
Arhiva Nimt, Mementonium II, cluster 389, rec 71)

Spacelinerul plutea spre docul PESH8 din care curgeau firele cablurilor de ancorare. Cablurile pişcau spaţiul într-un dans şerpuitor, frizând bucle de inerţie în timp ce erau pompate din interior. Înăuntru navei, pasagerii, înfipţi în ciorchinii alveolici ai compartimentului de cuplare, se înclinau, se răsuceau şi se roteau ca într-un teasc. Nu mai trăiseră asemenea senzaţii din momentul desprinderii de la sol.
Un singur călător ignora semnalele luminoase şi muzica relaxantă a renascentistei Enya şi se deplasa pe coridorul de serviciu spre un mic hublou.
Andocarea Nimt, gândi Gorun, privind tubul ecluzei ce se pregătea să înhaţe cârligele cablurilor. Totul pare lent aici pentru că spaţiul n-are rădăcină.
– Aveţi dreptate, căpitane! îi confirmă în româneşte bătrânul care insistase să-i strângă mâna, după vechiul obicei, la plecarea din Jiuquan.
Nu renunţase la containerul presurizat legat cu cablu securizat de mâna stângă. Stătea lipit de ecranul ce proiecta Paris Extravaganzza Space Hotel şi pipăia rotunjimile modulelor gravitaţionale, păstrându-şi echilibrul mai bine decât Gorun.
– Dar creşte necontenit, rotitor. Oare când se va opri? Când va uita de unde a plecat?
– Cine? Universul? vru să fie politicos Gorun.
– Nu doar universul.
– Cunoaşteţi româna atât de bine! schimbă discuţia Gorun. Eram convins că singurii vorbitori rămaşi sunt fie pe Marte, fie pe Titan.
– Dvs., căpitane Gorun, pare-se nu sunteţi nici pe noul pământ, nici printre rebeli. Încotro, dacă îmi permiteţi?
Unde se duc toţi oamenii în zilele astea, i-ar fi răspuns. Nu se îngrămădesc cu toţii să vadă şi, mai ales, să se arunce în Marele Rift? Rift pe care noi, familia Nimt, l-am creat din dorinţa de a aprinde un nou soare şi acum ruptura asta spaţială ne înghite, bucăţică cu bucăţică, tot sistemul solar?
– Vrei să ştii dacă am renunţat să caut o soluţie?
– Ştiu că nu ai renunţat, căpitane.
Gorun intuise că bătrânul anume l-a provocat, să afle răspunsul căutat de toate curierele planetare.
Oare când îl vor uita oamenii şi-l vor lăsa în pace? Gorun se retrase în spaţiul dintre ochi şi ceafă, deranjat că statutul lui incognito îi fusese spulberat de fiecare ochi care se aţintise asupră-i mai mult de două secunde. Se costumase la fel ca restul rifterilor, combinezon sintetic violet cu manta neagră, îşi lăsase intenţionat părul să crească până la umeri şi barba neîngrijită. Putea trece drept oricare dintre pelerinii care umpleau spacelinerul. Oare să fi fost cizmele din piele? Dar exact asta poartă şi bătrânul…
Gorun îşi întoarse privirea spre conlocutor, să se convingă că observase bine, dar acesta dispăruse. Spacelinerul se cuplase la hotel şi lumea se încolonase spre ieşiri. Abia atunci băgă de seamă că are prins de mâna dreaptă containerul presurizat.
– Ce naiba, scutură mâna mai mult ca să-şi astâmpere şocul şi să-şi revină din uluială.
Roti ochii pe deasupra rândului de oameni care se îndreptau spre ecluze, trase încă o dată de firul încolăcit pe mână. Containerul argintiu, cât o cutie regală de şah, aştepta inert decizia lui. Nervozitatea îi gâlgâia între tâmple. Îl luă în braţe şi se năpusti contra fluxului de pelerini spre zona cargo. Măcar să nu moară oameni nevinovaţi, spera Gorun, împingând rifterii grăbiţi să se cazeze în cel mai luxos hotel din sistemul solar.
Dar, la capătul culoarului, un pumn venit de nicăieri îl lipi de podeaua luminiscentă şi feţe curioase i se îngrămădiră între pleoape înainte de a le închide. Ultimul chip fu al bătrânului care îi aşeză mâinile solemn peste container şi dispăru din nou. Purta exact aceleaşi cizme ca şi el.
Gorun se trezi pe un pat baldachin sculptat în forma unei arcade de viţă-de-vie cu frunze din aur şi struguri din tot felul de rubine, smaralde şi diamante. Mătăsurile care acopereau patul şi îi atingeau faţa şi mâinile păreau adieri de vânt. Moliciunea aşternutului şi uşoara ameţeală îl invitau să mai rămână cu privirea pierdută în sclipirile răspândite de strugurii preţioşi prin camera lambrisată şi decorată cu tablouri. Proiecţia holografică de la marginea baldachinului îl trezi din reverie.
– Domnule Vitis, sunteţi bine?
Bărbatul străveziu, ieşit ca o stafie din tăblia patului, aştepta răspunsul, butonând un panou de comandă. Combinezonul care îl costuma sclipea de la cele două stele prinse în guler.
– Domnule Vitis?
Gorun se ridică, încercând parcă să descopere toate răspunsurile la întrebările care îi invadaseră mintea. Îşi privi mâna la care mai atârna doar cablul securizat, nu şi containerul suspect.
– Gorun Nimt. Ăsta e numele meu. Probabil domnul Vitis e bătrânul care a pus la cale farsa asta, dacă e farsă.
– Farsă? Ce farsă, domnule Vitis?
– Domnule…privi spre gulerul bărbatului… pretor, cunosc foarte bine procedurile hotelului. Nu înţeleg de ce m-aţi închis în „Chambre du vin” în loc să mă încarceraţi.
– Asta e camera în care aţi stat dintotdeauna.
– Chiar şi aşa, unde este bagajul meu?
– Deci, recunoaşteţi că vă aparţine. Ne spuneţi şi ce conţine?
– De ce continuaţi circul ăsta? Faceţi o scanare obişnuită şi veţi afla. La fel şi în cazul meu. Facecub vă va spune că nu sunt domnul Vitis.
Pretorul apăsă câteva butoane şi lângă imaginea lui străvezie rulă înregistrarea din coridorul spacelinerului când Gorun încercase să scape de container. Apoi îmbarcarea din Jiuquan, călătoria prin bazarul lunar, peste tot Gorun fiind însoţit de containerul misterios.
– Conform Facecub, sunteţi domnul Vitis, Max, 158 de ani, oenolog, Maestru Suprem al Vinului, origine europeană convergentă, cunoscut şi drept cel mai în vârstă om, rezident permanent al Paris Extravaganzza Space Hotel. În ce priveşte containerul, toate scanerele noastre nu ne-au dezvăluit conţinutul lui. Ar fi prima dată.
Gorun înregistrase toate informaţiile, dar nu-şi bătu capul cu ele. Încercă să desluşească de ce i se atribuie lui identitatea bătrânului şi de ce e implicat într-o astfel de comedie.
– Dacă e un dispozitiv exploziv şi rebelii s-au gândit să se folosească de numele meu, atunci s-au înşelat, indiferent cine aş fi. Unde se află acum?
O altă imagine apărută de nicăieri, înfăţişă un salvpod plutind în spaţiu.
– L-aţi pus într-o capsulă de salvare? Vă felicit. Asta intenţionam şi eu când alergam pe coridor. Aş putea să aflu cine m-a oprit?
– Mai târziu. Ce e înăuntru?
– Vă spun dacă îmi faceţi legătura cu pasagerul Nimt Gorun ajuns astăzi în hotelul dvs.
Pretorul se supuse şi îi afişă câteva date numerice.
– Conform datelor noastre, Nimt Gorun a părăsit hotelul nostru îmbarcat într-o capelă orbitală spre Marele Rift.
Gorun fusese întotdeauna un om al numerelor. Evidenţele îi creşteau admiraţia pentru bătrânul misterios. Dar şi îngrijorarea.
Cine putea să manipuleze holograme, securitatea unuia dintre cele mai sigure locuri din univers şi, mai ales, să-l păcălească pe el, urmaşul conchistadorului spaţiului?
Devenise evident că cel mai bătrân om din univers decisese să se arunce în rift. De ce i-a lăsat containerul tocmai lui care voia să facă exact acelaşi lucru. De ce l-a oprit? Ce ştia despre rift de a pus la cale toată nebunia asta? Gorun era convins că nu va mai scăpa din hotel decât după posibilul proces. Şi doar cazat în carcerele de pe Titan. Asta dacă nu se va dovedi că e Gorun Nimt şi numele îl va salva din nou. Ce naiba îi lăsase bătrânul? Şi ce e ăla oenolog?
– Duceţi-mă la salvpod. O să-l deschid.
– Salvpodul e teritoriul Protectoratului Spaţiului. Tot ce e în container e proprietatea Protectoratului.
– Asta dacă nu e o bombă.
– Capsula de salvare e la distanţă sigură de hotel şi incapabilă de mişcare controlată din interior. Putem doar să vă recuperăm, domnule Vitis, împreună cu acel container deschis, sau să vă facem un mic brânci în spaţiu.
– Hai să terminăm o dată cu prostia asta.
Ecranele străvezii dispărură şi Gorun avu timp doar să se ridice din pat şi să observe o cameră alăturată dormitorului cu inscripţia „In vino veritas!”. Uşa camerei Chambre du vin se deschise şi două gărzi îl invitară să le urmeze. Una dintre ele îi zâmbi văzându-i vânătaia de pe maxilar. Îşi scoase cascheta protectoare.
– Îmi cer scuze pentru mai devreme, căpitane, dar păreaţi un rifter cuprins prea tare de mistica jupiteriană. Trebuia să vă opresc.
Gorun râse şi el şi-l bătu cu mâna pe umăr, recunoscându-l.
– Luc Letoal. Aici îţi trăieşti pensia, dădăcind pelerini? Gata cu zborurile?
– Se plăteşte mai bine decât să vânez rebeli. Dvs. nu sunteţi unul dintre ei, nu?
– Vom afla imediat. Ar fi bine să-i spui şi pretorului că m-ai întâlnit. Sunt curios cum explică breşele de securitate.
Gorun, urmat de cele două gărzi, străbătu Paris Extravaganzza. Căpitanul colindase mai toate cotloanele atunci când tatăl său, mareşalul, fu invitat la inaugurare. Hotelul arăta exact cum şi-l amintea. Miile de camere prinse de corpul central în aceeaşi structură modulară tip stup păreau însă nerecondiţionate de ani. Cea mai luxoasă atracţie din sistemul solar ajunsese un simplu motel-bistrou pentru pelerinii preocupaţi să mănânce şi să bea ultima masă „adevărată” înainte de marele salt. În curând, şi el va fi înghiţit de rift.
Tuburile negravitaţionale îi uşurară drumul lui Gorun şi escortelor sale până la prima capsulă care să-l transporte în salvpodul în care era închis containerul. Când se îndepărtă de hotel, Gorun simţi un fior străbătându-l. Nu era pregătit pentru sfârşit.
Lăsat singur în naveta de salvare, Gorun nu se grăbi să descifreze misterele containerului. Privi spre hotelul proiectat în spaţiu, mereu rotitor, sperând să mai rămână acolo şi după ce el va deschide cutia.
Toţi uitară că o cutie nu mai mare decât asta fusese declanşatorul reacţiei necontrolate care crease riftul. O spărtură în curvatura spaţiu-timp care înghiţise deja mai toată centura de asteroizi şi se înfrupta din sateliţii lui Marte. Urmau Marte însuşi şi Jupiter. Zeul războiului şi Marele zeu înghiţiţi de o groapă. Iar oficialii nebuni din măreţul hotel spaţial deciseră ca el să deschidă o cutie pe care niciun scaner nu reuşise s-o străpungă ca să-i descopere încărcătura. Deciseră ca tocmai omul care contribuise la crearea rupturii să deschidă o nouă cutie, poate cu jucării şi mai periculoase în ea.
– Mai întâi să aflăm tot ce se poate despre domnul Vitis, se repezi Gorun către micul informator cu ecran de la bordul salvpodului. Oenolog şi Maestru al Vinului…probabil mai era vin când se născuse el. 158 de ani, deci înainte de rift. La vârsta de 133, s-a mutat permanent în hotel. Nu l-a părăsit decât o singură dată.
Gorun reveni la container. La prima vedere nu părea să aibă vreo fantă, vreo deschizătură sau măcar o zgârietură că ar putea fi deschis.
– E un container inteligent, simbiotic. E din material reflexiv, combinaţie de bacterii-plasă şi nano-cipuri moleculare. E o carapace, domnule pretor.
– Asta ne-am dat şi noi seama. O deschideţi sau nu?
– Ar trebui să ştiu cuvântul, sunetul, mirosul sau compoziţia electro-chimică pentru a o putea deschide.
– Sau toate la un loc.
– Deci, v-aţi jucat cu codurile. Dacă aţi blocat-o?
– Atunci ştiţi şi cheia de deblocare, nu? Doar e containerul dvs., domnule Vitis.
– Şi dacă l-am uitat?
– Aveţi două ore. Protectoratul se întâlneşte chiar în timp ce vorbim. Dacă Sfintele Eminenţele simt o ameninţare serioasă, o să plutiţi în spaţiu multă vreme şi degeaba o să vi-l amintiţi atunci.
– Şi dacă dovedesc că nu sunt domnul Vitis?
– Ah, ştiu, povestea cu domnul Nimt. Ar fi bine să găsiţi o soluţie, mai ales dacă sunteţi domnul Nimt.
Rămas singur cu acel container care-i stricase toate planurile şi plictisit de inflexibilitatea pretorului, Gorun preferă să se gândească şi să spere că înăuntru e o bombă care să-i curme aşteptarea.
Ideea că ar putea pluti prin spaţiu câteva săptămâni înainte de a muri de frig, lipsă de oxigen sau hrană nu-i convenea deloc. Singur cu amintirile, cu povara sinuciderii lui Eddouard şi a divorţului de Luanna, a moştenirii lăsate de tatăl lui. Ar fi fost contrar intenţiei care-l mânase să se alăture pelerinilor: sari în rift şi uiţi totul. Iar dincolo, dincolo ar putea exista o altă lume, un alt sistem cu planete, poate o stea, poate un univers paralel.
Îşi aminti de versetul Bibliei solare, cartea lui Startrec, versiunea canonică, episodul 3 când apostolii cuceririi spaţiului îl întâlniră pe Q. „Schimbă constanta gravitaţională a universului. E foarte simplu”. Ar fi vrut să aibă un Q acum sau măcar unul dintre vechii zei la care să se roage să-i arunce o frântură de inspiraţie, o firimitură unui câine, un strop unui însetat.
– Un strop!
Gorun îşi aduse aminte de cuvintele din camera bătrânului. In vino veritas. Le pronunţă ca atare şi cutia, până atunci inertă, afişă un mic ecran tactil. Gorun rulă un diagnostic, dar mai mult nu putu afla decât faptul că înăuntru nu e bombă.
Presiunea interioară care se stabiliza indiferent de zgâlţâirile şi loviturile venite din mâinile şi pumnii lui Gorun şi insistenţa cu care containerul cerea ca secvenţa parolă începută să fie continuată ori terminată, îl aduse pe căpitan în pragul disperării.
Rememoră discuţia cu bătrânul, dar lovitura în mandibulă primită de la Luc nu-l ajută să-şi amintească chiar totul. Ceru pretorului să-i ruleze din nou toate înregistrările unde apăruse presupusul „Gorun Nimt” şi el, presupusul Max Vitis.
Gorun descoperi în înregistrări că deschisese la un moment dat containerul. Înţelegea că înregistrarea e trucată, dar imaginea reziduală trebuie să fi existat cândva. A mai deschis o astfel de carapace, dar când?
Reveni la informatorul tactil al salvpodului. Oenolog şi maestru al vinului. Citi definiţiile, descoperi că un astfel de oenolog celebru fusese român, îi rosti numele în faţa carapacei inteligente, Păstorel Teodoreanu, oenolog, maestru al vinului. Încercă alte nume, alte locuri, alte definiţii. Degeaba. Nu era parola căutată.
Izbi din nou carapacea şi salvpodul, lovind ca un posedat.
– Aş vrea să renunţ. Mă puteţi lua înapoi în hotel, iar containerul expulzaţi-l în spaţiu. Nu-mi pasă. Mă las la judecata Protectoratului.
– Sfintele Eminenţe vor să deschizi containerul. Asta e înţelegerea, îi răspunse vocea pretorului.
– Şi dacă nu reuşeşc?
– Vei reuşi sau îţi vei petrece restul zilelor până îl vei deschide.
– De ce nu aduceţi un specialist sau un rebel? Ei se pricep la spart lucruri.
– A mai fost un container.
– Cum?
– A mai fost un container similar care s-a autodistrus când s-au încercat metode brutale asupra lui.
– Cui a aparţinut?
– Dumitale, domnule Vitis.
– Mai lăsaţi-mă naibii cu domnul Vitis. Când s-a întâmplat asta?
– Nu am voie să dezvolt.
– Conform Regulamentului spaţial, trebuie să te supui ordinelor unui superior. În cazul de faţă, domnule pretor…
– Când aţi semnat adeziunea la pelerinaj, v-aţi încredinţat Protectoratului, domnule Nimt.
– Acum sunt domnul Nimt?
– Atunci v-aţi pierdut toate rangurile şi drepturile. Vă sugerez să vă preocupaţi de container.
– Altfel, ce? Mă aruncaţi în rift?
– Ultima secvenţă a parolei la vechiul container, înainte de a se autodistruge, cerea deschiderea lui pe Pământ sau pe o planetă asemănătoare. Am crezut cu toţii că e o glumă.
– Mă trimiteţi pe Pământ ca să-l deschid?
– Doar dacă ultima secvenţă o va cere.
Dintre toate, întoarcerea pe Pământ i se părea lui Gorun înfrângerea totală. Terra nu mai era planeta unde puteai să dispari într-o junglă, într-o peşteră şi să-ţi continui viaţa liniştit. Terra însemna câteva cosmodromuri şi câteva mallcity-uri gigantice unde trăiau cele câteva sute de milioane de oameni. Majoritatea dorind să plece, spre Marte, spre Titan sau direct în Marele Rift, să-şi încheie mizerabila şi nefericita viaţă umană cu un bang. Şi peste tot, semnele marii familii Nimt, amintind de catastrofă.
Până şi salvpodul în care fusese izolat purta semnele marii familii. Străbunicul astrofizician, bunicul inginer spaţial, tatăl mareşal, el căpitan de flotă solară. Construiseră o lume la care visaseră cele câteva secole negre de dinainte, dar măreaţa epopee umană se sfârşea acum din cauza îndrăznelii şi ambiţiei Nimt, scurgându-se ca un reziduu urât mirositor în fundul universului.
– Sunet şi miros! O astfel de carapace ar reacţiona la sunetul şi mirosul potrivit.
Gorun deschise arhivele Mementonium de pe informatorul tactil şi puse pe redare toate sunetele şi cuvintele înregistrate vreodată sau care mai rămăseseră după distrugerile războaielor. Râsete de copii, ciripit de păsări, mugete şi urlete de animale, glasuri de oameni, zgomote mecanice, tunete, zbuciumul mării sau curgerea lină a unui pârâu. La un clinchet, carapacea anunţă secvenţă parţială confirmată şi ceru continuarea sunetului.
Gorun sări din amorţeala în care căzuse şi repetă sunetul. Era din arhiva unei foste case regale, clinchet de cristal, pahar Bohemia. Dar clinchetul nu era suficient. Rulă mai departe arhiva, sperând că celălalt sunet se va ivi din memoria umanităţii.
Plimbat prin tot felul de armonii şi disonanţe, Gorun adormi în salvpod, visând că a sărit prin rift, o scurtătură a universului spre un capăt de lume în care toţi rifterii îşi găsiră pacea şi împăcarea. Unde Gorun se revăzuse cu fiul lui care îl iertase şi cu Luanna care îl iubea din nou. Şi nu mai era căpitanul Gorun Nimt, ci doar un navigator pe un ocean fără maluri, fără hărţi, fără compas şi sextant. Fără memorie.
Vocea lui Luc îl trezi.
– Căpitane, căpitane, mă auziţi?
– Luc, tu eşti? Unde-i pretorul?
– Căpitane, sper că n-o luăm de la capăt. Haideţi, băieţii au plecat să vă aducă.
– Să mă aducă unde?
– În hotel. Salvpodul şi-a cam trăit viaţa. Mai ales în halul în care l-aţi folosit.
Gorun opri înregistrările Mementoniului şi descoperi interiorul salvpodului asemănător cu un compactor de gunoaie. Câteva atenţionări şi semnalizări avertizau dispariţia oxigenului şi a căldurii în următoarele ore. Resturi de mâncare, haine zdrenţuite, scrilejituri pe pereţii capsulei pline de coduri, cuvinte, simboluri. Părul îi crescuse până la brâu, la fel ca şi barba. Iar mirosul îi înţepă nările şi-l făcu să strănute. Iar lângă el, carapacea la fel de sclipitoare ca în prima zi.
– De când sunt aici?
– De vreo 13 luni. Pretorul şi-a dat demisia şi s-a aruncat în rift. Eu conduc hotelul acum, dar nu pentru mult timp.
– De ce?
– Riftul s-a lărgit şi a înghiţit deja Marte. Se pregăteşte Jupiter. Unii se tem că va urma ceva mare. A trebuit să mutăm hotelul mai aproape de Pământ. L-am tras cu ultimele spacelinere venite de pe pământ.
– Nu mai sunt rifteri?
– Nu prea. Au mai rămas vreo câteva zeci de mii pe pământ, dar nu mai sunt spacelinere cu care să se zboare şi vreo câteva mii pe Lună. Titan a fost atacat de Protectorat şi distrus nuclear.
– Şi în hotel?
– Vreo câteva sute.
Gorun mângâie carapacea care încă cerea continuarea secvenţei sonore.
– Oricum, mi-a dat seama ce e înăuntru, Luc!
Faţa lui Luc, străvezie, pâlpâia în aşteptarea răspunsului.
– E vin, Luc. Probabil ultimul vin din univers.
– Adică vin-vin, sau ceva asemănător cu băuturile din „pivniţa” hotelului?
– Nu, Luc, vin adevărat.
– Păcat că nu-l putem bea. Haideţi, daţi-l încolo de vin. Veniţi în hotel. Vă aşteaptă şi soţia dvs.
– Luanna e aici? Să n-o laşi să mă vadă în halul ăsta.
– Bine, atunci băieţii o să vă ducă în camera dvs. să vă aranjaţi.
Peste numai o oră, Gorun arăta din nou prezentabil. Folosise Chambre du vin unde depozitase şi carapacea-container. Dar amână întâlnirea cu Luanna şi se puse la curent cu situaţia din sistem.
– Dacă ajungem în Punctul Lagrangian 5, am putea sta o vreme liniştiţi. Oricum, nu mai avem scăpare, orice am face.
– Căpitane, important e să ne facem trecerea cu stil. Dar ne gândeam să vedem mai întâi Pământul trecând, şi apoi noi.
– Bine, vezi ce poţi face.
Gorun porni spre camera pe care, cândva, o închiriase pentru a-şi petrece câteva zile cu Luanna, înainte de a lua decizia divorţului. O găsi pe femeie, privind spaţiul şi ascultând muzică, ca de obicei.
– În sfârşit, ceva se mişcă acolo, nu?
– Gorun!
Spre surprinderea căpitanului, Luanna veni şi-l îmbrăţişă aşa cum făcea pe când încă se iubeau.
– M-am gândit la carapacea ta. Ştii că ai mai deschis una cu Eddouard?
Gorun fu lovit de amintirea primei încercări de a afla ce e dincolo de rift. Carapacea aceea fusese singurul lucru care trecuse dincolo şi putu fi trasă înapoi, înainte ca riftul să o înghită. Dar nu adusese curioşilor niciun răspuns. Doar că bacteriile-plasă înfloriseră, iar nano-cipurile se prăjiseră rău de tot.
– Asta are alt cod. Şi mă tem că e impenetrabilă. Ştiu sau presupun ce e înăuntru, dar nu cred că vom putea bea vinul ăla.
– Max Vitis, nu?
– Chiar el, prietenul străbunicului meu. Dar tu, de ce ai părăsit Pământul?
– Îmi pierdusem răbdarea. Eram în drum spre rift când am auzit că te lupţi cu carapacea.
– Şi, pentru următoarele zile, ce planuri ai?
– Vreau să te ajut să deschizi carapacea.
– Ai bătut atâta drum pentru asta?
Luanna îl sărută pe Gorun şi-l îmbrăţişă ca pentru o despărţire permanentă.
– E ultimul vin din univers, Gorun.
Gorun îi răspunse îmbrăţişării, inundându-şi mintea cu amintiri dintre cele mai plăcute. Doar că acum se perindau onctuoase, aninându-se în ochi şi refuzând să se scurgă în uitare.
Reveniţi în Chambre du vin, cei doi uitară pentru o vreme de carapace şi se lăsară în voia simţurilor pe care imponderabilitatea prelungită refuzase a le da tributul cerut. Când hotelul, arzându-şi ultimele resurse de gasgel, se poziţionă la o distanţă sigură pentru spectacolul de sfârşit al Pământului, Gorun şi Luanna răscoliră toată Chambre du vin pentru indicii, luară la cercetat şi „pivniţa” hotelului.
În cele din urmă, continuarea secvenţei sonore fu îndeplinită cu un clinchet de cristal al unul sul de Mementonium alăturat unui susur de lichid turnat într-o cuvă. Noul pas nu-i duse decât la următoarea parte a secvenţei: mirosul. Citiră câteva arhive legate de oenologie, dar nimic din miresmele pe care le încercaseră, nu reuşiră să convingă carapacea să se deschidă.
– Poate e menită să fie singura amintire a noastră care să treacă dincolo.
– De asta te-a ales Max. Ştia că vei rămâne până la urmă.
Împăcaţi cu eşecul, Luanna şi Gorun se alăturară lui Luc pentru a privi riftul înghiţind Luna. Efectele dezastrului se vedeau şi pe Pământ. Albastrul atât de iubit dispăruse de mult, iar Terra arăta la fel de plictisitor ca Pluto sau alte corpuri cereşti unde singurul element extraterestru era cuvântul viaţă.
În memoria dispariţiei astrului romantic, Luc le oferi celor doi câte o înghiţitură de gasgel distilat cu hidrogen şi filtrat printre alţi 200 de compuşi ca să nu provoace leziuni. Chiar şi aşa ustura gâtul şi stomacul încât îi închirci pe cei doi de strâmbături. Luc râdea înghiţând calm leacul care să astâmpere durerea pricinuită de dispariţia lumii.
Atunci îl trăsni pe Gorun să încerce mirosul venit din băutura lui Luc. Ceru un separator molecular şi căută în „sucul” lui Luc alcoolul, şi nu oricare, ci doar cel de 9 grade plin de nişte compuşi fenolici aparte.
Când îl plimbară prin faţa carapacei, secvenţa finală fu acceptată şi ultimii oameni din univers se aflau în faţa ultimei sticle de vin. Indicaţiile de pe sticlă nu mai puteau fi citite, iar mesajul lui Max Vitis către Gorun aproape indescrifrabil. Ceva despre faptul că uneori un vin e mai important decât stelele.
Gorun, Luanna, Luc şi cei alţi câţiva zeci de clienţi rămaşi în Paris Extravaganzza Space Hotel împărţiră sticla de vin şi gustară din ceea ce odată fusese considerat ambrozia zeilor în timp ce priveau planeta-mamă sfărâmată, presată şi zdrobită între dinţii gravitaţionali ai rupturii violete.
Riftul îşi continuă mestecarea boabelor planetare şi când veni rândul celor din hotel, Gorun şi Luanna ciocniră micile pahare cu vin. Apoi uitară totul. Dar gustul şi aromele acelea incredibile pulsară din papile până în sinapse, la nesfârşit. Gustară stelele şi trecură dincolo.

Ioan Antoci

Fiecare are o poveste. Fiecare e o poveste. Eu sunt doar un povestitor.

Am scris, printre altele, Câinele japonez și Paradisul lui Mimi și Tibi.