Patientia

Orkan înfipse parul în pământ şi privi în jur aşa cum nu o făcuse până atunci, niciodată: cu teamă iminentei fatalităţi, cu ochii mijindu-i până se transformară în două linii precum nişte lame ascuţite de calcar, cu respiraţia grăbită a bătrânului în ceafă. Îl simţi împungându-l în spate şi-l auzi, şuierând: „l-ai văzut? De ce te-ai oprit, nu putem rămâne aici!” Se întoarse şi îi văzu firele albe de barbă mişcându-se în tremurul feţei. Îi era frică. „Şşt…!”, făcu, ducându-şi mâna la buze. „Cred că ne-a văzut, e pe aproape!” Bătrânul se întoarse încet şi privi printre frunzele grele ce atârnau până aproape de pământ după care îşi trase nasul şi tuşi scurt. „Ne întoarcem, nu e bine pe aici”, apoi îi căută mâna şi întâlni blana umedă care îi acopereau bustul şi mâinile. „Haide, să plecăm mai repede, suntem doar noi doi şi eu nu mai am putere, ca pe vremuri!”
Se smuci, împingând mâna care îl ţinea strâns şi replică sigur pe el: „O luăm pe lângă trunchiurile copacilor, tu îmi acoperi spatele eu o iau înainte. Ce-o fi, o fi!”
Îl trase şi se lipiră de un copac gros cât doi şi crengi din care se prelingea un lichid cleios. „Uite-l, cred că-i acolo, în coroana copacilor”, şopti aplecându-se atât de aproape încât îi simţi firele de barbă zgâriindu-i faţa. „O fi chiar el? Sau…!? ”
„Cum, unde l-ai văzut, sus?” şuşoti bătrânul, agăţându-se şi mai bine de scoarţa rece a copacului. Îşi încordă privirea dar nu desluşi mai nimic în cenuşiul nopţii, poate doar nişte umbre târându-se în liniştea întreruptă, din când în când, de foşnetul frunzelor şi de lichidul cleios care se lipea de pământ cu un păcănit sec. „Jos, la pământ”, strigă, apucându-l pe bătrân de cap şi trântindu-l, „este aici, deasupra noastră!” Se prăbuşiră cu faţa în mocirlă şi, imediat, deasupra lor, se auzi un foşnit urmat de un hârâit prelung şi un curent de aer rece trecu prin blănurile cu care erau acoperiţi. Bătrânul tremura din toate încheieturile şi începu să bolborosească un descântec. „Taci, taci din gură”, şuieră, împingându-i faţa şi mai adânc în pământ. Se ridică în coate şi aşteptă cu toate simţurile întinse la maxim. Ceva moale îi căzu pe faţă, acoperindu-o şi inundându-l cu miros de ploaie proaspătă. Se răsturnă pe spate şi smulse floarea lipicioasă ce îi intra în gură. Ştia cât de periculoasă putea fi şi, deşi simţea că se sufocă, întinse manile căutându-l pe bâjbâite, încercând să ţipe la el dar sunetul se întoarse, violent, înapoi în plămâni; cu groaza întunecându-i mintea, se ridică în picioare şi-şi smulse de pe faţă floarea ce se strânse în pumn ca un gândac. Înghiţi aerul rece cu pofta cu care un însetat bea prima gură de apă după zile de arşiţă şi se repezi spre trunchiul de copac. Bătrânul stătea în fund, lipit de scoarţa umedă şi lipicioasă. Fără să stea pe gânduri, îl ridică în picioare. „Repede, plecăm de aici, degeaba încercăm să ne ascundem!” Bătrânul avea privirea goală şi parcă îi desluşi un zâmbet tâmp. Barba i se adunase mănunchi precum ierburile vicura după o ploaie deasă. Îl strânse la piept şi îi şopti, privindu-i albul ochilor: „nu te las, ori ajungem la capăt amândoi ori crăpăm aici!” Ridică mâna stângă şi agăţă o liană după care trase de ea în jos, cu putere. „Acum! Nu te uita în jur!”
Îl luă în spate şi alunecară prin liniştea sufocantă din jur, trecând printre crengi ascuţite, gâfâind şi icning la fiecare schimbare de direcţie, şi agăţându-se de orice le ieşea din cale. Îl simţi pe bătrân din ce în ce mai greu în spate, respiraţia lui tot mai rece îi împroşca ceafa dar el îl trăgea cu şi mai multă putere, mai departe, mai repede. Trase cu coada ochiului şi-i văzu barba înnegrită, gura precum intrarea unei peşteri din care aerul ieşea albicios ca o brumă, auzi ecoul respiraţiei lui venind din grotele întunecate ale plămânilor, dar nu se opri. Se împiedică de o creangă căzută de-a curmezişul şi căzu de-a berbeleacul cu bătrânul peste el, apoi, urlând de durere, îl împinse mai încolo, însă atinse doar ceva moale şi rece. Încercă să se oprească cu picioarele, dar pământul era prea moale şi se rostgoli peste cap. O bufnitură scurtă şi o creangă îi străpunse obrazul. O atinse cu limba, icni şi o rupse cu mâna după care, tremurând, se ridică în picioare încercând să desluşească orice în jurul lui când nişte gheare reci îi strânseră gleznele. Îl auzi pe bătrân râzând şi-i văzu ochii verzui privindu-l cu răceală. Ghearele îl trăgeau înspre ochii aceia şi nu mai putea împiedica mişcarea de descompunere aşa că întinse mâinile să-i strivească şi să oprească odată clămpănitul gurii din care se ieşea mirosul de piatră, însă nu întâlni decât apa rece din spatele căreia ochii apăreau şi mai verzi. Apucă să strige „Molok!, Molo…!”, tuşi, încercă să se ridice precum un peşte prins de coadă şi se izbi cu capul de piatra ascuţită; îl simţi urcându-i-se pe spate şi apucându-l de ceafă, ridicându-i capul şi lovindu-l, din nou, de piatra ascuţită. Curând, frica şi durerea dispărură în adâncul râului, acolo unde Molok îşi trăia veşnicia.
În afara grotei, întunericul se topea în lumina dimineţii, acoperind încă vârfurile copacilor şi lăsând în urmă liniştea nopţii ce tocmai trecuse. Lianele lungi se încolăciseră în jurul pietrelor şi crescuseră atât de mult încât acoperiseră mare parte din ieşire, lăsând, aproape de pământ, doar un mic gol, suficient însă pentru a ieşi târâşi de acolo. De pe perete, pietrişul se scurse cu un hârşâit scurt, făcându-l să tresară şi readucându-l brusc din adâncul coşmarului; instinctiv, îşi căută ghioga pe care o ţinea tot timpul lângă el, deschise temător ochii, se ridică într-o rână şi, adulmecând cu atenţie, privi la ieşirea din grotă. Trase ghioaga aproape de el şi o mângâie, simţindu-se mai în siguranţă. O primise de la tatăl lui cu puţin înainte ca acesta să fi dispărut în râul ce se umflase într-o singură zi şi le măturase colibele, animalele şi restul avutului. Din acel moment, ghioaga aceea nu era doar o simplă rădăcină groasă ci erau curajul şi toată forţa tatălui care nu-l vor părăsi atâta timp cât o va ţine lângă el. Se ridică şi se trase mai aproape de peretele rece, ascultând cu atenţie: erau acolo, afară, probabil că se pregăteau de plecare. Se târî prin gaura ngustă şi ieşi în lumina cenuşie a dimineţii uitându-se la ei cum stăteau în cerc în jurul unui foc leşinat din care ieşea mai mult fum, înveliţi cu piei împotriva frigului înţepător. Pe un băţ, ridicat în apropiere, se răstignea ce mai rămăsese din porcul sălbatic pe care-l prinseseră cu câteva zile în urmă, după o luptă ce-i costase viaţa bătrânului, omul pe care, cu toţii, îl veneraseră atât de multă de vreme. Ieşiseră, ca de obicei, la cules de fructe când, din întâmplare, un pui de mistreţ la tăie, speriat, calea. Se aruncaseră după el, hotărâţi să-l prindă cât mai repede când, din spate, apăru femela furioasă, care, într-o clipă, era cu cu colţii înfipţi în gleznele bătrânului. Au încercat să-l tragă de acolo, au sărit pe ea lovind-o cât puteau de tare şi, într-un final, doar o bâtă în cap reuşi să-i vină, cu adevărat, de hac; bătrânul pieri a doua zi, în timp ce vorbea cu cei aflaţi dincolo, pregătindu-se în felul pe care numai el îl ştia de lunga călătorie. Îl arseră lângă grota în care stătuse de unul singur apoi cenuşa i-o risipiră în râul în care şi copii lui muriseră, să fie siguri că-i va întâlni pe malul celălalt, pentru ca de acolo să meargă mai departe, până pe crestele albite ale munţilor, locul unde se aflau polobocul înţelepciunii veşnice şi licoarea vieţii fără sfârşit.
Orkan privi la animalul întins pe băţ şi se apropie, neobservat, de ceilalţi.
– Arkan, oko, spuse autoritar cu degetul întins spre capul atârnat, într-o parte, al bestiei.
– Kala, kala, arnut, oko! Cel numit Arkan se ridică şi privi supus la Orkan apoi se îndreptă, greoi, către băţ. În mână ţinea o piatră ascuţită, legată cu ierburi uscate de capătul unei bâte scurte.
– Atika, lika atakim! spuse Orkan obosit, aşezându-se în locul lăsat liber de Arkan.
-Tika, tika, continuă, privind la Urun care curăţa carnea uscată de pe un os. Urun îi aruncă rămăşiţele, după care se apucă să scobească în cenuşă. Trase un dinte, îl pipăi repede şi-l aşeză lângă grămada de pietre ce o adunase lângă el.
– Tika, tika? întrebă râzând Urun, arătându-le piciorul unui animal ce stătea sprijinit de o piatră.
– Kanka, idil cuprot! Orkan privi la Akran care tăia de zor capul bestiei. Suprot, se scuză Arkan arătând spre Tiuk care încă picotea. Şterse piatra de blana ruptă ce-i înconjura trupul şi trase de căpăţâna care se rupse trosnind. Restul corpului se zgâlţâi iar membrele păcăniră sec, lovindu-se între ele.
– Paki, pakamur, urdu, hara itimuk, ha, spuse, ridicând capul bestiei.
Ceilalţi îşi ridicară privirile şi râseră. Yeksa, karpat mikstret, oko! exclamă înviorat Tiuk, ştergându-şi grăsimea de pe gură. Se ridică de pe piatră şi resturi de oase se prăvăliră pe jos. Akimur, oko, kata? Arătă cu mâna în spate apoi se duse grăbit spre Arkan care aşezase deja căpăţâna pe pământ, între picioare. Kanci, kacat, cordeal kuru, orţii tii, şuieră Arkan punând mâna în pieptul lui Tiuk şi privindu-l ameninţător.
– Muiuk, cuvintele se rotogoleau din gura-i ştirba ca nişte bolovani, iar cicatricea, ce începea de pe gât şi se termina pe frunte, se înroşi. Harok kait, yedil? Ha? şi fără să stea pe gânduri, culese căpăţâna şi o ridică deasupra capului, răcnind victorios:
– Ika, muiukuk, Arkan, ha? Pakamur, oda, ikra…
Nici nu apucă să termine, că Arkan se repezi la el, împingându-l şi făcându-l să scape căpăţâna bestiei. O priviră amândoi, pentru o clipă, cum se rotogolea după care Tiuk îl izbi pe Arkan cu pumnul direct în frunte. Harab, muiuk… zbieră Arkan prăbuşindu-se la pământ, printre crengi şi pietre. Tiuk nu pierdu vremea şi îi puse piciorul pe piept, apăsându-l din ce în ce mai tare.
– Abat, udu Arkan? Abat? întreba repede, împroşcându-l cu salivă şi privindu-l fix în ochii care-i trădau panica.
– Iki, kakat uidu, abat… spuse Arkan spăşit, de sub talpa lui Tiuk, respirând tot mai repede.
– Adale akaman, iatak, abat! Mâinile i se mişcau spasmodic, adunând tot ce le cădea în cale şi lovind glezna groasă a lui Tiuk.
– Aba… Tiuk se lăsă cu genunchiul pe pieptul lui Arkan şi îl apucă de gât.
– Isictirik, şuieră arătând spre capul bestiei ce zăcea lângă un rest de rădăcină. Arkan întinse mâna printre buruieni, încercând să ajungă la căpăţână.
– Urdu, ha, spuse împăciuitor Arkan, izik, oko!
Din spatele lor se auziră pietre scrâşnind şi zgomot de beţe rupte.
– Abat, kampkare, Tiuk uk Arkan! Abat Arkan, abat! răcni Orkan aruncând o piatră ce-l lovi pe Arkan direct în talpă.
– Abat, Tiuk slăbi strânsoarea şi se ridică încetişor, nu fără a-l slăbi din priviri.
– Kapcatan uduku, oka! rosti sec Orkan indicând căpăţâna. Tiuk o luă de pe jos şi, uitându-se chiorâş la Arkan ce îşi freca de zor gâtul înroşit, i-o întinse lui Orkan care, fără să spună un cuvânt, o luă şi o ridică deasupra capului privind în interiorul orbitelor. În capătul fiecăreia se vedea o găurică mică prin care cerul arăta ca un punct mic şi albicios. Se gândi la cât de înţelept fusese bătrânul când le spusese că, invizibile, trecutul şi viitorul stăteau acolo împreună, gata să le vorbească doar celor care ştiau să bea din apa ploii şi apoi să spună povestea anotimpurilor, numai lor, celor care respirau împreună cu buruienile şi reuşeau să le mănânce în aşa fel încât sufletelor lor să se contopească într-o nouă făptura ce putea controla furtunile şi râurile, alunga toate bolile şi demonii furioşi. De unde să fi ştiut el toate lucrurile astea? De la cine să le fi învăţat?
Orkan lăsă căpăţâna pe genunchi şi se uită în jur. Dacă bătrânul ar mai fi trăit doar cât să-i fi dezvăluit din toate aceste secrete, poate că ar fi avut o şansă, cu toţii. Unde era acum când ar fi avut atât de multă nevoie de înţelepciunea lui? De ce-i apăruse în vis şi de ce-l trăsese în adâncul râului? Încă mai simţea ascuţimea pietrei şi-i mai vedea ochii verzi, încă mai era acolo, trântit pe pământ aşteptând ca Molok să-şi termine jocul lui preferat.
– Odok uluka, atka! rosti ca pentru el; Tiuk întoarse capul privindu-l întrebător.
– Odok uluka, atka, repetă încet şi aşezând căpăţâna, cu grijă, pe pământ. Puse piciorul pe ea apoi mângâie colţul de urs pe care-l purta la gât.
– Akim Tiuk, Arkan, oka, oka, adăugă, privindu-i pe cei doi. Le arătă cu mâna o grămadă de crengi şi pietrele ce stăteau grămadă lângă ele, adunate de câteva zile. Cei doi se grăbiră să ia crengile în braţe şi se îndreptară spre grota în care Orkan îşi petrecuse noaptea. Privi la focul ce ardea mocnit, apoi îşi dădu blana ce-i acoperea mijlocul la o parte, scoase mădularul şi se urină pe focul ce se stinse sfârâind.
– Molok udiak, spuse ca de fiecare dată când făcea acest lucru. Puterea lor asupra focului, trupul învingând acest teribil demon, născut din sângele lui Molok care stătea pictat în fiecare grotă şi la care se uitau cu atâta teamă. Tiuk şi Arkon se întoarseră din grotă cărând piei şi câteva ciomege. Urun se ridică şi se duse la animalul decapitat, ce abia se mai ţinea pe băţ. Îl trase de acolo şi începură, cu pietre, să-l dezmembreze. Fiecare parte era învelită în frunze lungi de alois dar câteva bucăţi trebuiau lăsate în urmă ca tribut, lui, aceluia ce stăpânea cu adevărat teritoriul şi care putea, oricând, decide cine va vedea lumina soarelui în ziua următoare şi cine nu. Restul urma să fie împachetat în piei şi cărat, de câte doi, pe beţe lungi. În faţă va sta el, atent la tot, iar în spate Tiuk şi Arkan. Îi privi pe cei doi care se evitau cât puteau; Arkan încă se ţinea de gâtul înroşit şi, din când în când mai tuşea ascuţit apoi scuipa resturi de iarbă şi pământ.
– Adika Koton supor, spuse Orkan privind desişul pădurii din faţa sa. Adunară totul în piei şi îşi legară, strâns, blănurile, după care cântăriră ciomegele. Cele mai grele erau păstrate împreună cu pietrele ascuţite de stâncile dure care străjuiau râul. Tiuk şi Arkan se apropiară de el iar Tiuk îi întinse suliţa lungă, simbolul puterii şi semnul conducătorului. El îi va duce departe, acolo unde se putea găsi răspunsul la întrebarea ce sălăşluia în cele două orbite, acolo unde nu exista foame şi nici frica de Molok, animalul cu aspect de om, animalul stăpân. Molok, un nume care producea groază, fie şi numai dacă era pronunţat, născut din nefiinţă, nemuritor, fără suflet şi nevăzut de nimeni, niciodată. Până şi imaginea lui nu putea fi scrijelită decât în pereţii peşterilor în care se adăposteau cei vârstnici şi înţelepţi. Pe vremuri, când în tribul lor mai existau copii, acest nume era pronunţat numai atunci când unul din cei mici era legat cu funii din iarbă crudă de mâini şi picioare şi era dus în coliba din trestii în care se ardea scoarţă de copac şi, în timp ce numele lui era repetat, îi tăiau gâtul şi-i adunau sângele în ulcele, cu care, apoi, stropeau focul în speranţa că viaţa lor le va fi păzită de furia lui Molok. Aşa credeau că-l pot îndupleca pe cel nevăzut, pe cel ce le aducea bolile, turmele de animale sălbatice să-i strivească sub copitele lor, râul, care cu limba lui neagră ştergea cocioabele şi lua cu el vieţi lăsând în urmă doar frig, boală, hoituri.
Acum, însă, bătrânul şi copiii nu mai erau acolo, plecaseră, probabil, în sufletul negru al lui Molok, corcitura dintre foamea ce le decimase tribul, boala ce îi pândea pe toţi după fiecare arbore, şi colţii ascuţiţi ai urşilor treziţi de foame în mijlocul iernii, Molok, bestia ce urinase în jurul lor, încercuindu-i într-un nemilos blestem.
Orkan privi la cei trei şi simţi mila umezindu-i spatele. Îşi aminti cât de mulţi fuseseră vara trecută, copiii jucându-se cu şopârlele colorate pe care le scoteau de sub pietre, femeile pregătind turtele din seminţe de caipioc, bătrânul citindu-le în fierturi iuţi şi pictându-le pereţii cu roşu din argila adusă de la râu, astfel încercând să-i protejeze de mâna aceea lungă, neagră şi nesăţioasa care s-a abătut, până la urmă, asupra lor, dintr-o dată. Totul fusese în zadar, acum rămăseseră doar ei patru să trăiască pentru a afla de ce, de unde, şi, de ce nu, pentru a se răzbuna. Privind pădurea deasă, strânse craniul şi îl legă în jurul brâului.
– Atok oka! comandă Orkan sigur de el. Nu mai aveau ce pierde, trebuiau să spargă cercul acelui blestem aşezat cu atâta dibăcie, să fie mai abili şi mai lipsiţi de teamă decât orice zburătoare ce se închina la urmele lui şi mai disperaţi decât peştele aruncat pe nisip.
Cei trei adunară ciomegele şi săltară de pe pământ hălcile învelite în frunze; se aranjară în linie, primul, Orkan, având suliţa de care legase o labă de pisică sălbatică şi purtând la gât colţul primului urs omorât în toamna aceea când primise în dar cuţitul cu mâner de os, cuţit pe care-l pierduse în timpul luptei cu bestia. Urma Tiuk, cu un cap mai mare decât Orkan, apoi Urun şi, la urmă, Arkan; legat la glezne cu maţ de porc sălbatic, purta spinii păianjenului erematil, acel păianjen maroniu cu picioarele cât degetele unei mâini de om, cu blană şi colţi de pisică.
Tiuk fusese de mic un copil slăbănog, mama îi murise când era mic dar tatăl său avusese grijă să-l înveţe toate tainele pădurii, râului şi luptei până când, într-o nefericită seară, alunecă într-o râpă ce stătea ascunsă sub un strat gros de buruieni. Pierise acolo, strigându-i să plece, că e mâna neagră care începea să-şi facă simţită prezenţa, dar el a stat toată noaptea ascultându-i vorbele. A plâns la marginea râpei, a încercat să coboare înăuntru, i-a aruncat fructele acre pe care le adunase, dar degeaba. La un moment dat, vorbea de unul singur, tatăl nu-i mai răspundea. Stătea acolo îndoit caraghios, privindu-l într-un fel pe care nu-l mai putea uita. A plecat de-abia înspre dimineaţă, gonit de sunetele urgilor care, simţind mirosul de hoit, dădeau târcoale în spatele tufelor înalte, luând cu el un pumn de pământ şi jurând să vorbească, în fiecare zi, cu ochii aceia, ştiind că ei îl vor privi încontinuu şi vor avea grijă de el. De la un timp, însă, Tiuk simţea în aer vocea tatălui, mai ales purtată de vântul de seară, uneori toată noaptea; îi vorbea, îi repeta lucruri pe care nu le înţelegea, apoi dispărea râzând de lângă el, făcându-l să se simtă tot mai aproape de râul pe care, cu toţii, cândva, vor trebui să-l treacă. Îl avertiza, oare? Era timpul?! Se mai putea împotrivi? Tiuk se aplecă şi îşi strânse maţul cu spinul de păianjen, din jurul glezeni, îl pipăi şi îi simţi înţepătura ca pe ceva plăcut. Puterea unui spin, puterea unei clipe de neatenţie sau momentul în care victima disperată muşcă furios din artera femurală lăsând să se scurgă în pământul negru tot sufletul, să ajungă şi el, purificat de povara trupului, acolo unde se adună cu toţii să-şi depene povestea vieţii trecute, tocmai acolo, în faţa grotei în care bătrânul spală pereţii cu apă de ploaie, apoi, uniţi de furia cu care fuseseră azvârliţi pe malul celălalt, să-şi deseneze, în ocru, demonii pe care-i vor sluji în eternitate.
Apucă ciomagul gros şi îl aşeză pe umăr, uitându-se la cei doi. Ridică de capătul parului, la mijlocul căruia se aflau hălcile, şi aşteptă ca Urun să facă acelaşi lucru. În faţă, Orkan săltă brusc suliţa către cer şi scoase un Oka! răguşit după care se puse în mişcare, încet, spre pădurea cenuşie şi înaltă cât un munte. Cei trei îl urmară, călcând pe iarba uscată, ascultând trosniturile de sub tălpi şi privind doar arareori înainte. Curând, atinseră liziera pădurii şi mirosul aerului deveni tot mai umed, mai dens şi dulceag, purtând suntele lumii închise ce se zbătea să trăiască în interiorul acelui trup făcut din vreascuri, trunchiuri groase, fructe acre, păsări isterice şi animale mai tot timpul posace.
Okran ridică mâna; cei trei se opriră în spatele lui şi lăsară ciomegele pe pământ. Tiuk mormăi ceva şi se aşeză lângă o piatră.
– Atok, malo udu, şopti Okran încercând să străpungă cu privirea lanţul de tufe înalte şi copaci cu frunze lungi, tăioase. Din spate, Urun îl împinse înainte.
– Bolo, uikar ta dabat, şi trecu pe lângă el înspre pădure. Orkan îl apucă de mână şi-l trase înapoi, făcându-i semn să se aplece.
– Atok, ka? Arbot nu oslam dapaz. Orkan o luă precaut înainte, cu ciomagul pregătit pentru orice eventualitate. Molok putea apărea oricând, sub orice formă: şarpe vicon cu capul cât palma unui om, maimuţa kokuri cu coadă roşie şi unghii lungi ca ale urşilor ori chiar sub forma plantei mâncătoare de oameni şi animale adrita, cu flori otrăvitoare mai mari decât cele mai mari ceaune pe care cineva le făcuse vreodată. Se apropiară, încet, de primul rând de buruieni, cu urechile ciulite la orice sunet ameninţător; din spatele zidului de verdeaţă nu se auzea nimic care să le trezească suspiciunea; doar greierii rokan îşi făceau simţită prezenţa în iarba înaltă din care aburul se înălţa ca dintr-o oală cu fiertură.
Orkan intră primul, urmat de ceilalţi aflaţi în spatele lui, în linie. Împingea cu ciomagul crengile ţepoase, frunzele lungi şi ascuţite, uitându-se din când în când la Tiuk, în spatele lui, care se agăţa cu mâinile de tulpinile subţiri, gâfâind din greu. Habar nu aveau încotro mergeau, în faţă nu se zărea mare lucru. Tufele, copacii înalţi care întunecau cerul, gropile pe care trebuiau să le ocolească, păsările ţipând unele la altele, maimuţele foşgăind frunzele în vârful copacilor, toate le spuneau că sunt urmăriţi şi nu foarte bine primiţi acolo. Înaintau cu greutate, icnind la fiecare ciot sau groapă apărută din senin în calea lor, trăgând de tulpinile umede ca de nişte maţe de porc sălbatic şi oprindu-se adesea să-şi mai tragă răsuflarea. Arkan se sprijini de un copac şi scoase un os de care atârnau câteva fire de carne. Începu să-l roadă frenetic, privindu-i pe ceilalţi cu coada ochiului. Tiuk se uită la el şi râse.
– Adik, suprot Arkan! Arătă cu degetul către Orkan care, atârnat cu mâinile de o liană, nu prea mai avea chef de nimic.
– Lolok kaki gaozdika, spuse mai mult pentru el. Nu voia să ia o pauză tocmai acum. Ştia că sunt foarte vulnerabili şi Molok nu va ezita să-i strivească ca pe nişte insecte. Asta, dacă nu cumva se amuza privindu-i, aşteptând momentul prielnic să înceapă jocul lui preferat: jocul de-a moartea; îi făcu semn lui Tiuk să-l mişte pe Arkan.
– Mola, bandiki Akan, mola, făcu Tiuk cu ciomagul către gura lui Arkan care pricepu şi, molfăind încă la os, se puse docil în mişcare.
Ajunseră la o potecă şi o urmară până atinseră marginea unei gropi imense. Se lăsa seara iar Orkan făcu semn că venise timpul să se oprească. Gâfâind, se aşezară pe pământul noroios. Urma să se înnopteze cât de curând şi niciunul dintre ei nu se bucura prea tare de asta. Animale de toate mărimile şi felurile care în timpul zilei stătuseră pitite vor ieşi cu maţele ghiorăind şi vor umbla bezmetice peste tot.
– Oilok, utuk ka daskuns, oko? întrebă Orkan frecându-se pe ceafă.
– Alok, umo ok! făcu, sigur de el, Arkan izbind cu ciomagul în noroi. Urun horcăi ceva drept răspuns şi se apucă să tragă de un buştean ce stătea pe jumătate îngropat în noroi. Tiuk se aplecă şi începu să scurme pământul din jurul buşteanului. Îl mişcară, apoi îl traseră afară. De sub el, furnicile izbucniră în şuvoi, ameţite de lumină, care încotro. Okran, profită de ocazie şi, cu un beţişor, le culese, după care începu să le mănânce.
– Hrmm, hrmm, făcu satisfăcut, pocnindu-le între dinţi; erau acrişoare, tonifiante. Scuipă una ce se plimba pe buza de jos şi se uită împrejur. În faţă, stătea groapa mare a cărei margine nu se vedea din cauza întunericului şi aburului. În lateral, un perete din tufe pline de ţepi. Deasupra, atât de multă vegetaţie încât credeai că eşti într-o colibă făcută din frunze.
Nu aveau încotro, trebuiau să reziste toată noaptea acolo, în mijlocul sălbăticiei.
Se aşezară în cerc şi Urun târî buşteanul în spatele lor. Aşa, măcar se puteau sprijini de ceva. Se făcu deja răcoare şi, treptat, suntele pădurii se schimbară; mormăieli şi uruituri înlocuiră chirăiala şi sâsâitul continuu de mai devreme.
Orkan îşi lăsă capul pe buştean şi încercă să închidă ochii. Urun şi Tiuk şuşoteau şi rupeau beţe subţiri, în timp ce Arkan se întinse şi el aproape de Orkan.
Fugeau de el dar, în acelaşi timp, îl căutau. Trăiseră toată viaţa cu spaima de el, dar acum voiau să-l vadă în faţa lor, să-l înfrunte, să fie omorâţi sau să-l răpună aşa cum el, la rândul lui, îi răpuse pe toţi ceilalţi. Molok.
Orkan aproape adormi când simţi pământul de sub el cutremurându-se. Buşteanul o luă de-a dura şi capul îi căzu, lovindu-se de o piatră; atunci, realiză că nu visa şi sări imediat în picioare, căutându-şi ciomagul şi scobind cu privirea în întunericul din jur.
Aerul vibra şi un suflu fierbinte venea de undeva din faţă, de acolo de unde se întindea groapa aceea uriaşă.
– Akan, Urun, Tiuk, oka? Ha? zbieră, ţinând ciomagul cu ambele mâini.
– Ha, abat, se auzi Urun de undeva din spate. Se întoarse şi o luă încet, pipăind cu ciomagul înainte dar alunecă şi se lovi cu falca de ceva tare. Simţi sângele umplându-i gura apoi două mâini, apucându-l de subţiori şi trăgându-l de acolo.
– Oi Orkan, suprot?
– Urun, iki kakat uidu, oko, o Akan i Tiuk?
– Knet, nok Akan i Tiuk.
Ceilalţi doi nu mai erau acolo, probabil că de frică o luaseră la fugă. Valul de căldura îi ardea spatele aşa că îl împinse pe Urun înainte, se ridică cu greutate şi o luă la fugă zgâriindu-se pe faţă şi pe mâini. O luară la întâmplare, mânaţi de frica suflului fierbinte şi a tremurului pământului.
La un moment dat, se izbi de ceva atâta de tare încât îşi pierdu, pentru câteva momente, simţurile. Îl auzi, înfundat, pe Urun strigându-l apoi tropăit şi un soi de mârâit scurt. Încercă să-şi ia ciomagul, dar mâinile nu găsiră decât noroi, rădăcini şi frunze putrezite.
– Urun, oi ki, se chinui să strige dar ghearele scurmând lângă el şi ţipătul ascuţit îi acoperiră cuvintele. Mai simţi o labă pe spate, strângându-i pielea şi carnea apoi se lăsară întunericul şi tăcerea.
Bătrânul îşi lăsă privirea în pământ, clătinând din cap, acuzator. „Ochii mei văd altceva acum, doar o glumă kapka, nu un conducător. Nu ştiai că nu-l poţi găsi? Dar, să-l învingi? Cu ce şi unde? De ce aţi plecat, nu vezi că nu mai e cale de întoarcere?”
Îl vedea faţa supărată, barba unduindu-se în lumina soarelui şi trupul nefiresc de lung. Părea aproape, dar nu era aşa. Stătea acolo, departe, unde pădurea se termina şi munţii se prăvăleau pe pământ. Era printre ei, cu ei, al lor. Orkan râse, râse atât de tare încât imaginea bătrânului se rupse în fâşii, aşa cum se rupeau pieile de animale, când le jupuiau.
Strânsoarea ghearelor pe spate îi plăcu atât de mult, încât încercă să atingă cu vârfurile degetelor laba rece şi aspră precum scoarţa de copac. Voia să se convingă că nu-i un duşman şi că de acum, el va putea sta acolo, pentru totdeauna.
Simţi furtuna adunându-se în el, râuri inundându-i trupul, copacii înflorind în grotele întunecate ale plămânilor. Se ridică oftând şi trase după el restul pădurii care scăpase de focul acela mistuitor, privi copacii prăbuşindu-se ca nişte beţe, animalele fugind îngrozite pe unde vedeau cu ochii şi, ridicându-şi mâinile, rupse norii care se prăbuşiră pe pământ într-un şuvoi de apă murdară.
Era atât de mare încât nu-şi vedea mâinile şi nici picioarele, dar ştia că sunt acolo, puternice, supuse, ascultându-l aşa cum îl ascultase el, cu mult timp în urmă, pe bătrân, vorbindu-i de Molok.
Noaptea se întindea sub el ca o pătură aşa că o trase de acolo dezvelind munţii pe care-i zgârie cu unghia, oceanul în care suflă cu putere stârnind valuri uriaşe şi, mai apoi, îi zări pe oamenii mici, slabi, urâţi şi zgomotoşi cum alergau din faţa lui, prăbuşindu-se, astupaţi de noroiul pe care el îl arunca, în plictis.
Molok se opri, admirându-se în puhoiul de apă murdară; îşi vedea chipul în apa maronie, în cenuşa pădurilor, în descântecele bătrânilor şi în plânsetele copiilor. Tot ce era în jur îi aparţinea, astfel că avea atât de multe lucruri de făcut cu întunericul cerului, însă deocamdată, avea să se odihnească în visele lor, stingându-şi setea cu frica lor şi punându-i să-şi petreacă viaţa fugind de el.
Molok renăscuse, pentru a câta oară?
Pe undeva, acolo, la marginea potecii, Tiuk şi Arkan îi găsiră sub un copac prăbuşit. Orkan şi Urun stateau, amândoi, rupţi ca nişte beţe uscate, încruntaţi, de parcă nu ar fi înţeles de ce ziua asta nu va mai fi ca celelalte.

Sorin T.

Calatorie inspre multimea vida, Ed. Brumar 2011

Aparitii sporadice in Luceafarul, Liternet, etc…