Pe scurt

De doi ani am tăiat orice legătură cu tine.

A fost o vreme cînd era inimaginabil să nu vorbim de două ori pe zi. Odată m-ai întrebat dacă cred că ar fi posibil, la cît eram de apropiați, să ne mai separăm vreodată și care aș zice eu că sînt scenariile. Ți-am dat două, ambele ca improbabile și se vede treaba că nu am nimerit-o. Dar tu ai știut să mă surprinzi întotdeauna cu ceva, și la bune și la rele.

Străluceai. Și nu numai fizic. Odată ne uitam la televizor, un reportaj despre casa regală britanică, și am remarcat că semeni cu Meghan. Ai dreptate, ai constatat mulțumită, dar nu e așa că eu sînt totuși mai frumoasă? Am aprobat dar în gîndul meu mi-am spus că ești lipsită de modestie, și că de fapt ești la fel de frumoasă, nu mai frumoasă. Aveai o părere extraordinară despre tine, și coincidea cu a mea. Cînd ai spus că ai sîni de Playboy am fost perfect de acord. Dar, deși nu ți-am spus-o niciodată în față, nu credeam toate lucrurile pe care mi le spuneai. Nu am crezut că primul tău soț te-ar fi îndemnat să pozezi pentru Playboy România și că tu ai refuzat. Corpul tău era superb și sînt sigur că ăia ar fi fost încîntați să te aibă la o sesiune foto. Ce contează e că într-adevăr luam scenariul drept plauzibil. Nu o să uit niciodată cum se uita lumea la noi, eu ras în cap și tu cu părul ăla ca o coadă de cometă, negru și exact pînă la fund.

Întotdeauna veneai cu manichiura și pedichiura proaspăt făcută. Nu spun ce culoare pentru că te-aș deconspira. Era cuvîntul tău, favorit, mai știi? L-ai folosit și în glumă dar și acuzator, serios. Să nu te deconspir. Nu știu dacă ai fost cel mai mare secret al meu, dar cu siguranță ai fost unul frumos. Erai ca o perlă pe care întunericul și solitudinea o fac din ce în ce mai valoroasă. Mi-ai spus că în domeniul tău gradele nu se pierd niciodată. Muream de curiozitate să aflu ce grad aveai și odată te-am întrebat cînd te excitasem bine înainte. Dar în loc să-mi spui, te-ai oprit și foarte serioasă mi-ai răspuns: trebuie să te obișnuiești cu ideea că unele lucruri nu ai să le afli.

Aveai multe alunițe și nici un tatuaj și odată te-am întrebat dacă ți-ai face unul, cum ar arăta. Mi-ai răspuns rîzînd că nu ar fi un desen, ci un singur cuvînt pe omoplatul stîng, în spatele inimii. Ar scrie Imortală. Cu un singur m – în română, nu în engleză. Pentru că erai cea mai naționalistă femeie pe care am întîlnit-o. Pînă la tine credeam că numai bărbații pot fi în halul ăla de naționaliști. Mai știi cînd mi-ai jurat că nu te-ai culca niciodată cu nici un bărbat de altă naționalitate decît română, oricît de frumos și de inteligent ar fi? Culmea e că te cred și acum. Dar că a încercat să te agațe milionarul ăla arab, știi tu cînd și unde, asta nu cred. În schimb te cred că atunci cînd ai intrat cu prietena ta mai în vîrstă în Istambul, în magazinul de covoare, și tu nu erai interesată să cumperi nimic și nici nu observasei că proprietarul rămăsese mut de uimire la frumusețea ta,  ea ți-a atras atenția, că omul ăla te place nespus și e în stare să îți dea un covor persan pe gratis pentru o privire și-un zîmbet. Și eu ți-aș fi dat un covor persan cadou în fiecare zi și eu știu cum e să-ți pierzi mințile după tine. În anul cînd ne-am întîlnit mi-am pierdut de fapt siguranța de sine și felul meu de a fi, calm și în control. Spre sfîrșit, după un an cu tine pentru prima oară în viața mea aveam atacuri de panică. Mereu mi-ai scos ochii că nu erau din cauza ta dar acum pot să ți-o spun în lipsă: ba tu erai cauza. Tu și geloziile tale nefondate. Pentru că mai bine mi-aș fi tăiat o mînă decît să te înșel. Prietenele tale pe care le puneai să se dea pe lîngă mine, de parcă nu știai că sînt amabil și o să le zîmbesc sau ajut dacă mi-o vor cere. Apoi confundai politețea mea drept flirturi și avansuri pe care, “afemeiat cum eram”, nu mi le puteam stăpîni. O prietenă de-a ta mi-a trimis poze în costum de baie. Dar nu i le solicitasem iar tu știai foarte bine asta. Mi-ai făcut zile negre și m-ai pus să-ți cer iertare pentru asta de sute de ori. De sute de ori, înțelegi, nebuno? Uneori îmi venea să te iau la bătaie și totuși mă stăpîneam și te rugam să mă ierți. Încercam să sune sincer, ca să terminăm o dată, dar în gîndul meu te înjuram. La gelozie deveneai sălbatică, o femeie-canibal. Mi-ai fi mîncat și inima pe care tot tu știai cum să mă faci să mi-o smulg singur din piept. Mai știi cînd m-ai amenințat că te culci cu cel mai bun prieten al meu din liceu? Un om care îți era complet necunoscut? Ca să nu o faci trebuia doar să-mi cer iertare a nu știu cîta oară, cînd eu nu mai aveam chef să o fac. Mai tîrziu mă gîndeam ce noroc ar fi fost pe Vali. Să-i pice din cer o femeie ca tine, să facă sex cu tine o noapte întreagă, cum numai tu știai să faci, și la sfîrșit nici să nu știe cui sau cărui fapt îi datorează asta. Acum rîd dar atunci m-au luat pentru prima oară atacurile de panică. E adevărat, m-am făcut bine, dar nu datorită ție. Acum sînt complet vindecat dar vindecarea mea nu are legătură cu tine. Dacă era după tine acum aș fi fost internat într-un salon de bolnavi mintal. Mai știi cînd îți doreai să se răstoarne mașina cu mine pe Transalpina și să ajung să-mi lingă cîinii creierii în vreo rîpă? Scriu asta, deci sînt bine, nu s-a întîmplat.

Dar te iau cu bune și cu rele. Nu uit nimic din ce a fost frumos.

Cînd ai făcut dragoste cu mine în apartamenntul tău de lux de sute de mii de euro pe care tocmai ți-l luasei și în care nu exista decît un pat de copil lăsat de cei dinainte. Și mi-ai spus speriată că dacă ne despărțim o să fie groaznic de tine, să trăiești cu umbra mea acolo mereu. Chiar cred că e acolo umbra mea mereu, și îmi pare rău. Ar fi trebuit să evităm să o facem acolo avînd în vedere circumstanțele nefavorabile.

Cînd îmi trimiteai poze după un timp, atunci cînd deja eu uitasem, uite, asta e camera de la vila în care ne-am iubit prima oară. Uite, poze cu primul nostru mic dejun. Prima declarație pe care mi-ai scris-o. Le aveai pe toate, le păstrai de parcă voiai să înființezi un muzeu al dragostei noastre. La cum te cunosc pun pariu că le-ai ars pe toate. Și bine ai făcut. Eu nu am ars nimic dar nici nu mă uit pe nimic din ce am. Știi poza aia cu tine dezbrăcată? Îți jur că nici nu știu unde e, dar o am undeva pe laptop. O pot spune așa cum o spun drogații. Doi ani, patru luni și optsprezece zile de cînd sînt complet însănătoșit după tine. Un timp am crezut că nu o să mă fac bine niciodată, dar na, am avut noroc, ceea ce sincer îți doresc și eu ție. Să fii bine, sănătoasă și să mă fi uitat.

Mai știi cînd ne-am plictisit de stat la motel și am plecat să găsim vaporul-hotel ancorat la Dunăre? Ploaia aia torențială de ștergătoarele nu mai făceau față nici la maximum? Pînă la urmă am renunțat, se formaseră viituri și nu aveam mașină de teren. Furtuna trîntise pe jos niște prune, ne-am oprit să le luăm. Au fost cele mai dulci pe care le-am mîncat vreodată.

În vara aia vedeai inimioare în orice. Tatuajul de pe tipa care stătea lîngă noi la plajă, forma unui nor, în zațul din cafea, în ochii mei. Odată am mers patruzeci și opt de ore ca să te văd, am străbătut jumătate de planetă ca să stau alte patruzeci și opt de ore cu tine. A fost ca un pelerinaj, am spus eu, iar tu ai spus că amîndoi avem sînge nobil, pentru că ne-am respecta orice promisiune dată celuilalt, oricît de mare ar fi sacrificiul, chiar și cu prețul vieții. Așa și era. Dar tu nu ai făcut niciodată asta pentru mine.

Sînt lucruri pe care nu o să le cred niciodată.

Nu cred că primul tău soț, profesorul de lingvistică, ți-a învățat băiețelul întîi și întîi să vorbească nu română, nu franceză, nu engleză, de fapt nici o limbă de circulație, de fapt, stai, nici o limbă vorbită, ci limba akkadiană. O limbă moartă pe care el o cunoștea.

Nu cred că în toată viața ta au existat doar patru bărbați și mai ales că doar de mine ai fost îndrăgostită.

Nu cred că odată te gîndeai la mama ta cînd a sunat telefonul și era chiar ea apoi ai întrebat-o dacă are cana albastră în mînă și exact atunci bea cafea din acea cană.

Și mai ales nu cred dialogul pe chat cu ființa care scria din neant și ți-a confirmat că ești nemuritoare.

Dar sînt convins că tu creadeai toate neadevărurile pe care mi le spuneai. Erau toate lucruri, pentru mine, imposibil de verificat. Prima carte pe care ai pus mîna să o scoți din bibliotecă să o citești după ce deabia învățasei literele a fost de critică literară? Să fim serioși. Însă era parte din magia ta. Nimeni nu mi-a spus atîtea povești cu adevărat originale, cu adevărat extraordinare. Și că în zona unde te-ai născut, pe vremea cînd tu erai mică, morții încă se înțepau cu un cuțit în burtă – un obicei păgîn străvechi care încă se practică doar acolo? Cred însă experiența groaznică pe care ai trăit-o la morgă și e posibil să te fi traumatizat pentru totdeauna. Căci nu am cunoscut o femeie atît de frumoasă să vorbească la fel de natural despre sex și despre morți și ritualurile înmormîntării, pe care le respectai cu sfințenie. Dar de multe ori făceai lucruri care nu se potriveau și care pentru mine erau de neînțeles. Ca atunci cînd te-ai dus să te rogi în bisericuța de lemn a mănăstirii. Erai îmbrăcată frumos, decent, dar pe dedesubt aveai portjartier și bikini. Ai stat peste douăzeci de minute acolo, în genunchi, singură cu Dumnezeul tău la care te rugai, pînă cînd am fost convins că biserica mai avea o ieșire și te pierdusem. Am intrat după tine, uimit să te văd tot așa cum te lăsasem. Nu mai zic cu altă ocazie cînd mi-ai făcut strip pe Losing my religion. Cum să-ți spun? Unele melodii nu se pretează pentru așa ceva. Dar sînt sigur că de-asta te-am iubit cu atîta disperare (pentru că am ținut de tine cu dinții și cu unghiile, ca de-o funie deasupra unei prăpăstii).

Erai o enigmă. Și după ce am stat cu tine atîta timp pot să mărturisesc acum.

Nu te-am dezlegat.

Grigore Radu

Cum spunea Pleşu undeva, sunt contemporan cu mine însumi. Sper ca experienţa să ţină cât mai mult!