Pe urmele lui Bandi

Merg, prin vara lui 2000, la o expoziție de fotografie numită “Pe urmele evreilor în timp de război”. Printre imagini cu soldați pe front, printre cele înfiorătoare cu prizonierii din lagăre, zăresc una ce impresionează prin contrast. Este alb-negru și înfățișează o femeie tânără, zâmbitoare, elegant îmbrăcată – rochie, haină de blană, poșetă la umăr, pantofi cu toc, cercei – surprinsă în timpul alergării. Un câine complet negru face un salt la picioarele ei. Sunt undeva într-o piață și în spatele lor se înalță un monument ce iese din fotografie. Și mai în spate sunt clădiri mărginind străzile ce intră în piață. În afară de femeie, pe care aparatul se focalizează, mai apar doar câțiva oameni, aflați la o considerabilă distanță de ea. Scena pare scoasă dintr-o revistă de modă de prin secolul trecut. Ce caută pe peretele unei astfel de expoziții?

Tot ce pot să aflu de la curator este că fotografia îi aparține unui anume Robert Capa despre care nici dânsul nu știe multe.

– A fost fotograf de război, zice. Și mie mi se pare puțin cam nelalocul ei.

Îmi rămâne cumva în minte, mă supără și în același timp mă entuziasmează gândul la imagine. În felul meu caracteristic, cum ajung acasă las orice altceva și caut pe internet: „woman dog Robert Capa”. Primul rezultat: icp.org, aceeași imagine. Bingo! În stânga ei este scris în engleză: “Femeie și câine căutând adăpost atunci când a sunat alarma antiaeriană, Barcelona”. Puțin mai jos: “Ianuarie 1939”. Ce naiba? Să cred sau să nu cred? Parcă e titlul unei alte fotografii. Pur și simplu nu le pot asocia pe cele două și mă calcă pe nervi.  Încerc apoi să identific locația exactă, caut “ Barcelona monuments” și … Bum! Este obeliscul de la intersecția Avenida Diagonal cu Paseo de Gracia, construit în 1936. Deci știu că fotografia nu poate să fie făcută mai devreme de-atunci, dar rămâne misterul raidului. Cum putea cineva să fie atât de natural fericit în timpul unui raid? Poate mă las eu păcălit, dar esența imaginii o simt altfel. O trimit câtorva prieteni:

– Ce îți sugerează?

– Fericire fără margini, îmi răspund toți.

Bingo! Deci nu sunt singur. Ceva demn de investigat!

Cum n-am nimic de făcut în week-end, încep să caut informații despre acest Robert Capa: biografii, articole. Într-adevăr, este un faimos fotograf de război. Endre Friedmann, evreu născut în Ungaria în 1913, cu origini prin Transilvania – ups, interesant, deja mă simt personal implicat cumva – a participat activ la proteste împotriva regimului antisemitic al lui Horthy și de aceea a fost forțat să plece singur din țara-mamă și să se mute-n Berlin. Acolo s-a perindat prin diverse cercuri cu simpatii de stânga și-a supraviețuit cum a putut: slujbe minore, mâncând din ciolanul pe care proprietăreasa îl dădea câinelui și-așa mai departe. În orice caz, la un moment dat a hotărât să-și schimbe pasiunea copilăriei – scrisul – pe una mai practică – fotografia. A-nceput de jos la o agenție de foto-jurnalistică și a ajuns în timp puțin să-i facă fotografii domnului Trotsky. Cum nazismul chiar atunci își intra în drepturi, se intensifica și persecuția împotriva evreilor. Prin 1933 a plecat în Viena, apoi spre Paris.  “Mamă, tipul ăsta a avut mereu fascismul pe urme” îmi spun eu. În Paris, a făcut cunoștință cu o evreică tânără din Germania – Gerta Pohorylle –  care participase la manifeste anti-naziste și fusese forțată să plece din țară. Cei doi aveau un plan: el a învățat-o fotografie și împreună au inventat un fotograf american, pe nume Robert Capa, venit în Paris cu munca. Deștepți băieții… Evident că fotografiile lui se vindeau mult mai bine decât cele ale celor doi evrei. Schema n-a ținut mult, dar el a păstrat numele de Capa și ea devenit Gerda Taro.

Prin 1936, Spania era republică deja de vreo câțiva ani, însă a venit Generalul Franco cu suport de la Hitler și Mussolini și a făcut revoluție. Cei doi, Gerda și Robert, au auzit despre dânsul și, ca mulți alți intelectuali de stânga ai vremii, în loc să stea la căldurică în cafenele și să vorbească despre Dada, au pornit spre Spania să dea o mână de ajutor. Aici am vrut să ajung! În acel an, Capa a făcut o fotografie, cea mai cunoscută a lui – “Soldat căzând” – un soldat din armata republicii fiind împușcat în cap. Se pare că de-a lungul timpului mulți au spus că imaginea respectivă fusese falsificată. Te-am prins, Capa! Dacă aia a fost falsificată, poate la fel s-a întâmplat și cu imaginea de care sunt eu interesat. Raid aerian, pe dracu’! E o tipică fotografie din Vogue!

Mai departe… Simt că am găsit o pistă! Mă rog, el și Gerda erau într-o relație, au ajuns din nou la Paris în vacanță, el a cerut-o în căsătorie, ea a refuzat. S-au întors amândoi în Spania prin 1937, el a revenit curând la Paris lăsând-o singură – bou’ – și prin iulie ea a murit undeva lângă Madrid după ce un tanc a intrat în mașina cu care mergea. El a fost devastat. Deci nu vreau să știu asta! Bla Bla a plecat în China pentru războiul sino-japonez bla bla a revenit în Spania. Și-apoi, în 1939, după ce armata lui Franco a preluat controlul, el a plecat în Franța și mai târziu în State. Căcat! Și poza? Vreau să știu despre poză!

Caut în alte articole, în cărți, mă uit pe alte poze din aceeași perioadă, poate-poate voi găsi femeia și câinele ei. Nimic! Nici urmă de femeie! Totul despre el și Gerda, despre cum a fotografiat el trupele aliate în Normandia, cum a murit în Vietnam pășind pe o mină de teren…

Caut deja de câteva zile non-stop. Când mă prinde o astfel de febră „istorică”, pot doar să sper că răspunsul există pe undeva pentru că eu nu mă voi opri pentru nimic. Am de mic în mine nebunia asta de a rezolva mistere vechi. Am observat de-a lungul timpului în mine o neîncredere asupra autenticității documentelor: scrisori, piese de teatru antice, picturi. Ultimul astfel de episod – legat de scrisoarea unui preot catolic bulgar către episcopul său aflat în București, datată de mine prin 1815 – s-a soluționat după câteva zile, zeci de documente, telefoane către arhiva congregației din Roma. Dar acolo chiar aveam material cu care să lucrez. În cazul pozei ăsteia, informația nu e multă.

Dar am un plan! Omul ăsta a avut prieteni, colegi și mulți dintre ei sunt încă în viață. Trebuie doar să le trimit mail-uri câtorva și să-i întreb de dilema mea. Sigur mă vor lămuri! Tuturor le voi scrie în engleză.

Primul este Cornell Capa, frate, coleg, președinte al Centrului Internațional de Fotografie (ICP). Bla Bla vă iubesc munca Bla Bla munca fratelui dumneavoastră Bla Bla Spania. Stiți cumva ceva despre circumstanțele în care-a fost realizată această fotografie pe care am găsit-o postată pe site-ul dumneavoastră?  La câteva zile după, răspunde: „Vă mulțumesc pentru cuvintele frumoase. Nu știu multe despre timpul petrecut de fratele meu în Spania. Cred că această fotografie a fost realizată înainte ca Barcelona să se predea Naționaliștilor, pe 26 Ianuarie 1939. Fratele meu încă suferea pe atunci de pe urma accidentului în care murise Gerda Taro și dorea să continue fotografierea evenimentelor până la sfârșit, în memoria ei. Deși dețin câteva scrisori de-ale lui din acea perioadă, nu menționa deloc imaginea în cauză. În general îmi spunea că se săturase până peste cap de război și că voia să fotografieze lucruri mai frumoase ”  . Păi o poză ca asta, modelling de haine, se potrivește de minune cu așa ceva, nu? Dar de ce a spus că scena se întâmplase în timpul unui raid? Trebuie să sap mai adânc!

Continui cu mail-uri către Csiki Weisz și către Kati Horna, prieteni din copilărie, fotografi. Primul dintre ei nu-mi răspunde, însă primesc e-mail de la doamna Horna după câteva zile. Îmi zice că mi-ar putea spune multe despre timpul lui “Bandi” – porecla lui Capa din copilărie –  în Spania, însă nu despre fotografia în sine.  Era și ea în Barcelona la vremea aceea și chiar a fotografiat mult cot-la-cot cu Robert Capa, dar nu-și amintește o asemenea scenă. Însă îmi poate spune asta: „Hainele femeii din fotografie seamănă teribil de mult cu ce purta Gerda în vremurile noastre pariziene.”  Interesant! Dacă femeia din poză este de fapt Gerda Taro și poza a fost făcută cândva prin 1936 când Naționaliștii nu ajuneseseră încă în Barcelona? Și-a fost doar o joacă între doi îndrăgostiți, o mică pauză de la război. Dar, uitându-mă la poze cu Gerda, constat că nu prea seamănă cu femeia. Gerda avea părul puțin mai deschis la culoare și era numită în Spania “La pequeña rubia” – micuța blonda – în timp ce femeia din fotografie îmi pare destul de înaltă.

Între timp găsesc pe net și-o pagină dintr-o revistă spaniolă – revista Match – un număr din data de 2 Februarie 1939, deci după data la care Barcelona a fost cucerită – 26 Ianuarie. Deși formatul este foarte mic, se poate vedea fotografia femeii cu câinele printre altele, fețele îngrijorate ale spaniolilor, copii privind spre cer, refugiați. Care este adevărul? Trebuie să aflu!

Continui cu mail-uri către John Morris, fost editor al Life, și Eva Besnyo, prietenă, apoi către Richard Whelan, biograf. Îmi răspunde doar doamna Besnyo, însă cu informații generale despre timpul din Spania și cu scuze pentru că nu știe mai mult.

Unde să mai caut și de ce mă obsedează fotografia asta? Faptul că era atât de nelalocul ei pe-acel perete? Poate într-adevăr în poză este Gerda în 1936 și poate nu este adevărat că în acel moment erau avioane deasupra lor. Și poate el a trimis acea fotografie la revistă în 1939, dintr-un anume impuls, dorind să strecoare un dram de fericire în moștenirea lui. Sau să dea lumii ceva ce nu putuse să surprindă natural, cu aparatul: fericire sublimă, inocentă în timp de război, acel contrast magnific ce probabil m-a incitat pe mine, m-a determinat să-i caut explicații, să încerc să-l destram.  Sau poate a făcut-o doar pentru Gerda. Care e problema cu toate astea? Orice-ar fi fost, e doar o notă de subsol a istoriei, o mică înșelăciune și n-ar trebui să-mi pierd timpul cu așa ceva.

Peste câteva zile primesc din nou e-mail de la Kati Horna: ” L-am întrebat pe prietenul meu, Zoltan Kellerman, despre fotografia în cauză și mi-a spus că are ceva ce v-ar putea interesa: un fel de jurnal pe care Bandi l-a ținut în perioada aceea din Spania. Bandi i l-a trimis lui din New York, prin poștă, în 1941. Zoltan locuia în Budapesta atunci, dar acum s-a retras într-un sat numit Ciucea, undeva prin Erdely, de unde erau și părinții lui. L-ați putea contacta pe el.”  Îmi lasă și numărul lui de telefon.

Să sun, să nu sun? Sun, ce dracu’! Răspunde vocea unui om bătrân, evident.

– Halo! Kati? tușește violent de câteva ori.

– Nu. No! Robert Capa. Bandi. Îl știi – Do you know? Am o poză –

– Ah, vorbește dom’le românește! Mi-a zis Kati de matale. Eu nu știu de imaginea matale, dar dacă vrei să cunoști despre Bandi, vino încoa’ și îți dau caietul. Vezi că stau lângă mânăstire. Și-mi închide.

Ce tocmai s-a întâmplat? Lăsând la o parte faptul ciudat că știe română, am vorbit cu un om care a fost aproape direct împlicat în lucrurile pe care eu, de zile întregi, le citesc prin cărți. Să mă duc, să nu mă duc? Mă duc, ce dracu’!

Plec cu mașina într-o dimineață călduță de august și când ajung la granițele Ciucei – în vreo cinci ore – stă deja să plouă. Pădure de-o parte și de cealaltă. În partea dreaptă văd mânăstirea, mică și albă, cocoțată pe piatră și pământ, mai sus de nivelul drumului. Trebuie să fie pe aici… Las mașina aproape de mânăstire și merg înainte, uitându-mă-n sus, printre copaci. Urc pe unde e panta mai lină, prin iarbă, umbre și miros de brad, trec pe lângă o fântână și-apoi văd o casă într-un mic luminiș. Maronie, cu o singură fereastră minusculă în cruce, o ușă roșie, scorojită, o curte cu gard pitic, ca-n povești.

– Matale ești băiatu’ cu carnetu’ ?. Un bătrân înalt și slab se-apropie râzând din spatele meu. Repede ai sosit! Poartă un costum bej închis, cu cămașă și vestă, zdrențăros. Spune c-a fost al tatălui lui, că l-a văzut și Bandi îmbrăcat așa. Hai înăuntru! Îl urmez. Întuneric, umezeală, o pisică neagră sărind spre el. Multe fotografii pe pereți, unele distruse, neclare, băieți și fete, studenți în natură. Îmi zice că el, Kati și Bandi erau spaima Budei și a Pestei. Puneam corturi în sălbăticie și stăteam acolo cu zilele. Cine mai făcea asta? Ziceau că eram comuniști. Nici magazinele nu ne mai dădeau să cumpărăm. Odată, în zilele alea când făceam tabără, Bandi a plecat de la cort în oraș să ne găsească mâncare. Dar magazinele nu-i vindeau nimica. Așa că el s-a așezat în fața unui hotel de bogătani și-a așteptat acolo până a ieșit o fată frumoasă cu mama și tatăl dânsei. Și ei s-au uitat la el și l-au văzut chipeș așa și l-au luat la masă. Iar el, după ce-a terminat, în loc să se ducă cu fata, a adunat resturile și-a venit să le împartă cu noi. Uite-așa! Îl întreb cum de vorbește română așa bine. Păi ce limbă crezi că se vorbea în casa mea din Pesta? Părinții mei au fost ciuceni și mama era româncă. Avea Pop numele de fată. S-a încăpățânat săraca să-i învețe pe toți din familie, chiar și pe-atuncea când Ardealul era pământ maghiar. Sebagă sub pat apoi bătrânul, scormonind după ceva și se întoarce spre mine cu un caiet subțire, maroniu, vechi, învinețit pe jumătate-n diagonală de ceea ce pare a fi o pată antică de vin. Aici își ținea Bandi poveștile spaniole, îmi zice. Poți să-l iei cu matale. Dar își întoarce privirea dinspre mine spre fereastra și îmi dau seama că nu pot să-l iau. Așa că scot aparatul foto și fotografiez fiecare pagină și sper să se vadă ceva când mă voi uita. Un scris urât, rotunjimi de-un farmec copilăresc, puțină engleză, multă germană, niște maghiară. E bine că fiecare pagină este datată. 4 decembrie 1938, 23 decembrie 1938, 4 ianuarie 1939. Perfect, perfect, exact ce îmi trebuie. 25 ianuarie 1939 e ultima pagină, un sfert umezită în vin. Îi plăcea băutura, îmi zice Zoltan. Dacă vrei te pot ajuta să traduci. Dar pentru ce ai nevoie de scrierile astea? Pentru cercetare, îi răspund. Deja m-ați ajutat destul și nu vreau să vă mai deranjez. Și îi mulțumesc din nou și îi zic că e un miracol că l-am întâlnit. Îi strâng mâna albă și slabă, iar apoi plec. Plouă deja destul de tare peste pădurile Ciucei. Zoltan și pisica lui neagră au ieșit în cadrul ușii, eu încep să cobor printre brazi. Înainte să intru în umbră, mă mai uit o dată la ei și strig: Mulțumesc! Apoi cobor, alerg până la mașină, o pornesc și mă duc spre casă. Sunt obosit și de-abia mă pot abține să mă uit peste poze. Sunt aproape…

***

Am tradus cum am putut. Unele cuvinte nu le-am înțeles, altele erau ascunse într-un albastru vânăt. Mici anecdote, povești despre soldați, despre timpul lui din 1938 în China. Omul ăsta nu renunțase niciodată la visul de a deveni scriitor. Însă ce s-a întâmplat pe 25 ianuarie 1939… era mult peste așteptările mele să găsesc așa ceva. Din păcate partea de final e murdară de vin și n-am putut-o distinge, însă e mai mult decât destul pentru mine. Am refolmulat și mai jos găsiți ce-a ieșit. Textul original este în germană. În partea de sus a paginii, deasupra datei, cu un albastru mai deschis decât al textului de sub, scrie așa:

Povestioară respinsă de revista Match, tradusă în spaniolă de Frieda Selz. Match au acceptat doar fotografiile și au publicat-o pe cea a Friedei sub un titlu ales de ei. Mai jos, varianta în germană a poveștii.

25 ianuarie 1939 – Barcelona, Spania

Eram în Cinc d’Oros pe la orele dimineții și fotografiam un grup de refugiați, bărbați și femei murdari de praf, acoperiți în cuverturi, adunați împreună lângă monumentul lui Margall. Așteptam să se lumineze ca să pot face poze decente. Chiar când am simțit că puteam să-i văd bine prin aparat, din mănunchiul amorf de zdrențe a crescut o siluetă. Se uita spre mine – o femeie. A pornit în direcția mea. Avea o pătură  în spate și pe ea purta haine bărbătești largi și cenușii. Părul era negru, mediu ca lungime, fața murdară și avea câteva vânătăi mici pe obraz.

Când a ajuns în fața mea:

– Espagnol?

– No.

– Deutsch?

– Ja.

– Foarte bine! Avea o voce plină, muzicală. Domnule, sunteți fotograf? De ce faceți poze la așa lucruri triste ca niște bieți evrei din Deutschland? Nu vreți mai bine să fotografiați o femeie frumoasă? Nu-mi dădeam seama dacă mă ironiza sau vorbea serios. Și-a pus degetele pe obraji, și-a îndreptat fața în sus spre răsărit. Haide, haide, fă poză acum. Ce? Nedumerit, am pus aparatul pe fața ei. Clic. Acum înțelegeam.

– Vă place Marlene Dietrich, domnișoară?

– Cui nu-i place, domnule fotograf?

– Robert Capa să-mi spui.

– Curios nume. American? Seamănă cu Frank Capra.

– Mulți spun asta.

– Frieda Selz mă numesc. A întins o mână firavă, bătătorită. Tremura și îmi părea că îi era rușine cu asta. Mi-a apucat repede mâna, mi-a strâns-o – rece… – și și-a tras-o înapoi. Ia uite, asta îți place? Și-a dat pătura de pe spate și și-a pus-o în jurul trupului ca pe-o rochie. Își ținea mâna dreaptă  pe piept și cea stângă pe șold și se uita în lungul brațului stâng, zâmbind cu dinții afară, cu ochii întredeschiși.

– Lili Dagover! Frumos! I-am făcut alte și alte poze. A imitat-o apoi pe Greta Garbo în Grand Hotel ținând telefonul. Și-apoi a zis tare și jucăuș și gros, I just want to be alone! Și-a mai și dansat, pe vârfurile degetelor, în jurul meu. Am început să râd. Cine era evreica asta germană? Atunci am văzut că n-avea nimic în picioare și degetele ei înțepeneau pe piatra înghețată de la Cinc d’Oros. Am pus  mâna pe umărul ei s-o opresc și chiar în acel moment am auzit un sunet, un urlet dinspre monument. M-am uitat într-acolo. Din mijlocul evreilor adunați mănunchi răsărise un cap negru, ochi uitându-se țintă la mine, urechi negre ca niște coarne. A mai urlat încă o dată și i-am văzut botul. Oamenii s-au sculat repede de-acolo, și-au aruncat păturile și-au fugit, cu fețe îngrozite, unii aproape să plângă, pe străzile ce intrau în piață, răsfirându-se în toate colțurile ei. Pe locul lor era acum un câine mare și negru. A rămas câteva secunde pe loc, apoi a pornit alergând spre noi. Eu m-am dat înapoi.

– Nu te speria. Frieda s-a pus în față, s-a aplecat iar câinele s-a oprit în brațele ei. E Finster! Finster lătra fericit, o lingea pe față. L-am găsit pe undeva prin Leipzig, când plecam din Germania. Și acum mă urmărește mereu, orice aș face. De fiecare dată când urlă, toată lumea crede că e sunetul alarmei antiaeriane, a spus ea râzând.

După ce ne-am mai liniștit, mi-am făcut curajul să-i propun.

– Frieda… Am niște haine foarte frumoase care s-ar putea să-ți vină. Sper că n-o vei lua în semn de rău, dar n-ai vrea să facem un ședință foto?

– Vorbești serios? Mi-ar face mare plăcere!

Am luat-o cu mine, pe ea și pe câinele ei care ne urmărea tăcut în spate, până la apartamentul meu. I-am spus că venisem în Spania să fotografiez războiul. De ce? m-a întrebat. Sunt atâtea lucruri frumoase de fotografiat, a zis. Trebuie să le facă cineva și pe cele urâte.

– Ești evreu?

– Da, evreu din Ungaria.

–Da, eu sunt de aici, mi-a zis privindu-mă fix. Avea niște ochi căprui superbi. Adică, strămoșii mei erau de aici. Sunt sefardă. M-au gonit de acasă și-au trecut cinci sute de ani de când am plecat. Dar iată-mă!

Plecase din Germania de frica naziștilor. Familia ei? Nu știa unde erau. Se îndoia că avea să-i mai revadă vreodată.

Am ajuns în apartament, s-a scuzat că poate avea să murdărească, i-am zis că nu era nimic. Am închis ușa, dar am auzit apoi ceva zgărmănind de cealaltă parte. I-am deschis lui Finster și el a intrat rapid, și-a adus cu el un pic din fiorul rece al iernii ce-l lăsasem afară.

Hainele Gerdei? Unde erau? Le-am găsit în dulap, hainele pe care le purtase în Paris, de Ziua Bastiliei, depozitate acolo de doi ani și ceva.

– Uite, sunt puțin cam mici, dar vei  intra în ele.

– Mulțumesc.

– Vrei să faci o baie? O să-ți încălzesc niște apă.

S-a spălat la baie, în ligheanul meu. Și-apoi a apărut direct îmbrăcată în sufragerie. Poșeta Gerdei, haina ei, rochia ce-i venea Gerdei până aproape de glezne – Friedei i se oprea mai sus.

– Mai am ceva.

Pe raftul de jos am găsit cutia cu pantofii ei.

– Uite. Încearcă-i! I-a scos și și i-a pus în picioare. Se chinuia să intre în ei.

– Sunt strâmți, dar o să-mi țin degetele înapoi.

Și-apoi i-am dat cerceii ei din raftul noptierei, două fire subțiri de argint cu perle atârnând. Părul, pe care și-l aranjase la baie oarecum băiețește, tras spre spate, semăna cu ceea ce obișnuia Gerda să facă cu al ei.

– Cum arăt? a întrebat cu un zâmbet uriaș.

– Perfect, i-am răspuns fără să mă uit.

Mi-am luat aparatul și am început s-o fotografiez. Deși încă zâmbitoare, părea cam crispată. Făcuse o gură mică și ochii mari ca s-o imite pe Lilian Gish, dar nu avea machiajul pentru asta. Finster stătea nemișcat într-un colț și ne privea țintă. Oare clipea ori măcar respira câinele ăla?

– Nu pot vibra în casă, a spus jucăuș îmbufnată. Nu vrei să mergem înapoi la Cinc?

– Ok. Hai!

Oamenii începeau să se trezească în Barcelona. Oameni îngrijorați trecând repede, soldați în formație, refugiați în grupuri strânse.

– N-ai vrea să-ți cauți prietenii?

– Nu mai sunt una de-a lor. Acum sunt Greta Garbo și umblu cu Frank Capra, a spus cu un zâmbet  voit fals și lung de starletă.

Cinc era plin când am ajuns acolo, refugiați adunați, barcelonezi vorbind cu ei, fotografi, obișnuitul circ. Pe ea nu o deranja. Din momentul în care am ajuns acolo, ea a început să alerge, să țopăie, cu zâmbetul pe față, cu Finster urmând-o ca o umbră. De ce îi mai dădusem hainele Gerdei dacă n-avea să mimeze măcar eleganța? Dar era așa fericită… Oamenii se uitau straniu la ea. Ei nu-i păsa: de faptul că un raid-surpriză putea apărea oricând, de refugiații ce poate o recunoscuseră, de atmosfera tensionată. Îmi amintea de povestea cu vrăjitorul, cu fetița și câinele ei și ea scuturând din pantofii fermecați pentru a ajunge înapoi acasă. Mi-am zis că asta merita niște poze . Așa că mi-am scos aparatul. Aveam să le vând? Nu-mi păsa.

Chiar atunci, am auzit un urlet. Semăna cu al lui Finster, dar nu… Era alarma antiaeriană. Piața a început să se golească rapid, oamenii se uitau în sus, se îndepărtau pe străzi. Sus pe cer, printre norii cenușii, se vedeau primele avioane ale Luftwaffe. Voiam să fug, dar nu-mi puteam lua aparatul de pe ea. Frieda, atât de fericită, parcă nu auzea alarma în lumea ei. Cu greu m-am dezlipit din loc. Am alergat spre ea – în același timp îi fotografiam pe oameni fugind ori privind în sus, spre avioane – am luat-o de braț și-am tras-o în mulțimea de corpuri ce ce îmbulzea pe străzi către adăpost.

Când s-a mai rărit din lume, am putut să mă uit către ea și-am văzut că încă zâmbea, chicotind uneori. Își pierduse pantofii, era acum iarăși în picioarele goale. M-am uitat în spatele ei.

– Unde e Finster? am țipat către ea.

– Nu știu. Nu-ți face griji! E mereu pe urmele noastre!

Mircea Bocioacă

Născut în 93. Fost nimic, actualmente student la construcții și scriitor începător.