O componentă esenţială a scrisului este originalitatea. Citim diverşi autori care au trăit pe continente diferite, în secole diferite, deoarece căutăm varietate: cărţile sînt lumi noi pe care le explorăm, căutînd poveşti originale animate de personaje imaginare.
Citesc pentru că e singurul mod de a trăi mai multe vieţi, a spus cineva.
Explorăm librăriile în căutare de apariţii noi semnate de un anume autor deoarece îndrăgim stilul aceluia. Recitim anumite romane dorind să retrăim acea poveste fantastică… reîntîlnim anumite personaje – care ajung uneori să ni se pară mai cunoscute şi mai apropiate decît cele reale. Cînd am citit Viaţa ca o pradă şi am ajuns la pasajul în care Marin Preda rememorează ultima conversaţie avută cu frate-său, Nilă – care avea să plece pe front pentru a nu se întoarce niciodată –, am realizat că după ce recitisem Moromeţii de vreo şapte ori, pentru mine Nilă devenise aproape o rudă. Am fost afectat, îndurerat, întristat, exact ca şi cum mi-ar fi spus cineva că n-am să-mi mai văd un bun prieten. Să aflu despre moartea (reală) a lui Nilă în alt roman decît Moromeţii, mi-a afectat pentru totdeauna percepţia pe care o am asupra lui Nilă din Moromeţii. N-am mai simţit aceeaşi dorinţă de a reciti Moromeţii. Realul a învins imaginarul. Într-un fel, personajele romanelor ne plac tocmai pentru că nu sînt reale, tocmai pentru că ştim că sînt nemuritoare: atîta timp cît noi, cititorii, vom exista, vor exista şi ele acolo, între filele unor cărţi. Ba chiar vor exista şi după aceea, pentru a fi descoperite de copiii şi nepoţii noştri.
Dar să revenim. Să presupunem că ţi-a plăcut la nebunie un roman, că te-ai îndrăgostit de personajele care apar acolo. Cum vei reacţiona auzind că a fost scrisă o continuare? Mai mult ca sigur că o vei căuta în librării.
Dar oare cum ai reacţiona aflînd că acea continuare este semnată de un autor de care nu ai auzit. Un altul!
Totuşi… stai puţin… în primul rînd, este posibil acest lucru?
Din moment ce nu este permis să incluzi nişte versuri ale celor de la Rolling Stones în vreun roman deoarece ele sînt protejate de copyright, cum ar fi posibil atunci să foloseşti personaje create de altcineva?
Nu ar trebui oare să fie şi ele protejate de acelaşi copyright?
Bineînţeles că aşa ar fi dacă autorul (sau urmaşii săi) ar fi cei care deţin drepturile de proprietate, dar în realitate, odată cu dreptul de a încasa acele zece procente, despre care discutam în articolele precedente, scriitorul cedează drepturile de proprietate, editurii. Prin urmare, editura poate hotărî dacă un alt scriitor poate folosi acele personaje – aşa cum s-a întîmplat de exemplu cînd Warner Books a decis să scoată o continuare la Pe Aripile Vîntului. Astfel, în 1991, cincizeci şi cinci de ani după apariţia originalului, Alexandra Ripley publică Scarlett. Un roman care a fost primit slab atît de critici cît şi de urmaşii lui Margaret Mitchell.
Şi mai interesant mi s-a parut faptul că însuşi scriitorul (în viaţă) îşi poate pierde dreptul de a folosi personajele pe care le-a creat! Nu numai interesant dar şi incredibil…
Este cazul lui Tom Clancy – autor de romane de spionaj – care reuşeşte să îşi publice cu chiu cu vai romanul debut Vânătoarea lui octombrie roşu, la o editură militară, Naval Institute Press (publicau în general literatură de specialitate). Surprinzător, romanul ajunge best-seller şi un an sau doi mai tîrziu, Clancy are o mare surpriză încearcînd să scoată o nouă aventură a lui Jack Ryan, dar cu a altă editură. Pur şi simplu Naval Institute Press nu îi acordă permisiunea susţinînd că din punct de vedere legal, în drepturile de proprietate ale primei cărţi (pe care le aveau) intră şi numele personajului. A doua editură va plăti compensaţii lui Naval Institute Press şi tehnicitatea va fi pînă la urmă rezolvată.
Incidentul cel mai recent este cel al lui suedezului Stieg Larsson, creatorul trilogiei Millennium (“Fata care s-a jucat cu focul”). Larsson s-a stins fulgerător, fără să lase un testament iar cărţile i-au fost publicate post mortem. Cărţile au avut vînzări spectaculoase, au fost ecranizate atît în Suedia cît şi la Hollywood. Prin urmare, editura a dorit cu tot dinadinsul ca această “frumoasă poveste” să poată continua, dar exista acest neajuns, faptul că autorul nu mai era în măsură să o facă.
Editura nici nu s-a mai complicat măcar să obţină începutul volumului patru, la care Larsson începuse să scrie. În ciuda împotrivirilor partenerei de viaţă a lui Larsson (au fost 32 de ani împreună), editura angajează un alt scriitor, cu care vor lansa în august 2105 noua carte a seriei: Fata prinsă-n pînza de păianjen.
Se poate trage deci concluzia că în literatură poate apărea această situaţie. Personajele să continue să respire şi în lipsa creatorilor lor. Scarlett poate să-i mai facă un copil lui Rhett, iar Jack Ryan poate să mai salveze o situaţie „la limită”, fără nici cea mai mică intervenţie din partea lui Margaret Mitchell sau a lui Tom Clancy.
O spun doar în caz că există scriitori care se simt atotputernici, dumnezeii lumilor lor: cartea pe care ai scris-o este o infimă părticică a lumii în care te afli.
Singura putere pe care o avem este de a pune un punct aici sau acolo, singura certitudine fiind aceea că nimic nu este definitiv.
Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial
Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.
Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.
În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.
sunt cazuri cand faima personajelor o depaseste pe aceea a scriitorilor. cred ca sunt fani carora le este greu sa se desparta de eroii unor carti si nu au nimic impotriva daca aventurile acestora sunt scrise de persoane diferite. Conan Doyle a incercat sa isi omoare personajul, pe celebrul Sherlock Holmes, dar publicul nu a reactionat foarte bine. literatura este o industrie pana la urma, la fel ca filmul, muzica. nu aprob ca se intampla ceea ce se intampla, dar inteleg de ce se intampla :)
cred că citatul,, citesc pentru că e singurul mod să trăiesc mai multe vieți” îi aparține lui Liiceanu(eu am întîlnit forma:singurul mod de a cunoaște mai multe lumi e lectura). Interesantă ideea autonomiei unui personaj celebru dar necitind nimic de Conan Doyle și nici de Thomas Clancy nu mi-aș putea face o idee asupra originalității și viabilității personajelor lor. Pt că veni vorba de citate trecînd peste celebrul ,, madam Bovary c’est moi” iau de bun ce spunea Murakami:,,dacă citești cărți pe care le citesc ceilalți, vei gîndi doar precum ceilalți!”
Eu am gasit citatul in engleza, autoare cu nume de englezoaica sau americanca – numele mi-era strain asa ca nu l-am trecut. Dar nu m-as mira sa fi fost spus prima oara in chineza, sint o groaza de proverbe pe care europenii si le-au insusit si care provin din Asia. Sa nu uitam ca aia scriu/citesc cu mult inaintea noastra (1000 BC).