Pete dificile

Hai, c-aici e bine, nu e nici în drum și nici departe de poartă. Cât mai e? O oră și. Oho. Așa e ea, mereu ajunge prea devreme la avion. Da’ bine c-a rezolvat totu’. Dacă n-ar fi durerea asta… Ba o lasă, ba o ia, mai ales la mers. Da’ acum, că stă jos, parcă e mai binișor. Așa, troleru’ stă și el bine aici, ce dacă-i pe banchetă, dac-o veni cineva, îl dă ea jos. Încă nu e lume.

A avut și noroc. Acu’ o lună se cam speriase când și-a dat seama că a rămas. Ce-o să zică Lorenzo? Dac-o dă afară? De parcă nu fusese și vina lui, că atât a amețit-o și a învârtit-o când au ieșit și ei prima oară în oraș împreună, încât seara n-a mai știut de ea și l-a lăsat s-o facă așa, fără nimic. Proastă a mai fost. Da’ el, uite, bărbat bun totuși. Om de bază, nu ca blegul de Georgică. Doamne ferește, numa’ să nu afle Georgică că a venit în țară și pe acasă n-a trecut. Și nici Liliana, sărăcuța. O lua și ea anu’ ăsta bacu’? Că după aia, poate o aduce în Italia, s-o găsi și pentru ea ceva, cât e Bologna aia de mare. Mai știi, poate o ajută Lorenzo și bagă fata și la o facultate, oricare o fi. Păi nu? Acu’, dacă a pus-o șefă și i-a mărit și salariul și nici nu mai muncește pe brânci de dimineața până seara, de ce să nu se gândească și ea la mai bine?

Lorenzo a zis din prima că să păstreze copilu’, nu se punea problema, de parcă ea s-ar fi gândit vreo clipă la asta, femeie la patruștrei de ani, și că uite, el o ajută, numa’ că o să fie cam dificil. Ea a crezut întâi că el nu vrea de fapt să-și bată capul, dar apoi și-a dat seama că problema era la italienii ăștia, care i-au scos sufletul de doișpe ani de când a lăsat baltă și casa, și serviciul, și pe Georgică, și pe Liliana, sărăcuța, în clasa I, și Buzăul și tot. La toate spitalele s-au dus, ea și Lorenzo, și toți doctorii numa’ obiezione di coscienza în sus, obiezione di coscienza în jos, de parcă erau toți neam cu Papa. Abia a găsit Lorenzo o clinică în Ferrara, la o oră de Bologna, da’ acolo ce să vezi? 3800 euro! Pe assicurazione, nici vorbă. Ei, fir-ați voi să fiți… Lorenzo, că cică plătește el totu’ și nici nu-i oprește din salariul de la hotel. Om bun, Lorenzo, muncitor și de încredere, parcă nici n-ar fi italian, ca alții, numa’ cu gura mare… Dar ea, iar proastă, că nu, că e prea mult, cum să dea el atâția bani, lasă că rezolvă ea în România.

Aoleu, asta ce-a mai fost? Parcă o taie cu cuțitu’. Au! Și curge ceva? Nu curge. E doar o fierbințeală între picioare și parcă și-n burtă. Au! Ce-o fi, doamne?

A avut noroc și a rezolvat chiar în București. Că doar nu era să se ducă la Buzău, se mai întâlnea și cu vreunu’ care-i zicea după aia lu’ Georgică. Așa, de la avion s-a dus direct la gară și de-acolo, pe jos, la Polizu. Ăia n-au comentat nimic, au internat-o pe loc, era vineri la prânz asta. Da, doamnă, a zis doctoru’, mâine sunt de gardă și se rezolvă. Doar șase sute de lei a costat-o, apoi anestezistu’, și ăla vreo trei sute, că a fost locală, și asta a fost. Decât niște medicamente după aia, să ia vreo zece zile, pentru infecții. De simțit, n-a simțit nimica, adică nici o durere, era și cam amețită, o fi fost și obosită. Doctoru’ cu asistenta vorbeau întruna, la sfârșit aia parcă zicea, ce faceți, domnu’ doctor, că mai e acolo, lăsați așa? Iar ăla cică, lasă, că e bine și-așa, le știu eu p-astea din provincie, peste juma’ de an le vezi iar p-aici.

Doișpe lei o juma’ de apă acilea, la Otopeni, păi la Bologna, tot în aeroport, era un euro juma’. Nu se mai satură și ăștia… Ei, după aia, toată sâmbăta a zăcut, dar până seara totuși și-a revenit binișor, a început să meargă, a mâncat. Doctoru’ zicea că să mai stea măcar până luni, să vadă nu știu ce, dar ea n-avea cum. Duminică seara să fie înapoi, cum o fi, zisese Lorenzo, că luni începe nu știu ce mare târg și hotelul, plin ochi. La Fiera del Libro, la Fiera del Libro, țipa Lorenzo de zile întregi, și-i dădea mereu cu vorba lui, că dacă afară scrie tre stelle, înăuntru să fie quattro! Da’ bine că o pusese șefă și nu mai trebuia să frece de sus până jos cele trei etaje, cum făcuse atâția ani. Acum trebuia doar să stea cu ochii pe fete, să le organizeze, să facă aprovizionarea cu tot ce le trebuie la curățenie… Altă viață, orișicât. Nu mai stăteai toată ziua cu mâna în apă și detergenți, mai ales ăla special, adus de Lorenzo, profesional, ăla pe care scria cu roz Macchie Difficili. Doamne, ce mai ustura la ochi și cum îl mai simțeai în gât după ce frecai cu el pe faianță… Da’ de bun, era bun, nu mai rămânea nici o pată, nimica.

Aoleu! Au! Acu’ chiar o doare rău. Parc-o taie pe viu. Și curge? Cum să se uite? O vede… Nu e nimeni aproape, decât domnu’ ăsta la trei scaune de ea, care scrie la laptop. Trebuie să meargă la baie, să vadă ce e. Să ia și medicamentele alea, unde sunt? Aha, uite aici geanta, îi căzuse pe jos și nici nu-și dăduse seama. Să lase bagaju’ la domnu’ ăsta? Aoleu, iar a săgetat-o! Ce-o fi? Ce-o fi asta? Domnu’ a fost de treabă, a zis că are el grijă de troler. O fi, n-o fi de încredere, nu-i mai pasă. Niște haine, ce mare lucru. Dar să-l care după ea până la baie nu mai poate. Și așa abia merge, bine că nu se uită lumea la ea. Au, au! Da’ rău mai e, ca cuțitu’… O fi ceva și de durere printre pastilele alea? Poate să se ducă după aia la farmacie, bine că are bani. Lorenzo, săracu’.

Ce-o fi cu durerea asta? Aproape că-i dau lacrimile. Și curge? Parcă nu. Sau?… Of, dacă ar exista ceva care să ia durerea așa, cu totu’, cum freci o pată. Dai puțin cu cârpa și gata. Da’ ce, numai durerea? Să-ți ia toate alea! Câteva picături, puțină apă, dai cu cârpa și gata cu Lorenzo și poftele lui, om bătrân și uite ce i-a făcut. Înmoi cârpa și dai iarăși – gata și cu Georgică, că trage de el de cinci ani să vină, ca atâția alții, la construcții sau la ce-o fi, că dacă venea, poate nu se întâmpla cu Lorenzo. Da’ nici n-o punea șefă… Aoleu! Ah! Rău mai e!… Uite aici e baia. Așa… Păi da, să dai de două ori cu cârpa și s-a zis și cu doctoru’ ăla. Ce-o fi făcut el acolo, o fi făcut bine? Că de stat la vrăjeală cu aia și de luat banii a știut… Of, doamne! Of, doamne. Da’ de ce o fi așa întuneric în baia asta? De unde se aprinde lumina? Cum adică, fetelor, e aprinsă, voi nu vedeți că… Ce? Aoleu, curge! Curge rău! Geanta… Pansamentul… Ia uite, parc-o ia somnul. Cum s-o ia somnul? Și pata asta mare și neagră de pe jos se tot întinde și urcă pe pereți, pe uși, pe chiuvete, pe tavan… Cu ce șterge ea acum?

Alin Buzoianu

M-am născut în 1973, sunt din Ploiești, am absolvit Universitatea Tehnică de Construcții din București, dar n-am lucrat ca inginer decât un an, după aceea m-am reprofilat pe programare web. Am lucrat o vreme prin câteva edituri, apoi într-o firmă de producție publicitară, iar din 2007 am propria editură, Cartea Copiilor. Am fost dintotdeauna interesat de literatură și cel mai mult îmi doresc să am timp să scriu. Am publicat două proze scurte în revista Iocan și alte câteva texte în Revista de povestiri.