Pianista (1)

… Niciodată același peisaj, niciodată aceeași cameră, niciodată același pat dar mereu aceleași senzații. Abia m-am ridicat din așternuturi, am părul ciufulit și ochii uscați de somn. Am zăbovit câteva secunde în picioare, dar nu prea mult căci imediat un val de aer încremenit și puțin învechit m-a doborât pe fotoliul scorojit, din coltul drept al camerei nu prea mari. Privesc în jurul meu și parca nici nu mai trăiesc, parca am părăsit de mult aceasta lumea în care mereu am fost doar un pion. Cu toate că totul pare altfel, nimic nu este diferit: o cameră oarecare de motel care defapt se remarcă printre altele prin faptul ca este mult prea mica, un pat în care așternuturile sunt îmbibate în somn, un fotoliu brun care ia forma trupului meu și o fereastră prin care, din când în când, când vântul se pornește, valuri de frig pătrund prin găurile aproape inexistente. Nu durează mult pana când toate acestea devin geloase, căci încep a mă concentra doar pe urma de ruj lăsată pe paharul care mai conține un strop de vin rosu. Este un ruj ieftin și de prost gust; aseară i-am simțit aroma: una dulce. Lângă el, un alt pahar- paharul meu.  Acesta din urmă e gol, e gol pana la ultima picătură. Ce însetat am fost și ce risipitoare era ea. Tot procesul  de gândire este întrerupt de trei ciocănituri prea puternice în ușa care stă să cadă. Las fotoliul în urmă și cu greu îmi târâi tot corpul spre locul din care pornește zgomotul,devenit deja iritant. Deschid ușa și un tânăr înalt, cu umerii lăsați și chipul supt, îmi întinde o scrisoare. O iau, și fără a spune vreun cuvânt, închid iarăși ușa, lăsându-l pe dinafară pe tânăr. Este un plic alb, de un alb transparent. Pe el, cu litere mărunte, este gravat numele meu real: Wilheam. Deja mă iau fiorii. Nu multă lume îmi cunoaște adevărata identitate. Cu palmele transpirate, deschid plicul într-un mod stângaci. E o scrisoare. O scrisoare scrisa de mana, în care „m”-ul este confundat cu „n” și ” t”-ul are codița prea lungă.
„Wilheam. Anastasia e moartă, s-a sinucis cântând. Vino la înmormântare.”
Frigul îmi cuprinde fiecare oscior din trup, obrajii îmi ard, lacrimile mă năpădesc, ura mă cucerește. Anastasia e moartă. Anastasia nu s-a sinucis. Anastasia a fost omorâtă. Gând după gând, și senzație după senzație mă încearcă în secund ce devin milenii. Nu mai recitesc scrisoarea. Am memorat deja fiecare rând și fiecare detaliu, am retrăit deja prin ea fiecare moment petrecut alături de fată.
Era pianistă. Era pasionată și era fermecată de fiecare melodie pe care o cânta. Și-i plăcea să cânte la pian.O, și ce armonios suna. Se pierdea în clapele negre, se regăsea în cele albe și visa printre note. Era frumoasă, era perfectă. Când se așeza pe taburet pierdea orice legătură cu terestrul, iar când atingea pianul devenea ea însăși un instrument muzical. Cânta pentru ea, cânta pentru râsete și plânsete. Pierea odată cu fiecare piesa terminata și se năștea odată cu prima notă muzicala a unei alte melodii. Purta mereu rochii lungi, dar nu tremura niciodată. Era grațioasă; balerinii ei erau mereu de aceeași nuanța: crem; atingeau parchetul din casă compunând o melodie neauzită. Avea părul până la umeri, mereu ondulat dar niciodată aranjat. Avea un ruj scump, dar avea doar unul. Avea o aroma dulce care te făcea să dorești să guști din el. Devenea un drog, iar tu dependent de el. Ii plăcea să se dea cu el la ocazii dar nu dorea să-l termine vreodată. Niciodată nu lăsa urme pe pahare. Ochii ei erau doar de decor.  Ea nu privea, ea doar simțea. Adesea spunea ca e oarbă. Și-i plăcea să creadă că nu vede. Ceea ce o definea erau  mâinile. Avea într-adevăr degete de pianistă. Așa o vedem eu pe Anastasia. Iar Anastasia spunea despre mine ca nu pot fi detectiv căci sunt prea indiscret și neatent. Nu avea niciodată cuvinte de laude la adresa mea. Ma vedea plin de defecte. Îi plăcea să mă ademenească în capcane prin muzică,  și apoi sa-mi dea drumul, prefăcându-se că a fost un simplu joc. Nu eram îndrăgostiți. Ea era de fapt șefa mea și eu angajatul ei. Ea mă angajase să aflu adevărul despre șotul ei, Anthony, pe care îl credea infidel.
Pe 4 septembrie 1986 am primit un telefon; la capătul liniei se auzea o voce de femeie disperata, care însă încerca să-și mențină cumpătul.
– Domnule detectiv Michael Wing – toți mă cunosc sub acest nume pe care doream să îl dau copilului meu nenăscut- sunt Anastasia Blackmail și apelez la dumneavoastră ca ultimă salvare a mea. Cred că soțul meu deja m-a uitat. Eu mă apropii, el se îndepărtează, el mă izgonește, iar eu pălesc la auzul cuvintelor sale reci. Cred ca mă înșală, dar n-am dovezi. Credeți că sunt o soție geloasă? Dar nu, nu este adevărat, sunt nebună de dragostea pe care i-o port, iar el, în neștiință, mă conduce spre pieire. Ajuta-ți-mă să mă eliberez!
Avea pe atunci un glas de copil, iar toate cuvintele ei păreau ireale, păreau spuse de un actor stângaci ce încerca să joace o piesă de Shakespeare. Era plăcut să o auzi, să-i simți agonia și teama.
Astfel, pentru un salariu pe care doar oamenii din familii bune îl puteau oferi, am început sa lucrez pentru ea. Uneori, când îi aduceam mici vești bune, ea mă răsplătea cu o noua compoziție muzicală. Eram fermecat, eram pierdut în melodiile ei. A durat mult, căci Anthony era precaut și în primă fază, i-am oferit prezumția de nevinovăție. Părea un om cumsecade, un bărbat bine făcut, dar doar atât pot spune despre el. Încă nu știu de ce era așa de îndrăgostită Anastasia de el; trăia în povestea pe care și-o crease cu mult înainte să apăra el și bărbatul era doar un motiv ca să-și continue basmul. Era un copil, gândea și acționa ca unul. Doi ani mai târziu, Anthony a lăsat în chiuvetă un pahar nespălat. Avea o pată, avea pata unor buze cărnoase, date în mod exagerat cu ruj. Asta a fost dovada care a întristat-o, dar a și eliberat-o pe Anastasia. A divorțat de el. Și nu mai știu continuarea…
Am desfăcut o altă sticlă de vin. Am aruncat dopul care s-a pierdut pe veci. Nu îmi torn în pahar, aș pierde prea mult timp. Iau o înghițitură considerabilă de vin și nu simt că mă îmbăt. Alcoolul nu mai are niciun efect acum. „Anastasia a murit. Anastasia a murit” , îmi repet aceste trei cuvinte în minte de mii de ori într-o singură secunda, dar nu se întâmplă nimic. Mă îmbrac, ca de obicei, cu pantalonii negrii, despre care fata spunea că dau impresia unui om ieftin, cu o cămașă, dar nu mă uit la culoare și îmi iau și paltonul, același palton maro, de un maro deschis și uzat. Las cheile la recepție și urc în mașină. Nu mă gândesc la nimic. Conduc și văd doar benzile albe desenate pe asfaltul brun, nu știu ce oră este. Conduc fără oprire până ajung în fața unui conac. La poarta, un steag negru se lasă unduit în bătaia vântului. Apăs pe sonerie; ce zgomot infernal se răspândește!

Alessandra Rotaru

O liceană oarecare