După multe secunde care se pierd în zadar, apare Anthony urmat de o damă, poate de companie, dar nu sunt sigur. Ca de obicei, nu pot spune nimic despre el, e doar chipeş. Ea în schimb, e misterioasă. E din înalta societate şi pare lipsită de griji. Cu toate acestea,câteva riduri de sub ochi îi fac probleme; pare mai bătrână decât el.
– Ei, domnule Michael, cu ce vă pot ajuta? mă întreabă cu un interes mimat.
– Am venit să îmi iau rămas bun de la Anastasia. Pare uimit, oare nu ştie de scrisoare?
– Oh, e înăuntru , o sa te conducă Elizabeth, soţia mea; rosteşte ultimele două cuvinte parcă aruncându-le şi nedorind să le mai audă vreodată.
Nu mult îmi ia să îmi dau seama că ea este femeia care a distrus căsătoria Anastasiei. Pare vampă.
Înaintăm cu paşi mărunţi. Eu purtat de vânt, ea parcă se luptă cu el. Pe un ton rece, mă întreabă care a fost relaţia mea cu decedata. Eu mă mulţumesc să tac, ei nu-i pasă de fapt. Drumul până la conac pare lung, dar am ajuns repede. Deschide o uşă oarecare, e o uşă mult prea comună. Sunt puţini oameni înăuntru şi toţi tac, doar tac. Totul e pus la locul lui. Ating mobila de stejar; degetele mele rămân curate. Totul are locul lui, pana şi oamenii sunt aşezaţi în aceeaşi ordine frapantă. Mama Anastasiei e îmbrăcată ca de obicei şi trădează acelaşi aer rece; fratele ei pare nervos, îşi bâţâie piciorul stâng fără astâmpăr, tatăl priveşte în gol, nu are nicio emoţie, Elizabeth s-a aşezat pe canapea lângă mamă. În centru e un pat.Începe să-mi fie cald. Ma îndrept spre el. Cu fiecare pas simt ca îmbătrânesc. Ajung în dreptul lui. Am o sută de ani şi mă voi risipi curând. Îmi cobor ochii. Deja nu mai trăiesc. Ea respiră, eu nu mai pot. Simt mii de lacrimi în colţurile ochilor. O văd pe ea şi totuşi nu mai e Anastasia, e palidă, e altcineva. E îmbrăcată în alb , un alb prea curat. Are o eşarfă la gât, e cu note muzicale. Cred ca ii este frig.
– Vă rog, lăsa-ţi-mă un minut singur cu ea, vreau să-mi iau rămas bun, cum se cuvine, în timp ce rostesc cuvintele îşi face intrarea Anthony. Nu s-a uita prea mult timp la mine, as fi spus chiar că mă ignoră, dar nu, el era poate chiar singurul din încăpere care îmi sorbea fiecare cuvânt, căutând o nuanţa ascunsa pentru orice aş rosti. Mima o nepăsare nefirească, îi convinge pe ceilalţi membrii ai familiei să părăsească camera, ce gest ciudat din partea lui…Încă o privesc pe Anastasia, încerc să mă conving ca este ea. Îmi tremura mâinile. Vreau să o ating, vreau să o ţin în braţe …chiar vreau să o sărut. „Stop!” îmi ţipă conştiinta, „eşti la munca, Anastasia a fost omorâtă”. Întind mâna dreaptă spre chipul ei, nu ştiam că era aşa de delicat. Ce pleoape frumoase avea, ce gene seducătoare îi umpleau faţa. Abia acum alcoolul pare as face efectul. Ma simt euforic. Cu vitejia unui om beat îi ridic pleoapele care se simt nefiresc de grele. Are ochii galbeni, cred că e de la oboseală…sau poate nu. Ce eşarfă banală. Sigur nu este a ei. Vreau să o rup, vreau sa nu-i mai atingă trupul. Dau să o apuc, dar nu pot. Glasul aspru, chiar barbar al lui Anthony, îmi atinge timpanul stâng. Chiar are o voce respingătoare şi deloc muzicală. Se apropie de mine, acum pare furios, oare mă va lovi?
– Cred că ţi-ai luat rămas bun. E timpul să pleci!
Toate cuvintele le-a rostit în mai putin de cinci secunde, cred ca e mândru de el.
– E lanţul de la tine, nu? Si ea nu ştie că îl poartă, că doar e moartă. Ai dorit-o din nou, nu ai putut sa o uiţi şi acum o urăşti pe Elizabeth, ai putea chiar să o ucizi. Încearcă să mimeze sfidarea şi nepăsarea, dar nu reuşeşte, pleoapa mai uşoară, cea a ochiului drept îi tremură, făcându-l să arate amuzant. Cred ca nu simte bătaia incontrolabilă a ochiului, este aşa de inconştient. Ar putea oare el sa fie criminalul zeiţei mele?
Nu mai continui discuţia, mă simt inconfortabil şi nedorit, însă nu părăsesc conacul, prefer să mă învârt în jurul lui, în cerc. Ce grădină frumoasă! Anastasiei îi plăceau florile, dar adesea spune că sunt doar o risipă de timp şi că o împiedică de la cântat. Eu eram alergic la ele, ei nu-i păsa. Am continuat să fac multe ture în jurul casei. Fiecare colţişor părea să aibă o părticică din amintirea Anastasiei. Ce bizar! Încă mai cred ca ea se ascunde şi că mă asteaptă pe mine. „ Eşti prea bună la v-aţi ascunsa.Mă dau bătut. Arată-te!”, dar nimic. Rostesc din nou şi din nou aceste cuvinte, dar nimic. Ea e prea egoistă, nu vrea sa o găsesc. Am obosit. Chiar e o casă mare. Ma asez pe o băncuţă; e verde, nu are nimic deosebit. În faţa mea se întinde o mare, şi ce albastră e. Dar nu e mare, e doar un lac, un lac pe al cărui mal adesea o găseam pe Anastasia visând. Nu-mi spunea niciodată la ce visa, motivând ca nu suntem destul de apropiaţi.
– Poţi să stai aici până mâine, până ştii tu… o îngropăm. Nu mă întorc să văd cine este, deja cunosc vocea aceasta rece, e mama. Dau aprobator din cap. A înţeles ca nu vreau sa fiu deranjat. Ştiu deja care îmi este camera. Aceeaşi cameră pe care am folosit-o şi în 1986. Nu s-a schimbat nimic, cel putin nimic nu pare diferit. N-am astâmpăr, mă foiesc din loc în loc parcă căutand o armă, un lucru care i-a luat glasul, privirea, viaţa, dar nu, pur şi simplu nu am astâmpăr. Pe masă zac într-o dezordine ordonata machiaje, atât de multe, dar nu cred că au fost folosite vreodată. Lângă ele un ghem de aţă, poate al motanului, lângă ghem este un carnet gol, lângă carnet 2 bolduri pe care adesea le puteai găsi lângă un al treilea- unul mai mare, altul mai mic, unul negru, altul de culoarea parchetului. Par uzate, probabil sunt ale Mariei, sora mai mica a Anastasiei. Se aud 3 ciocănituri în uşă, cred ca tuturor le place să bată doar de 3 ori la uşă, sau e un obicei al bărbatilor, dar necunoscut mie. În cadrul uşii, tatăl Anastasiei are o postură de om chinuit, în a cărui spate şi-a făcut loc o cocoaşă. Nu e deloc impunător, e chiar neobservabil.
– Mâine la ora cinci, tuturor pare ca le e greu sa creadă în moartea Anastasiei, şi mie îmi e imposibil. Lasă-ma să-ţi iau lucrurile nefolositoare de aici, toate erau ale Mariei, ce copil inconştient, ar fi putut fi ca sora ei, naivă. Apucă lucrurile şi pleacă, pleacă lăsând în urma lui un aer de om în vârstă. Oare de ce cei vârstnici au alt miros? Un miros al anilor, al timpului demult trecut. Pierd multe ore şi nu fac nimic altceva, nu ştiu ce aş putea face. Se face târziu şi luna nu apare. Cerul e plin de stele şi totuşi atât de gol. O stea a murit, dar nimeni nu observa, e prea neimportantă. Îmi iau paltonul deja uzat şi cobor scările. Nimeni nu ma opreşte sau poate nimeni nu e interesat de prezenta mea. Eu continui să cobor. Nu durează mult şi dau de fratele Anastasiei, care ţine în mâna dreptă rămăşiţele unei ţigări. Încă fumează şi încă trăieşte, el chiar trăieşte. E mai agitat decât mai devreme şi nu spune nimic, doar îşi ţine viaţa între degetele lui subţiri şi elimină fumul de care nu mai are nevoie, care nu îl mai mulţumeste. Intr-un final, îşi întoarce privirea spre mine şi atunci îi văd marea în ochi. Nu e învolburată, e chiar uimitor de liniştită. Doar ochii îi îmblânzesc trăsăturile, restul îl transformă într-un om prea obosit, care a văzut prea multe la viaţa lui.
– Dacă e să mor, vreau să o fac repede. Dacă e sa aleg când, voi spune oricând. Secretele, grijile, familia şi dragostea sunt doar drumurile sigure către sinucidere. Eu voi muri, nu mă voi sinucide.
Şi atât a fost, nu a mai trădat niciun cuvânt; pur şi simplu stătea, expira fum, admira stelele şi nu spunea nimic sau poate doar nu-l înţelegeam eu. Nu rostesc nicio vorba, mă mulţumesc să fiu un simplu martor tăcut, însă doar până mă plictisesc. Şi răbdarea mea are limite, dar sunt aproape inexistente, asa că îmi continui drumul fără niciun scop sau vreo direcţie, e doar un drum, cel care mă va conduce spre moartea sufletească. Vreau să ridic ochii spre cer, vreau să văd luna. Dar ştiu că nu pot. Totuşi, îmi îndrept privirea spre o fereastră; e aşa de mare şi impersonală, cu draperii de o singură culoare, mult prea comună, fără pervaze cu flori ale căror miros mă face să strănut; e o simplă fereastră din care lumina părăseşte camera şi se aventurează în bezna de afară. În dreptul ferestrei se desluşesc doua perechi de mâini ,una de bărbat, una de femeie, una cu inel, alta fără, una cu unghiile tăiate perfect, într-o perfecţiune nefirească şi rece, iar cealaltă având unghiile prea lungi, nefiresc de lungi. Manâ de femeie are un neg inestetic. Nu stau să privesc dansul banal pe care îl interpretează cele patru mâini în aer. Mă îndepărtez şi nu privesc înapoi. Nu ştiu ale cui sunt mâinile, dar una pare cunoscută, alta îmi e aşa de străină. Îmi continui plimbarea al cărei scop nu-l ştiu şi poate nici nu trebuie să-l aflu. Ajung în dreptul camerei în care zace trupul inert al Anastasiei. Sunt paznici îmbrăcaţi în negru şi nu au nimic special. Vreau să intru, vreau să o alin, vreau să-i spun cât de mult o iubesc.
– Haide înăuntru, fiule!
E tatăl ei care mă ademeneşte spre pieire.
– Stii, a fost o fată frumoasă, şi doamne ce frumos cânta la pian! Când era mai mica, adormea pe clapele dure şi deloc confortabile ale acestuia, eu încercam să o conving să renunţe la acest obicei, dar ea era prea încăpăţânată.
Spune acest ultim cuvânt -încăpăţânată-cu o urmă stranie de melancolie, dar nu prea bizară ca să pară anormală. Îşi duce amândouă mâinile, prea expuse pentru o singură seară, spre trupul Anastasiei, mai exact spre mână ei dreaptă. Cred ca pielea lui o zgârie, dar ea nu se sfieşte să spună ceva, se lasă atinsă, se lasă mângâiată şi torturată. Chiar nu o înţeleg.
Nimeni nu spune nimic, nici eu, nici el, nici ea. Ne e dor de luna, dar ce putem face? Nu are sens să stau în picioare, de fapt, nimic nu are sens. Mă îndrept spre canapeaua pe care nu cu mult timp în urmă stăteau inexpresivi membrii familiei. Acum stau doar eu. Dar nu, ceva îmi spune ca nu am fost niciodată singurul care a ocupat-o. Simt cum un lucru nedefinit, dar aspru îmi atinge buzunarul din spate al pantalonului. Mereu am fost prea sensibil la atingerile necunoscute. Nu vreau sa dau de bănuit, nu vreau ca tatăl ei să-şi întrerupă mângâierile barbare, asa ca îmi aşez cureaua luând în palmă hârtia mototolită care până de curând nu avea nicio semnificaţie pentru mine. Continui să nu spun nimic, continui să exist fără a trăi, în încăperea în care Anastasia a trăit prin sunete şi a visat prin note.
Ce balerini frumoşi! E încălţată cu o pereche de pantofi subţiri şi negri: nu o reprezintă. Curiozitatea mă ucide, îmi iau rămas bun de la tată şi închid subtil uşa, nedorind să o deranjez din somn. Nu fac mulţi paşi şi deschid cu precauţie hârtia care pare mototolită de secole, care pare ca a murit odată cu ultima nota cântată de Anastasia. Era o scrisoare , era un scris urat, dar îmi era cunoscut. Litere aproape iligibile se aşterneau pe coala deja galbenă, încercând să formeze cuvinte ca mai apoi sa dea viata unor fraze:
„cuvinte nu minciuni , realitate nu actorie, iubire nu ură, muzică nu haos, al tău singur cheasol.
Era o declaraţie, era pentru Anastasia şi ea a văzut-o. Totuşi, ce „ t” şi „ m” cunoscut! Mă simt privit, mă simt urmărit, chiar încolţit. Urăsc din ce în ce mai mult casa aceasta rece, aerul acesta plin de ură şi mister, plin de banalitate şi agonie. Dau să mă duc la culcare. Ce noapte lungă, lungă a fost şi ce lunga se anunţă a fi şi ziua următoare. În pragul uşii , mă aşteptă Anthony, acelaşi aer lipsit de expresivitate îl înconjoară.
– Am iubit-o, o iubesc şi o voi iubi, dar ea nu m-a crezut niciodată, a crezut în minciunile tale, în vorbele tale goale şi amăgitoare. Dacă nu era aşa naivă…dacă eram în preajmă…dacă nu mă izgonea… Cred că ai ceva ce-mi aparţine, face un semn cu ochii spre buzunarul pantalonului meu. Da, el ştie multe, prea multe, dar oare el e criminalul? Nu cred, e imposibil . El m-a chemat, el e nebun de dragoste şi el e mort,a pierit odată cu Anastasia
– Cine a omorât-o? Sunt singurele cuvinte care îşi fac loc printre buzele mele mult prea cărnoase şi mult prea uscate, simt cum după fiecare cuvânt rostit,risc să rămân mut pe veci.
El se multumeşte să tacă până când tăcerea lui e prea apăsătoare şi sparge liniştea grea în mii de sunete afoane.
– Uneori vezi începuturile derutante ale căror final nu s-a scris şi atunci trebuie să fugi, sa devii orb, surd şi mut. Atunci când adevărul din spatele minciunii te loveşte, ori pieri ori te sinucizi. Era prea credulă , prea naivă, o visătoare pierduta într-un basm al cărui sfârşit nu putea decât să fie un coşmar.
Nimic concret, cuvinte fără noimă pentru mine, poate sunt doar vorbe rătăcite pe buzele plictisite ale unui om derutat.
Altă zi, dar nimic nou:un soare, o cameră, un pat. Nu am nimic de făcut, decât sa îmi iau hainele uzate şi să o văd pentru ultima dată pe Anastasia. M-am obişnuit cu ea cea nouă, cea lipsită de existentă. E doar un trup şi nu am nicio trăire când o văd, însă membrii familiei par a fi intrat în delir. Au ochii roşii, de la lacrimi poate. Au cearcăne, de la nesomn.Ce actorie ieftina! De fapt niciunuia nu pare că-i pasă, poate doar lui Anthony. Simt cum mii de cuvinte nerostite vor să-şi facă loc printre buzele mele, şi cum venele îmi pulsează în neştire… simt cum o mână caldă, puternică mi se aşează pe spate. Fiori reci mi se urcă pe şira spinării. E Anthony. Îmi ghidează trupul, acum lipsit de vlagă prin mulţimea de oameni ale căror chipuri îmi sunt necunoscute. Eu mă las condus. Ajungem pe băncuţa verde de pe care ieri priveam cum cerul se reflectă, fiind ca Anastasia – persoană mută şi neştiutoare.
– Acum că ştii adevărul, pleacă! Nu o să fii de ajutor! Te vei conduce singur spre moarte şi doar atunci ii vei fi alături, dar la ce folos. PLEACĂ ŞI NU TE ÎNTOARCE! Încercă să rostească aceste cuvinte, dar aproape tipă, de fapt, ţipă în şoaptă. Anastasia s-a sinucis. Nu a putut să facă fată adevărului, era prea naivă, era unică şi de asta o iubeam. Da, femeia de acolo, şi îmi arata cu privirea o femeie oarecare cu un neg inestetic pe mana, e mama Anastasiei, e amanta tatălui. Mama pe care o cunoşti şi tu are doar un fiu şi nu e al tatălui Anastasiei, e al bărbatului care stă lângă femeia cu neg şi iarâşi îmi arată o persoană absolut necunoscută mie. Aşa zisul ei frate tremură, e mereu în delir, e un prizonier în mreajele alcoolului, e pierdut deja. Sora ei…Maria nu mai trăieşte, a pierit de supradoză, fratele Anastasiei a obligat-o să ia pastile iar ea a luat şi nu a spus nimic. De fapt, tu ai omorât-o pe Anastasia, ai lăsat-o singură când m-ai îndepărtat pe mine. AM GREŞIT, dar am iubit-o şi nu am rănit-o cum ai făcut-o tu!
Vederea mi se întunecă, capul mă doare, inima-mi bate mult prea tare. Cred ca voi muri. Privirea lui îndurerată mă orbeşte, cuvinte lui mă surzesc. Nu mai am glas, nu mai am putere, nu mai sunt eu. Alerg spre ospătar, pe tavă sunt aşezate şase pahare şi o sticlă de vin rosu. Abia dacă observ paharele, iau doar sticla. O dau pe gât. Nici o înghiţitură nu mi-a trebuit ca să mă îmbăt. O scap din mână, simt cum corpul mă trădează. Mă îndrept spre maşina mea, îmi caut cheile în disperare, nu sunt nicăieri; când simt că încep să mă pierd cu firea, le găsesc. Ma urc în maşină, bag cheia în contact, iau volanul în mâini şi apăs pe ambreiaj. Conduc iarăşi, dar nu ştiu unde mă îndrept. Conduc şi simt alcoolul cum a pus deja stăpânire pe toată fiinţa mea…Anastasia s-a sinucis.
O liceană oarecare
Lasă un răspuns