Piața de vechituri

Într-un colț al Oserului, lângă o spărtură în gard, femeia cu părul roșcat tocmai își termina de expus marfa pe o husă de plastic negru. Bine făcută și cu pielea arămie, purta un jerseu subțire de bumbac. În buzunarul stâng i se ghicea un pachet subțire de țigări.
Într-o parte a așezat câteva perechi de încălțăminte uzată, în cealaltă mănuși de toate felurile, unele chiar desperecheate, la mijloc câteva poșete din pânze decolorate de timp.
Cu mișcări atente, deasupra genților a întins o eșarfă mătăsoasă, de un roșu plin și proaspăt. Materialul s-a așezat moale și ispititor peste vechiturile cenușii. După ce a întins cu migală câteva cute ale eșarfei, s-a tras un pas în spate și a inspirat adânc.

Piața de vechituri a Clujului e o adunătură colorată și stridentă, mărginită pe o parte de Someșul care curge domol pe sub sălcii încovoiate și pe de altă parte de îngusta stradă a Bobâlnei.
Târgul, Oser cum îi spun clujenii, se ține doar sâmbăta. De cum îi treci porțile, te întâmpină fumul de la gheretele cu mâncare și taxatorii primăriei. Pentru nu mai mult de doi lei, te poți perinda printre nenumăratele lucruri inutile pe care vânzătorii, nu toți amatori, încearcă să ți le ofere.
În stânga și în dreapta culoarelor înghesuite se înșiruie tejghele încropite din huse de mușama, pături arse de soare, folii de plastic pe care stau așezate lucruri de care, cu siguranță, ai uitat că există. Sau, mai bine, nici măcar nu te-ai gândi că ar fi existat vreodată.
Înainte ca soarele să deseneze roșiatec orizontul, primii în târg își fac apariția negustorii.
Unii de ocazie, alții cu stadii vechi, își deșartă din sacoșele mari, sau din cutiile burdușite, mărfurile, întinzându-le și aranjându-le, fiecare după priceperea lui.
Șirurile astfel improvizate se aliniază înspre râu, unde fac un unghi de nouăzeci de grade, continuând apoi de-a lungul apei. Între piață și malurile râului, stă de strajă un gard din sârmă împletită, străpuns ici colo de buruieni înalte.

Era în toiul verii, o dimineață în care soarele își ridica alene creștetul la răsărit, peste rândurile nesfârșite de blocuri. Luna, ca o pată transparentă, insista încă pe cerul limpede. Deasupra râului tăcut, vălătuci subțiri de vapori alburii pluteau până în sălciile groase în care se stârnea, încet, ciripitul vrăbiilor.
Femeia își plimba privirea peste lucrurile expuse, în timp ce scotea dintr-o geantă așezată lângă ea un termos și o cană din tablă.
Satisfăcută în urma scurtei inspecții, tocmai deșuruba capacul termosului, când o tânără zveltă s-a oprit, aparent din întâmplare, în dreptul mărfurilor ei. Părul de culoarea spicului copt îi era prins în două cosițe care-i cădeau grele pe umeri. A aruncat priviri fugare pantofilor, mănușilor și a zăbovit, o secundă în plus, asupra eșarfei cu bogății de lumină ascunse printre falduri. Fără să acorde atenție vânzătoarei, a plecat, nepăsătoare, mai departe pe culoarul prunduit.
Dincolo de husa din plastic negru, comercianta se arăta preocupată mai degrabă în a-și pune cafea în cana de tablă decât să poftească pe tânăra fată să îi admire produsele.
Lângă femeia cu eșarfa roșie, se desfășura un negustor de chei franceze, moxuri și lanțuri de bicicletă învechite. Un domn uscățiv care aranja cu prestanța unui mecanic pensionar, uneltele cu smalțul sărit și pete mari de rugină. Zornăind, accesoriile metalice se lăsau aranjate pe categorii și mărimi când tânăra s-a întors și s-a oprit în dreptul lor, privindu-le absorbită.
Lumina tot mai puternică a zilei îi făcea pielea să lucească trandafiriu, cei câțiva bănuți prinși în cosițele grele scânteiau ca niște mici sori.
Studia, cu ochii mari, cheile franceze. Ghiceai ușor, însă, că mintea nu-i era acolo. După câteva momente, s-a întors înspre femeia care tocmai își degusta cafeaua privind peste șirurile de tarabe, probabil după clienții care încă nu aveau de gând să se arate.
– Cât vrei pe aia? a arătat tânăra înspre eșarfă.
Înainte să-i răspundă, femeia și-a plimbat privirile peste cămașa violacee a fetei, care-i cobora până pe șolduri. Sub gulerul deschis larg, un lanț firav din aur împletit așeza pe pielea albă a pieptului. De sub fustele lungi, de tafta înflorată, se vedeau picioarele în sandale cu barete subțiri din piele.
– O sută, i-a zis sec, întorcându-se la băutul cafelei.
Pe chipul tinerei s-a înfiripat repede un amestec de consternare.
– No, să vezi tu când a da cineva o sută pe aia! a exclamat.
A întors spatele și a pornit din loc, clătinând din cap cu un strop de emfază. Nu era foarte departe când a ajuns-o din urmă strigătul negustoresei.
– Da cât dai pe ea?
Tânăra s-a oprit, răsucindu-se cât să vadă negustoreasa fluturând eșarfa înspre ea. Mătasea se clătina îmbietor ca o petală netedă. Pentru câteva secunde a părut a-și pregăti răspunsul, calculând cu ochi subțiați. A mai făcut doi pași și a ofertat răspicat, ridicându-și bărbia:
– Zece. Nici atât nu face!
– Ești bolundă? i-a strigat femeia.
Tânăra s-a tras mai aproape, oprindu-se în drept cu stăpânul cheilor franceze, unde și-a pus mâinile în șolduri. Avea degete subțiri, aranjate cu o ojă ușor perlată.
– Nici atât nu face, numa uită-te la ea. O cârpă! i-a zis fixând privirile tot mai încruntate ale negustoresei.
– Auzi, o cârpă! s-a răstit femeia. Cârpă, auzi! a repetat scuturând eșarfa de parcă voia să o ridice deasupra târgului, deasupra orașului. Neam de neamul tău nu a purtat așa ceva, tu copilă!
– Uite ce subțire-i! i-a aruncat tânăra, privind prin eșarfă soarele portocaliu.
– Asta-i din Jermania, tu copilă! Direct de acolo! a scrâșnit vânzătoarea.
– Dacă aia-i din Jermania, io-s din… din… Nu-ți dau mai mult de douăzeci!
– Asta mi-o luat-o copilul din Jermania. Crezi că vreau s-o vând? Nu m-ar ierta bietu’ copil. Da-i musai să o dau, că nu mă descurc cu banii.
– Da, că la mine stau banii pe garduri, nu se lăsa înduioșată fata.
– Ți-o dau cu 70, i-a propus femeia întinzându-i eșarfa. Ia-o și du-te de aici.
Tânăra și-a țuguiat buzele, privind într-o parte. Acolo, pensionarul părea a nu lua aminte la negociere, aranjându-și indiferent stocurile. Pe cărarea de lângă gard un câine roșcat se apropia timid de spărtură, adulmecând aerul cu botul maroniu.
Fata și-a întors, lent, mutrișoara îmbufnată înspre vânzătoare.
– Nu-mi trebe. Îți dau treizeci, nici un leu mai mult!
Chipul negustoresei s-a întunecat. Își apăsa cu o mână deasupra pieptului mare, plin de pistrui lați. Ochii îi fulgerau. A aruncat eșarfa înapoi peste grămada de vechituri.
– Auzi aici, ce crezi că-s eu? Să-și bată joc de mine orice mucoasă, s-a răstit ea.
– Pe cine faci mucoasă? s-a aprins fata.
– Gata, până aici! Du-te că-mi sperii clienții, a mai zis femeia, alungând-o dintr-un semn pe culoarele pustii.
– Mă duc! Crezi că nu mai sunt eșarfe-n Oser? a aruncat cu silită nepăsare tânăra.
– Du-te învârtindu-te!
Fata i-a întors bățoasă și atât de repezită spatele, încât rochia ei de tafta s-a deschis rotund, precum clopotul unei campanule liliachii.
– N-ai nici un client oricum! i-a mai aruncat peste umăr.
– Du-te, să nu vin la tine.
Femeia s-a lăsat greoi pe scăunelul din pânză împletită. Privea cum cățelul, intrat pe gaura din gard, mirosea curios colțul husei pe care își avea întinsă marfa.
– Marș potaie, i-a zis, mai mult absentă.
Câinele s-a îndepărtat adulmecând prin spatele femeii. Ea a oftat în timp ce-și arunca privirea peste târgul încă amorțit. Ici colo pe alei începeau să se arate vizitatori. Chipurile somnoroase păreau a unor lunatici rătăciți. Ridicau obiecte, le priveau lung, pe urmă le puneau înapoi cu o indiferență somnambulă, alunecând mai departe, ușori, printre tarabe. Nu păreau să stârnească interesul femeii.
– Auzi tu la ea, obraznica, s-a aprins în timp ce fixa cu ochii rotunzi eșarfa.
A ridicat capul după fata care se îndepărta fără grabă. Cosițele i se legănau lung pe trupul subțire. A făcut-o la dreapta pe următorul culoar, de acolo a luat-o înapoi înspre râu. Părea a păși mai hotărât.
– Să vezi numa, dacă mai vine pe aici cum îmi bag eu mâna-n părul ei.
S-a întors înspre bărbatul care tocmai începea, pofticios, un sandviș scos din geantă. A mestecat atent de câteva ori, probabil încurcat de o proteză prost lucrată, după care a înclinat dezaprobator din cap.
– Azi le trebuie să le dai gratis, a zis cu gura încă plină.
– Să le dea mama lor.
Femeia s-a aplecat greoi, a aranjat eșarfa, netezindu-i faldurile. S-a îndreptat, pe urmă, de spate, apăsând-și cu o mână șoldul.
– Bată-l de reumatism, a icnit ea.
– Dar nu era rău dacă vindeai ceva de dimineață, a zis vânzătorul de chei, pregătindu-se de încă o mușcătură zdravănă.
– Las, știu eu ce marfă am. Vine ea înapoi, l-a asigurat negustoreasa.
– Era în 82…, a început pensionarul. Sau în 84, mai exact, a reluat el după o scurtă pauză. Eram șef de raion la Cooperativa Fierul din Piața Mihai Viteazul. Un mușteriu a tot venit șase zile la rând și se uita la un set complet de chei tubulare, fabricate în Iugoslavia. Le întorcea pe toate părțile. Ce crezi, le-a luat până la urmă?
Negustoreasa nu i-a răspuns. Părea să nu îl fi auzit, sau părea să se gândească la ceva mai profund. Și-a luat paharul de cafea și a sorbit lung din lichidul care încă nu s-a răcit. Și-a aprins, cu gesturi sigure, o țigară. Degetele groase, cu oja sărită bine de pe unghii, apăsau hotărâte pe bricheta transparentă.
– Nu l-am mai văzut pe acolo, a încheiat fostul șef de raion.
Femeia a suflat fumul zgomotos, tușind lung și neluându-și ochii de peste celălalt șir de tarabe, unde tânăra se plimba înainte și înapoi. Se oprea în unele locuri, scotocea ușor superficial printre vechituri și arunca din când în când priviri fugare către locul unde eșarfa lucea ca o ispită roșie.
Cățelul subțirel s-a tras aproape de vânzătorul de chei. S-a așezat pe picioarele din spate, privind pofticios înspre sandvișul omului, în timp ce mătura pământul cu coada subțire. Pe încercatul pensionar nu părea să-l înmoaie ochii sticloși ai cățelului.
Nici nu mai era timp. În dreptul lui, dar pe celălalt culoar, s-a oprit fata în veșmintele ei colorate. Se uita hotărâtă către negustoreasa care părea a studia acum curgerea verzuie a râului.
– Îți dau treizeci și cinci, a strigat fata de peste rândul care le despărțea.
Negustoreasa nu și-a întors fața de la râu. I-a făcut doar un semn din mână, a lehamite.
– Patruzeci, s-a răstit gâtuită fata.
– Tu vrei să-mi moară familia de foame? s-a întors comercianta înspre ea.
Vocea i se spărgea rotundă în sălciile de pe mal.
– Da ce, să rămână copiii mei fără mâncare? a izbucni fata, apropiindu-se.
– Că tu ai copii….
– Da ce-i treaba ta. O vinzi?
– Șaizeci, că mai bine o arunc în Someș să o mânce peștii, a scrâșnit femeia.
– Cinzeci, nici un leu mai mult.
Fata a ocolit două tejghele și s-a oprit în mijlocul aleii. Ținea pumnii în șolduri și ochii ei îi fixau pe ai vânzătoarei. Eșarfa strălucea între ele ca o văpaie care părea să le aprindă chipurile.
– Ia-o, că mă bagi în mormânt, a suspinat negustoreasa.
– Ține-ți banii, i-a zis tânăra și a aruncat de la sân un ghemotoc de bancnote, peste eșarfă și vechituri.
Femeia i-a numărat din priviri, a adunat repezită eșarfa și i-a întins-o cumpărătoarei.
– Du-te până nu-mi pare rău.
De pe acum noua stăpână a eșarfei, a smucit-o din mâna vânzătoarei și a luat-o întins către ieșirea din piață. Pe măsură ce se îndepărta, își încetinea însă mersul, petrecându-și delicat eșarfa în jurul gâtului. S-a oprit în dreptul unui vânzător de oglinzi învechite și a ales nerăbdătoare una cu mâner argintat. S-a privit lung, cu ochi zâmbitori în timp ce-și aranja cosițele peste roșul catifelat.
– Da frumoasă eșarfă ai, i-a zise negustorul de oglinzi.
Fata i-a întors o privire recunoscătoare în timp ce așeza oglinda printre celelalte. S-a pornit cu mers vesel înspre gheretele, în dreptul cărora începeau să se strângă clienții matinali.
După ce negustoreasa a ridicat banii, s-a pornit să-i aranjeze. Ușor, cutele feței i se destindeau, făcând loc unei expresii de satisfacție. A scuipat peste bani și i-a vârât în buzunar.
– Ehe, a zis ea, ziua n-a început tocmai rău.
S-a aplecat și, din geanta pe care o avea în spatele scăunelului, a scos o eșarfă. Mai degrabă portocalie decât roșie, părea la fel de catifelată ca eșarfa pe care tocmai a vândut-o.
– De fapt, continuă negustoreasa întinzându-se peste vechituri ca să pună eșarfa în centrul lor, dacă o ține tot așa, scot năcazul pe săptămâna asta. Ce zici, vecine?
Bărbatul a privit-o, reușind să-i răspundă cu un zâmbet ascuțit. Soarele care se înălța deasupra Pieței de Vechituri, cerul senin până departe, vizitatorii care se adunau pentru o cafea în fața chioșcurilor alimentare înainte de a-și începe hoinărelile prin târg, puteau fi semnele unei zile productive.

În dreptul unuia dintre chioșcurile din tablă, aștepta un tânăr înalt cu trăsături adolescentine. Schițând gesturi scurte de nerăbdare, căuta cu privirile în jurul său. Sub pălăria cu bor lat, se vedea un chip alb umbrit timid de tuleie blonde.
A întâmpinat cu zâmbet larg, din înălțimea trupului subțire, pe fata care s-a oprit în dreptul lui. Ea și-a umflat cu ușoară mândrie pieptul, atât cât eșarfa care scăpăra colorat să atragă privirea tânărului.
Trăgându-se lângă el, suplă ca o trestie, îi asculta vorbele în timp ce soarele se înstăpânea peste oraș și peste murmurul crescut al Oserului.
Băiatul își ținea mâinile sub vesta neagră de mătase, ca și cum ar ascunde un tremur ușor. Îi povestea fetei, privind peste ea, de parcă o mai căuta sau de parcă nu avea curajul încă să o privească. Ea îi dădea toată atenția, surâzând și privindu-l dintr-o parte, cu ochi adânci și verzi. Din când în când, cu gesturi moi, mângâia, liniștită de pe acum, mătasea roșie.

Viorel Prodan

Sunt economist de formație și, în ultima vreme, am redescoperit cititul ca o mare pasiune. Cred ca stă la îndemâna oricăruia dintre noi să reconfigurăm, în scris, întamplări, povești , dialoguri…