Poiana din ce în ce mai stearpă a lui Iocan

Am scris această cronică pentru un simplu motiv: cineva trebuia să tragă semnalul de alarmă.
Bineînțeles că nu am parcurs toate numerele revistei Iocan cum, la urma urmei, locuiesc în Canada. Dar am citit cîteva din cele de la început (inclusiv, desigur, cea în care a apărut și “Pe Ana Lugojana”, povestea mea din numărul 5, anul 2) și cîteva dintre cele mai recente – dintre care am ales numărul 7 anul 3, care va fi analizat în cronica de față. Și dacă voi fi acid și nemulțumit, credeți-mă, nu e pentru că nu am apărut eu în acest număr ci pentru că, pur și simplu, per total, acest număr nu justifică în nici un fel cei 25 RON pe care persoana care mi-a făcut-o cadou i-a dat pe ea.
Încep cu un citat din Cuvîntul Înainte al domnului Florin Iaru.
“În cei trei ani de existanță, Iocan a adus un fața publicului peste 80 de nume, din care cel puțin jumătate noi. (…) Cîțiva din debutanții noștri au ieșit cu cărți pe piață, au fost contactați de edituri, au fost traduși și – partea cea mai bună – scriu constant. În curînd vor ajunge la 100. Un număr magic, fără-ndoială, chit că totalul e cu unul mai mult sau cu unul mai puțin. A avea 100 de scriitori activi în România (…) e încă un ideal. Idealul nostru (și pentru o țară ca România) ar fi cam 1001 de scriitori activi și prezenți pe piața literară.”
Ce să zic la așa introducere optimistă (respectul mă oprește să lansez întrebarea “What are we smoking here?!”) cînd, din punctul meu de vedere, literatura de calitate nu poate fi împinsă de la spate așa cum ai împinge o turmă de oi într-un țarc, cu cît mai multe cu atît mai bine, conform devizei pe care o are mai nou învățămîntul în America: “nimeni nu este lăsat în urmă.” Aici pare că vrea să se îndrepte și domnul Florin Iaru, un fel de “dragilor, vom publica pe toți cei care vor avea ambiția să scrie pentru că avem niște cifre de atins”.
Bineînțeles că 1001 scriitori buni sună fantastic dar pînă una alta ce ar fi să găsim măcar vreo zece excelenți? După părerea mea, problema e următoarea și e cît se poate de simplă: menținerea vînzărilor revistei. Să publici 20 sau 40 de scriitori excelenți înseamnă să accesezi (să măgulești) doar rudele și prietenii acelor 20-40 de oameni. Pentru o piață atît de slabă ca piața literaturii contemporane asta ar fi echivalent cu sinuciderea (dispariția rapidă a revistei). Așa că, vor nu vor, Florin Iaru și Marius Chivu sînt nevoiți să mai publice vreun copyrighter (în revistă au scris greșit, veșnica eroare, “copywriter”, pag 67), vreun băiat sau vreo fată care au absolvit cursul de creație al editorilor, vreun manager al bibliotecii județene “Sorin Titel, și așa mai departe, nu mă mai lungesc din moment ce oricum o să-i iau pe rînd, pe fiecare, text cu text.
Mai întîi autorii străini.
Tradiția revistei este ca primele texte să aparțină unor autori “din afară”. Am descoperit aici mulți scriitori extraordinari și multe stiluri surprinzătoare, începînd cu Tom Hanks în numărul 5 anul 2, și menționez deasemenea textul unui tip/personaj care face un fel de turism exotic prin Asia și trimite din cînd în cînd scrisori optimiste părinților în timp ce, ușor-ușor, el moare de dezinterie (din păcate am uitat în ce număr) și, deasemenea laudativ, textul lui Viet Thanh Nguyen, “Ani de război” din numărul pe care îl discut. “Ani de război” este o creație excepțională, sinceră, scrisă prin prisma unui copil de emigrant vietnamezi care fac echilibristică între adaptarea/integrarea în țara de adopție (USA) și menținerea tradiției și a legăturilor cu țara de proveniență (Vietnam). Unul dintre cele mai bune texte pe care le-am citit în ultimul timp, cel care în revista în discuție face toți banii.
Tot la autori străini o avem pe Carmen Maria Machado cu povestea “Inventar” care este nimic altceva decît o inventariere a relațiilor sexuale “de început”, inclusiv a unor abuzuri la care e supusă și a căror trecere în revistă poate fi luată ca un avertisment pentru adolescenții care încă nu au acces la site-uri explicite pentru adulți. Adică, dacă începi să bei alcool cu alți doi băieți și o fată cînd părinții nu sînt acasă, cam ce poate să se întîmple? Sau cum e să schimbi rutina și să vezi ce simți cînd te atingi cu altă tipă. Și așa mai departe, ați prins ideea. Pot și româncele noastre să scrie de-astea și chiar mai bine decît Carmen Machado… la literatură bazată pe experiențe sexuale, slavă Domnului, nu avem nevoie să importăm din Statele Unite.
“Bo și Mi” de Bogdan Munteanu, “prozator care nu se întreține din asta ci dintr-un job part time în IT”. Aici m-a dus cu gîndul la prezentarea lui Cosmin Leucuta, doar că a lui sună mai bine, pentru că nu i-e jenă să mintă: “Scriitor full time și din cînd în cînd face prezența într-o multinațională.” Bo și Mi este ca și povestea lui Nguyen scrisă din perspectiva copilului și revizitează relația cu un tată adoptiv pe care intițial copilul îl simțise ca pe un străin (“un nene de care nu-mi plăcea”) dar, zeci de ani mai tîrziu, adultul-scriitor îl percepe ca pe un prieten cu care făcuse o mulțime de activități interesante și plăcute și culmea, acum tocmai mama este cea care nu vrea să-și mai aducă aminte de acest “fost”. Pentru trei pagini povestea nu e rea deloc.
Următoarea are titlul “Ciudatele întîmplări care au dus la abandonarea Bucureștilor Noi”. Ce să zic decît că între nuvela “Nasul” de Gogol și mini-romanul “Mustața” de Emmanuel Carrere s-ar putea plasa undeva și creația lui Cătălin Gomboș care e jurnalist “specializat în Orientul Mijlociu”. Sincer, aș fi preferat ca povestea lui să aibă inspirații orientale decît să mă aducă în Bucureștii Noi în prim plan cu o fată, Alina, care se trezește din senin înverzită ca o statuie. Cum s-a întîmplat va spune Alina în cadrul unei emisiuni televizate: “din senin ca personajul ăla din Metamorfoza”. Dar ea își continuă viața ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat (pentru că în afară de înverzire e perfect sănătoasă) și ceva mai tîrziu, într-un club, pe melodia Sympathy for the Devil, o prietenă de-a ei, Alexandra, se înverzește și ea dansînd lasciv pe Rolling Stones. So on so forth. Povestea nu e rea dacă cauți 1001 scriitori buni de publicat.
Urmează “Smoothie cu spirulină” semnată Gia Codrescu dar (poate dintr-o eroare) i se dă la bio și numele real: Gia Șerban. Despre povestea asta știu că nu ar trebui să spun nici un cuvințel, că doar publicitatea negativă vinde cărți și reviste în ziua de azi, dar nu mă pot opri. Este descrierea unei felații pe două pagini jumate. Nu, Gia Codrescu nu a luat cursul de creație cu Florin Iaru și Cristi Chivu. Pur și simplu, ceva, cumva, le-a plăcut editorilor la povestea asta. Iată de ce întotdeauna am militat pentru prezența femeilor în jurizarea creațiilor literare. Pentru că bărbații, mă scuzați, uneori gîndesc cu altceva!
Următoarea poveste se numește “Tinder” și e semnată Mihai Crăița. Povestea nu e chiar rea dar dacă aș fi fost cel care selecta textele, nu trecea pentru că este prea facilă: stil “agățat pe tinder” alcătuită 95% din dialog. Povestea ar fi avut potențial dacă era dezvoltată un pic în așa fel încît cititorul să poată simți mai bine personajele. Ceva background, decor, răsturnări de situație – adică elementele esențiale unei experiențe de lectură care să satisfacă.
Ajungem la “Telecomenzi” de Tudor Crețu – poet, prozator și critic literar. Am început să o citesc cu mari așteptări, atras de bio și de poza scriitorului care seamănă leit cu un văr de-al doilea de-al meu de la țară. Dar managerul bibliocii județene “Sorin Titel” a reușit performanța de a apărea în Iocan fără să scrie nimic. E un talmeș-balmeș de nedescris în povestea asta care conține și obscenități gratuite. Domnule Florin Iaru, puteți dumneavoastră să ne povestiți despre ce naiba e vorba și care e mesajul lui “Telecomenzi”? Adică o mică justificare pentru a înțelege natura/logica/morala acestui text.
Urmează “Fata cu creierii” de Emilia Ajule, fostă cursantă Creative Writing. Începe cu o descriere bunicică de aproape o pagină dar toată armonia e ruptă de un dialog insipid.
“- Am crezut că nu mai vii.
– Te-am dezamăgit eu vreodată?
– M-ai dezamăgi dacă nu m-ai dezamăgi. Vrei ceva de mîncare?
– Sofism femeiesc. Ce ai? Miroase a ars.
– Creieri pane.
– Ha ha, știi tu de ce am venit!”
Dacă în loc de cursul cu Florin Iaru l-ar fi luat pe cel on line cu Margaret Atwood ar fi găsit la lecția șase, despre dialog, următorul sfat: “În viața de toate zilele vorbim tot felul de lucruri, trivialități, care nu își au locul în proza scurtă. Dialogul trebuie să fie astfel ales încît să fie interesant și să aibă semnificație (privitor desfășurării acțiunii).”
Apoi după ce că povestea nu are nici un cuprins (adică nici o consistență) autoarea ne plesnește cu trei finaluri. Sincer, unul era deajuns.
“Orașul cu taxiuri albe” de Horea Sibișteanu. Dacă nu ați citit nimic de Horea Sibișteanu, vă invit să-i căutați textul “Două și nimic”, on line, în revista Steaua, cel mai recent număr. Nici aici, în Iocan, textul său nu dezamăgește dar este scris la persoana a doua, cum are și Coetzee un roman întreg. Scrisul la persoana a doua e nenatural și necesită o intrigă sau o idee cu adevărat ieșită din comun. Coetzee nu a făcut mare lucru din el. După mine e ca și cum ai alerga un maraton cu spatele. Știi că nu cîștigi maratoane alergînd normal dar faci ceva nou cu care vrei să atragi atenția că totuși ești atlet. Un scriitor care cu adevărat excelează la așa ceva este Cristian Boricean. El are multe povestiri scrise la persoana a doua și cea mai extraordinară se numește “S-a furat mireasa” și o puteți citi aici:
https://atelier.liternet.ro/articol/16155/Cristian-Boricean/S-a-furat-mireasa.html
Trecem la Diana Geacar și la textul ei, “Adormită” care începe așa:
“- Te-ai trezit?
O femeie stă la capul meu, gata să plîngă, dar ceea ce mă tulbură este faptul că așteaptă cineva să mă trezesc.”
Textul este scris din perspectiva unei paciente care se trezește din anestezie după o operație iar femeia de lîngă ea fusese nimeni altcineva decît asistenta. Și așa suspansul se oprește abrupt din primul paragraf iar ca cititor, simți că te cuprinde o nemulțumire, pentru că noi, cititorii, de cînd lumea vrem să fim surprinși cu chestii extraordinare. În fine, revenim la pacientă care în paragraful doi ne spune răspicat: “Adorm imediat ce-mi bagă un supozitor.” Deci tragem concluzia că există și supozitoare-somnifer. Povestea continuă: “De o săptămînă aveam febră și halucinații cu porci aruncîndu-se de la ferestrele unui castel.” (Ca și cum citise Ferma Animalelor? Sau personajul trăia la țară într-o fermă cu porci?) “Am luat pastilele de capul meu dar nu-mi trecea cu nimic răceala pe care simțeam că o am. Apoi m-am trezit într-o dimineață că mi se urcă în gît ceva cu gust greu, care mă împiedica să respir. M-am întors pe o parte și am scuipat pe mochetă, ca să mă asigur. Da, așa era. Iubitul meu s-a ridicat din pat repede, s-a îmbrăcat, m-a luat în brațe și a coborît cu mine în stradă.”
Deci așa se scrie o scenă? Scuipi pe mochetă și fără nici un dialog, fără nici o descriere (să-i pună mîna pe frunte și să se convingă că are febră) iubitul o ia la fugă cu ea în brațe la spital. Delirul continuă. “Apoi m-am dus la baie, m-am urcat pe veceu, m-am încordat dar tot nu am reușit să fac nimic. Eram constipată de cîteva zile. În schimb, am simțit gust de sînge.”
Ajuns aici, nu știi ce să faci. Să rîzi sau să te întorci la povestea cu felația și să o mai citești o dată ca s-o înțelegi mai clar.
Repet. 11 pagini ridicole. Domnule Iaru, fata asta era de fapt scriitoarea 1002, vă spun eu sigur, că mă pricep.
Urmează Alexandra Stoica cu “Nimeni acasă”. E scrisă cred din amintiri pe marginea romanului “Mizerabilii” numai că doar pe parcursul a două pagini jumate. Orice probleme financiare are mama aceea cu nu știu cîți copii, e dificil să trezești empatia cititorului în două pagini.
Mariana Băncilă cu “Fragil”. Foarte bună ideea ca și dezvoltarea ei pe trei pagini. Un fel de SF social în viitorul apropiat, de genul ideilor pe care le vedem în serialul Black Mirror. Urmează o altă poveste de aceeași autoare. Hans Solo, o singură pagină dar, la fel, aș spune că e un flash fiction foarte bun.
“Chiftelele Iubirii” de Irina Georgescu Groza. Textul e ok dar are următoarea problemă: nu este constant bun.
“Crossover” de Ioana Unk aduce în atenția cititorului român o situație de “culture clash”, conflict între două culturi, undeva în America. Este scrisă la persoana întîia din perspectiva unei femei care oferă apartamente spre închiriere și se trezește pe o vreme ploioasă cu o asiatică udă, murdară și nevorbitoare de engleză. Trebuie să o evalueze, este un potențial chiriaș bun sau nu prea? Nu după mult timp înțelegem că fata era rătăcită și caută să ajungă înapoi la un adăpost pentru femei abuzate. Treptat umanitatea își face loc și miza acestei proze scurte este de a prezenta cititorilor această transformare. Scriitoarea reușește cu bine ceea ce și-a propus.
Ultima scriitoare din acest număr este Alina Cobzac cu o poveste despre bătrînețe și moarte. Cunosc bine stilul Alinei pentru că i-am citit mai multe povestiri pe LiterNautica. Nu am să vorbesc despre “Condiții noi” pentru că, evident aș fi părtinitor – deja o cunosc și apreciez pe Alina și una dintre cele mai bune povestiri scrise de ea se găsește mai jos.

Gli italiani

Cam atît.

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.