Vremurile cînd cititorii îi căutau pe Dickens, Tolstoi, Mark Twain şi Dostoievski parcă nu au existat niciodată. Romanele îndrăgite ale tinerelor din ziua de azi sînt despre fete îndrăgostite de vampiri vegetarieni care strălucesc cînd ies la soare. Există pe acolo şi oameni care se transformă în lupi precum şi toate elementele unei intrigi “sănătoase”. Un altul la modă este despre o tînără jurnalistă care încearcă să-şi stăpînească adicţia de a cumpăra tîmpenii pe la mall.
În caz că nu ştiaţi deja, tinerii/bărbaţii zilelor noastre se dau în vînt după aşa numitele romane grafice – adică nişte cărţi de benzi desenate ceva mai elaborate (ilustraţii complexe, scrisul un pic mai dens). În America, Watchmen face vînzări record, la fel ca şi Sandman. Pentru copii, există Diary of a Wimpy Kid, o carte de 150 de pagini pe care un copil o poate parcurge din punct de vedere al textului în numai jumătate de oră. Are de asemenea vînzări record.
După ce a citit toată seria Wimpy Kid, unui copil îi va părea dificil de abordat un roman clasic (de pildă Aventurile lui Tom Sawyer), cum o astfel de carte necesită o lecturare mai atentă, continuitate, un vocabular variat, parcurgerea unor pasaje descriptive în locul desenelor schiţate mură-n gură, şi aşa mai departe. Wimpy Kid ar fi recomandabilă celor care învaţă să citească dar nu şi audienţei target pe care o are, grupa de vîrstă 10-12 ani.
Delimitarea dintre literatură de calitate şi restul “paletei” continuă să fie pe zi ce trece mai greu de distins şi este de ajuns să menţionăm aici faptul că Maus – un roman grafic în care este vorba despre război şi holocaust şi în care germanii sînt portretizaţi pe post de pisici, evreii-şoareci, polonezii-porci, a luat un premiu Pulitzer (“special award”).
Literatura de consum pentru adulţi e mai de consum ca oricînd. Ce Rocambole, ce Fantomas? Avem acum la alegere: de groază, de aventuri, spionaj, soft sex (gen Sandra Brown), thriller, conspiraţii religioase (Dan Brown), istorie fantastică, ficţiune reală (gen “In cold blood”), şi, mai nou, pornografie pentru mămici gospodine din clasa de mijloc.
Întrebat ce crede despre abordarea subiectelor tabu (sex, dar şi limbaj licenţios) în literatură, Anthony Burgess, autorul lui A Clockwork Orange, răspunde aşa:
Aversiunea de a descrie detalii sexuale în textele mele, îşi are probabil explicaţia în faptul că preţuiesc îndeajuns iubirea fizică pentru a împărtăşi trăirile mele intime cu nişte străini. Pentru că, la urma urmei, povestind un act de copulaţie, trebuie să descriem cîte ceva din experienţele noastre. Nu fac nici un compromis de la viaţa mea privată. Alţi scriitori pot face ce vor şi dacă pot sta – aşa cum a făcut de curînd o studentă de-a mea – zece pagini pe un act de felaţie fără să se jeneze, atunci le spun mult noroc! Dar cred că experimentez mai multă plăcere artistică din evitarea cu ingeniozitate a unei scene “tabu” decît din ceea ce s-ar numi toleranţă absolută. Cînd am scris primul roman din seria Enderby, eroul a trebuit să evite “Fuck off”. La momentul apariţiei romanului doi, climatul se schimbase şi Enderby putea folosi “Fuck off”. Dar nu m-am mulţumit cu asta. Era prea uşor… nu găseam nici o provocare în a folosi “Fuck off”.
Interviul datează din 1972.
Între timp lucrurile au involuat mai mult decît ne-am dori, atît în lume cît şi în România.
Fuck off a ajuns o figură de stil nevinovată în comparaţie cu ce se poate folosi acum, cînd uite că nu mai există nici un fel de bariere. Iată-ne martorii unei noi ere în beletristică. Obscenităţile, înjurăturile, nu mai sînt ascunse printre rînduri, ele pot fi expuse acum chiar pe prima pagină sub forma unor titluri care se doresc controversate. Editurile (Trei) dau cu azvîrlita direct în retina trecătorului cu replici ce par culese din fundul Ferentarilor.
Suge-o, Ramona! este titlul unei “poveşti semi-amuzante” noua lor apariţie editorială. Nu mai vorbesc de subtitlul cărţii, Peste 1.000.000 de cititori online! sau de extazierile postate chiar acolo lîngă copertă, pe pagina editurii: „Tulaaaaai! Holy Shit Dude! :)))) Penală de epică!! Leşinez în puii morţilor mei :)))”- NUTELLA ZOMBYE.”
Nu pot să-mi imaginez pe cineva avînd o prietenă, o mamă sau o soră – numită din întîmplare chiar Ramona – cumpărînd acest roman.
Te aştepţi la un pic de elitism din partea unei edituri de top şi la mai mult bun gust în alegerea titlurilor. Această continuă deteriorare a pieţei de carte pe tot mapamondul este trist de urmărit. Iată că am aflat pînă unde merge prostul gust al editurilor în cursa de a avea vînzări cu orice chip. Pentru că mai jos de atît nu mai au unde coborî!
Cum nu există destui cititori avizi de literatură de calitate şi cum după cîteva zeci de ani de privit în ecranul televizoarelor marea parte a populaţiei s-a ales cu-o atrofiere a capacităţii de a urmări o intrigă complexă (purtată de mai mult de două personaje), editurile au trebuit să-şi coboare ştacheta la nivelul publicului de telenovele, consumatorului de Fast and Furios sau chiar a amatorilor de filme porno. De cîte ori nu am auzit scuza nu mai am răbdare să citesc, prefer să urmăresc un film ? – evident, un semn cît se poate de clar al idiotizării populaţiei… Dar mie cel mai grav din toată afacerea asta, mi se pare faptul că ei, butonatorii de telecomande, s-au apucat de scris.
Nu-mi pun aici întrebări existenţiale… discutăm despre bun simt şi despre acel punct de reper unde se putea mai demult trage o linie: este permis pentru bani să faci aproape orice? Unde te opreşti? Unde se trage linia, aceasta este întrebarea. Este ok să îţi dai pantalonii jos în cadrul unei emisiuni televizate live pentru a atrage publicitate sau vînzări? E în regulă să vii beat la o lansare de carte şi să înjuri cîţiva din sală, eventual nişte tipe? (Nu aveţi nici o grijă, toate astea s-au făcut deja…)
În răspunsul la întrebarea unde oprim circul se ascund mai multe concepte. Conceptul dispariţiei penibilului (e o stare de fapt, priviţi doar în jur). Al bravurii prost înţelese: pot să înjur, scuip, urinez în public (sau dacă nu, hai cel puţin să le postez pe net filmate). Mîndria de a nu avea cei şapte ani de acasă sau sindromul rebelului “experimentalist”: he-he, azi noapte am fost la curve… Şi aşa mai departe.
În tot acest haos, cumva la antipod, poate apărea jena de a te dezvălui celorlaţi drept “normal”, aşa cum eşti… care poate exista ascunsă în tot felul de forme. Spre exemplu, disconfortul de a dezvălui că ai citit o carte bună: e oare bine să spui că ţi-a plăcut Cămaşa lui Hristos, cînd poţi fi catalogat drept religios? Cartea asta nici măcar nu e la modă, în timp ce despre Cincizeci de umbre ale lui Grey vorbeşte toată lumea. Cu toate că e atît de proastă încît nici titlul nu a putut fi tradus cît de cît inteligibil. Dar e o carte pentru care girează Magdalena Mărculescu secondată de Pascal Bruckner, cei doi coordonînd colecţia Eroscop (adică Eros care se uită printr-un periscop) ai editurii Trei. Din moment ce s-au vîndut 47 de milioane de exemplare în America, sînt speranţe mari că s-or găsi cîteva mii de amatoare de mami-porn şi la noi; mai multe probabil prin Dristor/Ferentari/Militari, adică prin Bucureşti, că în provincie sînt mai greu de găsit 120 RON – cît costă toată povestea completă.
Mai frumos este că s-a băgat în joc şi Humanitas – această Gallimard a României –, care mai tîrziu intrată în acest dans erotic (nu-l au dom’le încă pe Eroscop), se mulţumeşte să revîndă cartea editurii Trei, pentru ce firimituri or rămîne în farfurie (cum se vede din poza ataşată).
Haideţi totuşi să ne lămurim ce-i cu cartea asta. Bineînţeles, sîntem cititori inteligenți şi nu dăm banii pe asemenea abjecţii, cînd se pot găsi la liber pe net – trebuie să ştii unde să cauţi. Am ales un pasaj scurt dar edificator în ce priveşte “măiestria” stilistică a autoarei… cît despre adevăratele obscenităţi care urmează imediat în continuarea pasajului de faţă, din motive evidente nu le-am considerat potrivite postării pe LiterNautica.
“ – Asta înseamnă că o să faci dragoste cu mine în noaptea asta, Christian?
Ho-pa! Am spus eu asta? Rămîne uluit o clipă dar îşi revine rapid.
– Nu, Anastasia, nu înseamnă asta. Mai întîi, eu nu fac dragoste. Eu fut… tare şi cu forţă. În al doilea rînd, mai sînt multe documente de completat. Şi, în al treilea rînd nu ştii în ce te-ai băgat. Încă mai poţi să fugi unde-oi vedea cu ochii. Hai, că vreau să-ţi arăt sala mea de jocuri.
Rămîn cu gura căscată. Fut tare! Uau, sună atît de… excitant. Dar de ce ne uităm acum la o sală de jocuri? Sînt complet nedumerită.
– Vrei să te joci cu Xbox-ul? întreb
El rîde în hohote.
Nu, Anastasia, nu e vorba de Xbox, nici de Playstation. Vino. (…)
– Dar deschide odată blestemata aia de uşă, Christian!
O deschide şi se dă înapoi, ca să mă lase să intru. Mă mai uit o dată la el. Vreau tare mult să ştiu ce e înăuntru. Îmi iau inima în dinţi şi intru.
Şi am senzaţia că am călătorit înapoi în timp în secolul al şaisprezecelea şi în timpul Inchiziţiei spaniole.
Mama mă-sii!”
Într-un final, tot ce-mi cer eu este dreptul de a intra într-o librărie oarecare cu un copil de zece ani de mînă, fără a mă simţi vinovat că intru într-un bordel, fără a-mi fi teamă să-l las zece minute singur. Cărţile astea sînt prezentate peste tot pe rafturi, la vedere, chiar la intrarea în librării şi după părerea mea ar trebui să fie numai la secţiunea “adult” şi neapărat în ţiplă – cum erau filmele de gen înainte, pentru că oriunde ai deschide cartea dai de o scenă pornografică. Să nu credeţi totuşi că sînt deplasat! Nu-s nici fanatic religios şi nici vreun pudic care roşeşte la auzul unei înjurături. Îmi plac bancurile fără perdea, înjur cînd mă enervez şi accept folosirea limbajului indecent ori de cîte ori un astfel de artificiu devine necesar din punct de vedere artistic.
Cînd ocolirea cuvîntului sună fals, atunci cuvîntul trebuie folosit.
Spre exemplu, citesc acum Cronicile Genocidului şi am toată lauda pentru felul cum reuşeşte Aldulescu să utilizeze toată paleta limbajului – orice cuvinţel e folosit cum trebuie, exact unde trebuie. Dar Radu Aldulescu este un maestru adevărat care nu face compromisuri pentru a deveni comercial… cu toate că romanele lui, aşa cum sînt scrise, şi cu subiectele pe care le tratează, ar trebui să se vîndă în zeci de mii de exemplare.
În fine, nu-mi rămîne decît să fac haz de necaz revenind la imaginea prezentată.
Să o parcurgem de la motto (stînga, sus). Cărţile bune îţi dau idei. Pentru 55 de lei, poţi descoperi ce idei îţi dă E L James, şi poate îţi cumperi şi nişte cătuşe-accesorii spre a le pune partenerilor/partenerelor dvs (deşi nu ştiu dacă vînd şi aşa ceva, nu am verificat în secţiunea “cadouri” a site-ului dacă vînd cătuşe şi cravaşe).
Apoi… se pare că (surprinzător) perversiunile despre care vei citi îţi vor deschide inima către… poezie şi meditaţie. După cum puteţi citi: clienţii care au cumpărat Cincizeci de umbre descătuşate, au revenit după Zen. Jurnal de M. Cărtărescu, dar şi după Levantul de acelaşi autor.
Ca să vezi!
Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial
Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.
Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.
În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.
Mi-a placut articolul datorita argumetelor expuse. Articolul surprinde într-adevăr esenţa literaturii de azi:formulă a vulgaritaţii faţişe,promovată până îtr-atât încât cititorii tineri o consideră normală şi edificatoare.Sunt unii autori care nu se feresc de formule licenţioase,dar nici nu le etalează gratuit.Ma gândesc la Marin Preda care,în primul volum din ”Moromeţii”,introduce cuvinte”vulgare”in dialogurile ţăranilor,prin lipsa unor litere in corpul lexemei.
In contextul literar de azi,multitudinea de genuri este absurdă şi o strategie editoriala pusă in slujba profitului.Truman Capote nu ar fi trebuit sa işi intituleze romanul”carte non-ficţională”,-o contradicţie in termeni,de altfel…iar despre Pascal Bruckner,criticii nu au stabilit incă dacă operele lui,cel puţin unele dintre ele, se încriu la literatură pornografică. :)
Asta e si parerea mea, cind situatia o cere go fo it.
Marin Preda e un exemplu bun in sensul asta, chiar mai mult in Cel mai iubit.
Se strecurase o eroare in articolul meu… al doilea pasaj citat acolo era luat din blogul unei tipe care o imita pe EL James… si care a scris deja (ce viteza!) alte trei romane „inspirate” din 50 shades, si postate la liber.. stilul fiind bine copiat (la fel de prost) m-am inselat. Acum am lasat numai un pasaj. Oricum, mai mult decit suficient :)
De Bruckner, cum spuneam, n-am citit deocamdata decit Hotii de frumusete care mi-a placut.
Multumesc pt aprecieri, Laura :)
P.S. Am uitat sa mentionez: bietul traducator a incercat sa o dreaga cit a putut de mult, punind de la el expresii ca „mama ma-sii” sau „imi bag picioarele”, deloc ca in original. :) Mi s-a parut distractiv!
Termenul „mami-porn” este minunat, pentru ca e cea mai simpla metoda de a rezuma discutiile despre genul asta de literatura, pe principiul: „despre ce este vorba aici?”
„Pai despre mami-porn.”
„Okay, ne-am linistit. Nu ne trebuie.”
Recunosc ca inca ma simt foarte vinovata ca folosesc cuvantul „literatura” in contexte ca astea.
Treaba aia cu „Suge-o Ramona” mi-a cam schimbat viata definitiv. Nu, nu am citit nimic mai mult decat niste descrieri si scurte pasaje gasite pe internet. Si sa va spun de ce mi-a schimbat viata. Eu sunt un simplu om care din cand in cand scrie. Uneori scrie articole pe diverse teme culturale, alteori scrie povesti. Nu am publicat niciodata ceva la vreo editura, nici nu am trimis vreun manuscris. Eram aproape de a face asta de curand, cu un studiu legat de chestiuni religioase si istorice, dar am realizat ca studiul nu e atat de bun pe cat simt ca trebuie sa fie, iar subiectul ma baga intr-o ramura din care am inceput sa-mi doresc sa ies. Astea sunt detalii. Dar ideea de a publica ceva in zona beletristica la o editura, intr-un oarecare viitor, imi ramasese inca in calcule pana sa aflu despre „Inghite-o/Mananc-o/Suge-o Ramona”. Ma gandeam ca totusi o editura inca mai are respect fata de literatura si nu lasa chiar orice lucru sa scape in multime, chiar daca aveam numeroase contraexemple. Totusi mai visam ca mai exista edituri care au capacitatea de a identifica texte cu semnificatii grele pentru cititori, dincolo de scopurile mercantile. De aceea, ideea de a publica avand o editura in spate, inca se mai lega de gandul ca pot da ceva oamenilor, acest fapt fiind atestat de editura. Si sa ne intelegem, „Suge-o Ramona” nu este publicata de Herg Benet, ci de Editura Trei, o editura pe care am admirat-o fiindca a publicat ceva traduceri ale celor mai „mari” studii psihanalitice. Asadar, visul meu legat de rolul unei edituri este de-a dreptul ilar. Asa ca nu mai vreau sa trimit ceva catre o editura, pur si simplu nu mai vad sensul. Sa zicem ca as reusi sa public. Bun, ce frumos! Dar pot sa-mi dau seama dupa un oarecare timp ca ceea ce am publicat e apa de ploaie, ca evaluarea editoriala e egala cu zero, ceea ce mi se pare teribil. D-aia nu mai gasesc sens in toata problema asta. Asa cum am publicat pana acum doua chestii in regim independent, in tiraj foarte limitat, o mai pot face si altadata.
Am mai aflat acum despre ceva, de la Editura Herald de data asta, o alta editura care mi-a oferit niste carti foarte importante. Ei vor lansa curand cartea cu titlul: „Selfie in oglinda. Cand femeia devine mama.” Nu stiu nimic despre asta, dar titlul ma baga in mormant. Poate stiti voi mai multe. :)
Deși spui că n-ai trimis niciodată vreun manuscris la o editură, concluzia ta este foarte aproape de a mea, care am făcut asta în două rânduri. Cuvintele cheie sunt: ”evaluarea editorială este egală cu zero”. În general, răspunsurile ori nu vin, ori ți se cere să sponsorizezi publicarea, cu o rapiditate prea mare ca cineva să fi putut citi manuscrisul. Singurul răspuns cu o oarecare evaluare editorială l-am primit de la ALL: ”Romanul este publicabil, dar nu ne permitem în actualul context economic etc.” Și nici aici nu afli ce îl face riscant economic.
Mie concursurile pentru autorii aflați la debut mi-au lăsat impresia de oportunitate reală. N-am participat niciodată, nu știu dacă e o impresie corectă.
PS: Mulțumesc pentru votul de la concursul de proză scurtă.
Eu am trimis de cateva ori la concursuri de proza scurta, dar nu am ce sa spun, ca lucrurile de genul nu sunt tocmai cele mai transparente. Am trimis la doua, sau trei concursuri de genul asta si niciodata nu am primit vreun raspuns, nici daca a fost primit textul, nici daca a fost citit, liniste deplina. :) Mi-a placut in schimb ce s-a intamplat aici, pe Liternautica, faptul de a pune utilizatorii sa voteze mi s-a parut foarte in regula, mai ales ca asa, textele isi primeau scopul, acela de a fi citite, chiar daca erau castigatoare sau nu. Din pacate nu am avut timp sa trimit ceva pentru acest concurs, dar sper sa o fac la editia urmatoare.
Mie-mi multumesti pentru vot, Alexandru? In caz ca da, nu ai pentru ce. Ar fi meritul tau, e doar am notat ce m-a facut sa traiesc ceva ce-mi place.
Am primit punctaj maxim de la o singură persoană, n-aveam cum să-ți uit numele.
Concursul Liternautica s-a desfășurat foarte bine, nimic de reproșat. Totuși, eu unul aș fi preferat să voteze un public ceva mai larg, nu doar alți scriitori. Poate la următoarea ediție.
Din pacate mai e si problema ca acel public mai larg nu are rabdare sa citeasca online. Eu asta am observat.
@ Gina De acord cu ce spui, stiu sigur ca am mai spus cu alta ocazie ca-mi plac comentariile tale :)
@Alexandru Am retinut bine textul tau, ideea, satira din spatele povestii, realizarea – totul a fost bine. Intr-adevar, cred ca motivul din spatele punctajului, cum spui, faptul ca era off stream. Poate ar trebui sa retin ideea: daca sintem destui amatori de sf, sa organizem un concurs de povestioare sf. Intr-devar, concursurile sint o oportunitate reala dar nu-i deloc usor, cum la unul popular gen CR se primesc cam 50 de romane! PS Nu e o idee buna sa-ti dai romanul pe gratis (am vazut pe pagina ta FB). Am mai scris si despre asta…
Mult mai grețoasă și scabroasă în primitivismul ei livresc e ,,Pisica în cizme” opera unui anume Edgar Micheson; după 2 pagini te lămurești, ba chiar reușești să te amuzi cît de stîngaci e scrisă!
Ceea ce spui tu aici se numește „ficțiune exploatativă” (exploitation fiction) și nu e sub nicio formă un fenomen recent. Esențialmente este vorba despre folosirea unor subiecte tabu – violență, droguri, comportamente deviante etc. – tocmai pentru a suscita curiozitatea cititorilor, mai precis latura morbidă a curiozității. O treaptă mai cultă a ficțiunii exploatative e ficțiunea transgresivă (Bukowski, Welsh, Palahniuk etc.)
@Daniel Nu asta ma mira, ci faptul ca edituri mainstream se grabesc sa-si minjeasca mainile pt un cit de mic profit.
In cartea asta nu gasesti nici cel mai mic indiciu ca literatura ar fi o forma de arta (veche de citeva milenii – chinezii scriu poezii de peste doua milenii).
Am mai citit si eu, ca tot omul, niste Sade, mai sint Confesiunile alea erotice scrise de un anonim (englez), sec 19. Bukowski deja e alta poveste. Eu il gasesc distractiv.
50 shades e de plins… :)
Tot nu-mi vine sa cred ca am avut inconstienta de a scrie articolul asta.
In fine.. nebun.. :) dar un nebun care a luat 230 de likes fara nici o promovare :)
pertinent articolul.
da, calitatea scade pentru a maximiza profitul. e un paradox al capitalismului. coperțile și publicitatea sunt din ce în ce mai elaborate și mai strălucitoare, dar în spatele lor se ascund nimicuri. partea proastă e că descoperi măgăria abia când ai ajuns acasă.
fazele astea îmi aduc aminte de ”Scarlett”, continuarea lui ”Gone with the Wind” (da, există !, și e exact avortul care te aștepți să fie), ceva prost ridicat pe umerii a ceva monumental, tot așa cum ”Fifty shades of shit” calcă în picioare ”Lolita” sau ”Sexus” prin așa-numitele ”demontări ale tabuurilor”, ce naiba o mai fi însemnând și asta în viziunea limitată a lui E. L. James.
editurile sunt, în fond, afaceri. iar ca să poată publica, trebuie să publice. orice. orice se vinde.
închei aici pentru că am lacrimi în ochi…
P.S. CORNEL, nu mi-am dat seama dacă erai zeflemitor în referirea la romanele grafice, dar, in my book, Alan Moore is god !
Da, Cosmin, cum ti-am spus pe chat, sint benzi desenate si benzi desenate… am carat 20 de Rahane cu mine in Canada, sacrificind 2-3 romane de referinta :) Pot sa iti pun o poza pe FB daca nu ma crezi :)
Merci pt comment-ul pertinent :)
Perfect de acord cu observatiile tale, Cornel. Si cand ma gandesc ca eu citeam Tolstoi prin clasa a 5-a… :) Desi…naiba stie, daca atunci s-ar fi promovat cartile cu vampiri, „Fluturi” sau „Suge-o, Ramona!”…poate ca tot din astea as fi citit si eu. :)) Consumatorul de literatura, film sau televiziune (cel de-acum, cat si cel de-atunci) consuma in general ceea ce i se ofera. Toata situatia ar putea sa para foarte usor drept un cerc vicios, dar nu cred ca e cazul. Hamsterul nu s-ar invarti ca nebunul, daca nu i s-ar pune o roata in cusca. :)
totuși, hai să nu exagerăm. mai există literatură (și filme, și muzică) de calitate, dar trebuie să te străduiești să o găsești. cel ce consumă artă de calitate trebuie să fie un fin cunoscător. dar nici asta nu e cine știe ce laudă, pentru că nu trebuie să fii doctor în literatură să îți dai seama că ”Twilight” e un gunoi superficial, sau că între primul și ultimul roman al lui Palahniuk sunt mulți ani lumină (în sensul rău al cuvântului). ce se întâmplă cu arta este similar cu ceea ce se întâmplă cu societatea: încet-încet dispar valorile de mijloc. nu mai avem decât lucruri foarte bune și lucruri foarte proaste. balanța se înclină, evident, spre cele lipsite de calitate.
zic eu.
offtopic: Tolstoi în clasa a V-a ? damn ! am cam rămas în urmă. eu le-am băgat pe astea grele în primii ani de facultate.
N-am zis ca arta de calitate nu mai exista sau ca nu se mai produce. „Cautatorii” sunt din ce in ce mai putini. Aici e tragedia. Putini mai exploreaza pe cont propriu, caci e mai usor sa consumi ceea ce ti se pune in fata, fara niciun efort, nu? Da, citeam Tolstoi, Gogol si altele, dar prea mare lucru nu intelegeam, iti dai seama…pentru fiecare scriere exista diferite nivele de lectura, ce devin accesibile, de obicei treptat, odata cu inaintarea in varsta.
Exista citeva criterii/teste simple dupa care am putea departaja textele bune de cele slabe, sau identifica prezenta calitatii dintaratul unui text.. Si, dupa parerea mea, unul dintre teste are de-a face cu posibilitatea reproducerii rapide al acelui ceva de un neica nimeni. Nu mai spun de unul care cit de cit se pricepe..
Si oricit de amuzant ar parea, am vazut testul asta mai demult „live” pe un site. Un tip care nu scrisese proza in viata lui ne-a demonstrat cit de usor e sa „produci” o porcarie pornografica a la LL James. Numai ca ale lui erau de o calitate mult mai buna din moment ce provocau cel putin o reactie benefica: risul :)
Si asta merge si la poezie. Incearca sa scrii si tu o pagina de versuri ca in Levantul, o sa vezi ca ti-e f greu daca nu imposibil. Apoi incearca sa scrii una asemnatoare cu ce gasesti in „Faruri, vitrine, fotografii”. Le compui chiar mai rapid daca nu ai apucat sa te dezmeticesti dupa somn. Adica nu ti e necesar chiar tot creierul, merge sa le scrii cu jumate. Apoi ia una de a lui Soviagny si vezi ce inseamna poezie pt ca nici nu indraznesti sa incerci sa reproduci.. metaforele sint de a dreptul geniale.
Am repostat chestia asta ca o reamintire ca e ok sa publicam aproape orice pe site, scene erotice, sex, totul e ok atita timp cit e literatura, cit de cit de bun gust si nu scriem cliseic gen „ii simti scula intarita” cum citeam aici intr-un text de curind. „Scula” din rolul povestitorului? Eu nu am auzit nicaieri cuvintul asta decit poate in traducerile Irinei Nistor.
Si la fel am o retinere in ce priveste publicarea textelor cu scene de sex in care sint abuzate femei sau copii.
Barbati de catre femei, zic ca la limita e ok :)
Aaaa. Cum sa o zic scurt? Există o serie întreagă de subcategorii și subgenuri ale ficțiunii literare, clar definite, cum sunt: romanul erotic, science-fiction, polițist, etc. Dacă această carte e înscrisă (cum înscrii la cadastru un apartament) în categoria aferentă, treaba e cât se poate de ortodoxă.
Dacă se vrea literatură existențialistă sau literatură non categorizabilă atunci sunt probleme.
Chiar dacă era text pornografic pur era ok, dacă era încadrat și anunțat cum se cuvine.
Nu cred că cititorii cu experiență vor cădea în vreo capcană și nu cred că pot fi ”corupți”. Dacă îți place Kafka, sa zicem, sau Henrich Boll sau Marguerite Duras n-o sa ajungi să te iei după ce spune Pascal Bruckner și să îți lase gura apă așa lectură. Pentru fiecare tip de artă și literatură există un public anume care se auto-selectează. Dacă e ceva ce nu poate fi manipulat e discernământul cititorilor de literatură bună, trust me.
Corect, dealtfel si in cadrul unui roman de dragoste scriitorul/scriitoarea poate opta la descrierea explicita scenelor de sex, din punctul meu de vedere e ok, a se vedea Llosa in Bad girl, una din ultimele lui carti. Sau Murakami, la asta chiar merge foarte natural desi vine brusc, nimic nu e fortat. E ca in viata sa zic asa.
Bukowski are multe scene dar la el sint descries cu o naturalete, blazare si plictis de numai erotice nu se pot numi. Oricum, romanele erotice sint exclusiv pt public feminin, barbatii cauta direct porn pe net, asta nu zic eu, sint studii de comportament.
Eu vorbea de cautarea senzationalului in directia asta a abuzului sexual si sa o realizezi descriind scena. Pt ca poti obtine acelasi lucru cu alte tehnici. Exista un caz celebru, un criminal in serie din State, si asta la un moment dat rapeste o femeie cu un copil de un an. O abuzeaza vreo luna impreuna cu un altul, o filmeaza, o obliga sa coopereze spunind ca altfel ii omoara copilul nou nascut. Pina la urma oricum o omoara iar pe copil il omorise din prima zi. Ok, se poate face literatura din asta dar ce mesaj vrei sa transmiti? Bolano in partea a 3a din romanul 2666 trateaza exact asta, monstruozitatea, abuzul, crime sexuale, dar clar, are stil si tot ce face e sa descrie disparitii si cadavrele descoperite.
Din păcate, literatura de calitate e ascunsă în spatele cărților lucioase, cu titluri senzaționale, menite să-ți ia ochii. După cum s-a spus și în alte comentarii, e greu ca tinerii să aleagă cărțile bune când sunt asaltați din toate părțile de filme și alte distracții la un click distanță. Importantă este educația din familie, cât și în școală. În lipsa unui background de lecturi calitative, adolescenții devin adulții care vor citi în cel mai fericit caz doar cărți de genul 50 shades.
Asta înseamnă abundarea cu dumping literar. Ai uitat să amintești de literatura motivațională: „la fiecare pas pe care îl faci, spui: mulțumesc, mulțumesc, mulțumesc; -pentru fiecare clipă minunată din viață pe care o trăiești; sau: dacă nu poți mulțumi din inimă, îți duci mâna în dreptul ei, ca să o simți, și de-abia apoi îți exprimi recunoștința!” Perfect adevărat: „după cîteva zeci de ani de privit în ecranul televizoarelor marea parte a populaţiei s-a ales cu-o atrofiere a capacităţii de a urmări o intrigă complexă (purtată de mai mult de două personaje)”. Fianalul… apoteotic: „Apoi… se pare că (surprinzător) perversiunile despre care vei citi îţi vor deschide inima către… poezie şi meditaţie.” :))))). E și asta o luptă de gherilă pentru supraviețuirea literaturii de bun simț!