Odată, de mult, se făcea că pe pământ nu era lumină. Nici mare nevoie de ea nu aveau oamenii, tocmai pentru că pe atunci nu învățaseră să crească mâini, picioare și nici măcar capete ovale. Pe atunci, Dumnezeu le lăsase doar un întrerupător la intrarea în suflet pentru a se putea cunoaște mai bine, atât între ei, cât și când venea vorba de propria persoană.
În esență, nu erau foarte diferiți față de oamenii de acum. Sufletul și-l păstrau pe interior, sufereau de inimă rea, în ei era același ecou, se simțeau la fel de singuri, iar fețele și le schimbau tot atât de des. Singura diferență era că, pe atunci, demiurgul tânăr și jucăuș punea toți oamenii pe pământ sub forma unui cub rubic încâlcit în culori, iar după aceea, îi învârtea după bunul plac pentru a-i face fericiți. Degeaba își calcula Dumnezeu fiecare mișcare, pentru a-i face să se simtă compleți din cât mai puține mutări, ceea ce le lipsea lor cel mai mult era să se cunoască unul cu celălalt mai de aproape, să fie pe propriile lor picioare, să poată vorbi.
După ceva timp, când Dumnezeu a îmbătrânit și s-a plictisit să rezolve același joc dificil cu fiecare în parte, i-a lăsat pe oameni să crească după asemănarea sa, dându-le drumul în lume. A pus soarele pe cer pentru a face lumină, fiecare cub s-a spart ca un ou, iar toți indivizii au început să umble pe pământ lipsiți de griji, de parcă Dumnezeu nu-și luase mâna de pe ei.
Ce s-a întâmplat după? Au trebuit să învețe cum să fie cu adevărat oameni și cum să trăiască unul cu celălalt. Să învețe cum să respire a fost cel mai greu. Plămânii lor s-au umplut din instinct, încercând să-și ia destul aer cât să poată țipa. Nu lăsau aerul să iasă decât în ultimul moment dinainte să se simtă amețiti, iar apoi o luau de la capăt. Și-au dat drumul abia când au putut urla din toți rărunchii, ca și cum asta așteptau de mult timp: să dea un semn că sunt în viață.
La scurt timp au învățat să se înțeleagă, să iubească și să construiască. Neobosiți, își aranjau viața continuu, unul cu ajutorul celuilalt, făcând din nimic o întreagă lume pe care o amenajau după bunul plac. Prima frică a apărut pe seară, când se întuncase, iar ei credeau că tot ceea ce s-a întâmplat a fost doar un vis.
Resemnați, au închis ochii și așteptau, dar noaptea a trecut familiar de repede, iar a doua zi, când lumina acaparase tot pământul, se putea vedea cu ochiul liber cum responsabilitatea atârna pe umerii fiecăruia.
Diana Ștefănescu, 21 ani. Graphic Designer & Specialist Comunicare. Cluj.
Frumos, cum ne-ai obisnuit, dar parca de data asta am avut senzatia de incomplet. Ceva lipseste, nu-mi dau seama ce.
As fi folosit fraze mai indraznete gen: „La inceputurile Universului, cind lumina calatorea cu viteza sunetului si inca nu ajunsese pina la Pamintul blocat in beznele nefiintarii, iar zgomotul nu se putea auzi pentru ca din fericire nu aparusera urechi dotate cu timpane si utricule, Dumnezeu, nemuritor ca si acum, dar totusi mult mai tinar… ”
Dar asta e pacatul scriitorului.. isi imagineaza mereu alta varianta, a lui. Asa imi spune si Mihai mie, cind ii trimit cite un text, in privat : „eu as fi scris asta cu totul altfel, etc, etc” :) :)
Bravo, spor la scris in continuare!
Cum merge scoala?
Dupa ce iti iei diploma, poate ne ajuti cu sfaturi de publicitate pentru popularizarea site-ului :)
@Cornel Balan, intr-adevar, si eu impartasesc senzatia ca ar mai fi fost ceva de spus, dar nu pot gasi elementul lipsa. Eu multumesc oricum pentru sugestii, chiar mi-au construit o idee pentru o viitoare editare.
Scoala merge bine, am trecut de prima luna de facultate si sunt incantata de ceea ce invat. Totusi, inca ma zbat sa-mi organizez timpul ca sa nu renunt la scris. A fost putin mai dificil cu programul, mai ales ca am avut ambitia pentru un an jumatate sa scriu zilnic in jurnal, iar acum am facut pauza 3 saptamani, dar acum am revenit.
Cat despre popularizarea site-ului, sunt sigura ca se poate rezolva ceva. :)
Nu-i nimic, scrisul are doua etape, cea pasiva (in care colectezi informatia, inregistrezi dialoguri interesante, stari si senzatii.. si mai ales scrii niste notite rapide prin care iti vei reaminti mai tirziu ideile centrale) si cea activa, in care gasesti timp sa folosesti ce ai adunat la faza pasiva. Aici trebuie sa combini elementele pe care le-ai adunat si mai ales sa nu uiti ingredientul numit „imaginatie” :)
Cred că e mult mai simplu: tot ceea ce lipsește este continuarea. Pentru că eu văd textul ca pe un bun început pentru o poveste, cu personaje și intrigă, spațiu bine determinat, tot tacâmul. Uite, să fac o comparație: ești pe Google Maps, deschizi harta lumii fără să scrii nici o locație (la punctul ăsta ești cu textul: descrii ce se vede de acolo de sus), te apropii puțin să zicem de o anumită țară (asta ai început să faci pe la sfârșitul textului, însă apoi, brusc, te-ai oprit)…
E bine, dar sunt sigur că se poate și mai bine! :)