Pre-interviu SRI

Sala era ocupată pînă la refuz de oameni plin de speranţă şi transpiraţi, dar aerul condiţionat nu funcţiona. La pupitru se pregătea să vorbească un tip masiv, chel şi cu ochi inteligenţi, dar retraşi cam în fundul capului. La doi paşi în stînga lui se afla o cucoană înţepată, într-un taior cu tăieturi severe dar cu decolteu generos.

– Numele meu este Cristi Cotoi şi mă aflu aici cu misiunea de a vorbi… cu misiunea de a vă vorbi şi a vă informa în privinţa a ce va urma. Am deosebita plăcere de a o avea lîngă mine pe Ana-Maria Donatela Carpaţi, purtător de cuvînt SRI şi fost ataşat cultural.

Din întîmplare Bălosu reuşi să facă contact vizual cu domnişoara Carpaţi – care zîmbea profesional întregii săli, rotindu-şi privirea în toate părţile, ca un girofar blonduţ cu doar două luminiţe-licurici de-un albastru atît de plăcut – şi şi-o imagină cu zece ani mai tînără în costum de baie pe nisipul ştrandului Cernica, el alături, cu o chitară în mînă şi cu-o bere desfăcută:

Albastră este marea

Pustiul pare aur

Meduzele par lacrimi

Care curg în zadar

Simpatică tu mi-ai fost, tu mi-ai fost

Te-am aşteptat fără rost…

Te-am aşteptat, n-ai venit, şi-am plecat

Şi zorile s-au spulberat

În pana mea, în pana mea…

– Mă bucur pentru dumneavoastră, pentru faptul că aţi fost selectaţi la interviu. Serviciul Secret de Informaţii Român a găsit ca fiind necesară această ultimă sesiune de informare. Scopul acestui ultim filtru – dacă îl putem numi aşa – este de a scuti pe cei indecişi sau dezinformaţi de stresul greu al următoarelor ore, dar şi de a aerisi puţin programul încărcat al intervievatorilor noştri. Imaginaţi-vă renunţul oricăruia dintre dumneavoastră echivalează cu cîte o oră de pauză de cafea, oferită fiecăruia din tabăra noastră. Sînteţi, aici în sală, treizeci şi şase de oameni pentru care au fost alocaţi o sută douzeci şi şase de angajaţi de-ai noştri (psihologi, grafologi, psihiatri, etc) trei maşini gen poligraf, trei săptămîni intense de lucru şi o sută douăzeci de milioane de RON. Nu încape nici o îndoială că îi vom descoperi pe cei mai buni dintre dumneavoastră! Nu încape nici o îndoială că unii dintre dumneavoastră vor renunţa pînă la finalul sesiunii de informare.

Agentul Bălosu se foi neliniştit pe scaun.

Poligraf?

Asta mai lipsea, la cîte avea el pe cap. Se uită stînga-dreapta dar văzînd alţi candidaţi foindu-se la fel de neliniştiţi, se simţi puţin mai liniştit.

– Aţi fost selectaţi din cele mai diverse medii. Desigur, accentul acum este pe “SRI în era informaţională”, deci cei mai mulţi dintre dumneavoastră sînt din mediul IT. Computerişti, securizarea bazelor de date şi a serverelor. Doisprezece oameni. Apoi avem psihologi, opt persoane. Poligloţi, stăpînire curentă a şase limbi de circulaţie, şase persoane. Foşti sportivi de performanţă, trei. Tineri absolvenţi de facultate tehnică, fără nici o experienţă, patru. Doi pompieri şi un poliţist.

Victorîl făcu atent pe cel din dreapta, un tip blond, cu o mustaţă firavă şi mult mai tînăr decît el:

– Eu sînt unicul poliţist. Tu din ce categorie eşti?

În loc să-i răspundă, blondul ridică două degete în sus.

“Să vezi că mă reclamă!” îşi spuse Bălosu tresărind.

– Nu este oare ştiut că rata succesului la detectorul de minciuni este de 90%?

– Nimeni şi nimic nu este perfect, răspunse cel de la pupitru. Trebuie doar să vă atenţionez că dacă nu sînteţi moral pregătiţi să luaţi parte la testul poligrafic – nu contează, motivaţia: religioasă, culturală sau de natură sexuală –, refuzul este echivalent cu eliminarea automată din procesul de selecţie. Întrebări?

– Ne puteţi spune, orientativ, ce gen de întrebări ni se vor pune?

– Tot ce vă pot dezvălui este că natura întrebărilor va fi din cea mai diversă, începînd de la “Este adevărat că te cheamă Vasile, da sau nu?”, şi terminînd cu “în ultimii zece ani ai făcut cel puţin o dată sex cu un animal, da sau nu?”

În sală se auzi un foşnet, urmat de o exclamaţie colectivă. Stupoarea era totală, aproape palpabilă – o colecţie de priviri indignate, toate holbate spre vorbitor.

În tăcerea care urmă, unul din sală se ridică, îşi adună cele cîteva foi, le puse într-o mapă neagră apoi părăsi hotărît sala.

– Be-he-he-he! behăi cineva în surdină, aproape neauzit.

Unii rîseră, Bălosu mai cu poftă ca toţi.

– Ce se întîmplă dacă trecem cu bine atît de poligraf cît şi de interviu?

– O să fiţi sunaţi după două luni.

– O-la-la spuse o fetişcană tînără, ţuguindu-şi apoi buzele, teribil de nemulţumită. Bălosu şi-o imagină ca făcînd parte din grupul poligloţilor, pentru că fata rostise acel o-la-la, cu accent parizian perfect. “A la carte…” fluieră Bălosu admirativ, apoi exclamă cu voce destul de puternică, dar oarecum în şoaptă, pentru a fi auzit numai de cei din jur:

– Merde!

Era un cuvînt franţuzesc, dintre puţinele pe care le cunoştea la perfecţie, şi spera să atragă atenţia fetei în vreun fel.

– Da! spuse ochelaristul de la pupitru ştergîndu-şi chelia cu un şerveţel de unică folosinţă, e rîndul dumneavoastră, cel care-a zis că merge. Care e problema?

Din ultimul rînd, Balosu se ridică în picioare, încă o dată uimit de audiţia excepţională a sălii.

– Este adevărat că pentru a dezice planurile şi acţiunile celor care vizează suprimarea sau ştirbirea suveranităţii, unităţii, independenţei sau indivizibilităţii statului român, va trebui să lucrăm uneori şi ore peste program?

– Într-adevăr, siguranţa naţională poate cere unora dintre noi acest efort patriotic suplimentar.

– E perfect, declară Bălosu, întotdeauna mi-a făcut plăcere să rămîn după program.

Cel de la pupitru îi zîmbi prieteneşte. Bălosu zîmbi şi el, scurt, apoi se prefăcu că-şi notează ceva important în carneţelul stil notebook, exact cum făcea şi în timpul şedinţelor de la secţie, mai ales cînd pierdea şirul celor discutate.

– Ne puteţi spune cu aproximaţie în cît timp vom afla rezultatele?

– Veţi fi telefonaţi în interval de maximum două luni.

– Şi dacă n-o să fim acasă? se întrebă Bălosu cu voce tare.

– Vom lăsa mesaj.

– Şi dacă, să presupunem, fiul meu ascultă mesajul şi uită să-mi spună?

– Cîţi ani are?

– E adolescent…

– N-aveţi grijă că dacă vrem să v-angajăm o să facem tot posibilul să dăm de dumneavoastră! spuse cheliosul, dar tonul lui exprima exact contrariul:” bine că te-am ochit, te-am văzut care eşti şi nici gînd că vei fi sunat tocmai tu, hahaleră!”

Bălosu se foi nemulţumit pe scaun în timp ce cheliosul continua să vorbească.

– Un alt detaliu important pe care unii dintre dumneavoastră probabil că nu îl ştiu este cel referitor la părăsirea graniţelor de drept ale statului român. Să presupunem că unii dintre dumneavoastră vor renunţa la serviciile noastre – noi nu renunţăm niciodată la serviciile dumneavoastră…

– Cu alte cuvinte, luăm în calcul varianta în care v-aţi da de bună voie mai tîrziu demisia din SRI… clarifică Donatela.

– Exact! Presupunînd că asta s-ar întîmpla, (şi credeţi-mă pe cuvînt că se mai întîmplă) apoi, mai departe, presupunînd că aceia dintre dumneavoastră care au lucrat la un moment dat pentru noi ar vrea să emigreze: Statele Unite, Anglia, Canada, nu contează, trebuie să vă atrag atenţia că ambasadele acestor ţări refuză toate dosarele de emigrare care vin din partea foştilor angajaţi SRI.

Şi pe bună dreptate: cum nici noi nu acceptăm foşti agenţi MI-5 (Anglia) sau CISI (Canada) sau MOSAD să emigreze la noi în ţară! Deci gîndiţi-vă bine: un job acceptat cu noi echivalează cu ataşament necondiţionat şi pînă la final de glia străbună. La propriu şi la figurat!

În acel moment se produse o hărmălaie infernală: picioare de scaune zgîriate pe linoleu, foşnet de hîrtii, pocnet de mape şi, cu excepţia lui VictorBălosu, toţi candidaţii părăsiră sala.

Dezorientat, Bălosu se frecă la ochi, clipi de cîte ori apoi privi nedumerit şifonierul, fereastra cu jaluzelele trase şi răpirea din serai în mărime naturală de pe peretele dormitorului său. Tavanul scîrţîia ascuţit ca o tablă zgîriată de o sută de crete.

– Iar mută cretinii de la trei mobila prin casă! îşi spuse agentul pe un ton protestatar apoi se ridică în fund, încercînd să dibuie papucii pe sub pat cu marginea călcîielor.

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.