Acesta nu e începutul unui text. Acesta nu se vrea a fi tecut în registru ca un text. Acesta nu sună fonetic bine deloc la genul masculin căci toate cuvintele sunt feminitizate, cel puțin în pluralul lor sunt. Eu vă vorbesc într-o diateză neobișnuită și ușor mi-aș dori să vă atrag într-o mreajă, o fata morgana dacă tu crezi că ești un cuvânt mașină pe-o șosea pavată cu litere ce undeva, într-o zare îți sclipește orbindu-te de la propria ta viață.
M-am trezit că dorm încă. Sunt în visul tău și te caut pe după colțurile însemnate de tine sau de gândul tău cu atâtea amari, deocheate, încurcate cuvinte. De ce nu ai putut presăra firmituri de flori împotriva cuvintelor? Le-ai fi luat culoarea și deveneau flori noncolorate. Adu-ți aminte că acesta nu e un text și nici nu e la masculin, ci e o proză poetică unde decorul scenic e o visare banală de-a ta în care eu, n-am avut ce face în noaptea aceasta de aprilie, și m-am gândit timp de-o memorie mai veche decât o secundă să fac chipul unui joc de baliverne cu tâlc să apară deodată în mintea ta, confuz. Ai înțeles ceva? Dacă nu, nici să nu mă întrebi pe mine când eu urmăresc doar dârele lăsate de tine și nu calc decât pe urmele pașilor tăi. Mă mir chiar cât de mari sunt pașii tăi în comparație cu conturul alor mei. Nu pot decât să îți mulțumesc că mi-ai lăsat loc să mă pot înclina și să scap de rigiditatea exactității.
Trec colțuri de clădiri ce stau să se dărâme pe mine și le simt greutatea cărămizilor ca un nod în gât, când văd că stai rezemat de un boabab în mijlocul unui câmp minat cu bombe de confetii, bucăți de hârtii rupte din ziare și mi se pare că văd că te-ai oprit să mă aștepți. Se pare că într-un pas de-al tău încap doi, uneori chiar trei dintre ai mei și am început să număr cam cât mai am până la tine. Douăzeci, douăzeci și unu…și încă număr și undeva pierd șirul. Tu ți-ai aprins o țigară într-o pipă și savurezi tutunul. Rotocoale de fum ce seamănă cu scrieri în versuri se pierd din direcția ta și aș dori să rămână o vreme mai lungă în vânt ca să ajung să le pot citi, însă tu aici nu mă mai aștepți și fumezi tot mai grăbit și cuvintele se sparg bulbuci în litere ca un puzzle. Poate ai scris o poezie. Poate era un roman. Eu la ora aceasta încep să obosesc să potrivesc pașii mei în golurile urmelor lăsate de tine și îți strig ” De ce stai? De ce nu vi tu? Vină!” .
Cred că titlul se potrivește și într-o anumită măsură justifică restul textului.
Și „într-o anumită măsură” cam cât la sută justifică,mă rog?
Dar…cum este de ceva vreme cea mai bună remarcă a ta, o să tac imediat după ce îți spun că am pornit de la titlu și nu viceversa. Vielen dank, have a nice day!
Sau, cum ar fi spus Nikita: „mă tem ca n-am să te mai vad, uneori, că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori, că ai să te ascunzi într-un ochi străin, şi el o să se-nchidă cu o frunză de pelin. Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac, iau cuvintele şi le-nec în mare. Şuier luna şi o răsar şi o prefac într-o dragoste mare.”
Nu e proză poetică, e poezie în proză.
O zi bună și ție!
You just made my day, Florin! :)
Bine, meritați o dedicație ;)