Alegerea titlului unei cărți se presupune că este o opțiune firească a fiecărui autor, că ea vine de la sine, ca un fel de chintesență a ideilor, faptelor, valorilor etc. din acea carte.
Cei ce vor să scrie o carte, dar nu sunt încă hotărâți ce titlu va avea cartea lor, să stea liniștiți, internetul e plin de sfaturi, tutoriale, păreri autorizate etc.
După unii, autorul trebuie, nici mai mult, nici mai puțin, să-și cunoască foarte bine conținutul cărții înainte de a-și alege un titlu, caz în care este mai mult decât sigur că va face cea mai potrivită alegere. După părerea altora, este imperios necesar să respecți regulile. Care reguli? Evident, regulile de alegere potrivită a unui titlu!
Poate nu știați, deci ar fi bine să aflați, că un titlu nu trebuie să depășească șase cuvinte, iar acelea musai să fie de lungime medie. Altfel… Mai există voci care spun că nici nu prea e nevoie să te gândești la un titlu, deoarece acest lucru, oricum, îl vor face editorii, din (i)rațiuni fundamentale de ordin comercial, ei fiind niște „mafalzi“ care le știu pe toate, mereu.
Continuăm acest articol cu una din cugetările lui Stephen King și cu tupeul de-a încerca, în cele ce urmează, să îl contrazicem, cât de cât, fără ca el nici măcar să bănuiască această simulare de afront public:
„Cărţile bune nu îşi dezvăluie secretul de la început“.
De câte ori nu vi s-a-ntâmplat să cumpărați/împrumutați/furați și apoi să citiți o carte doar pentru că v-a plăcut titlul?
Mie, personal, nu voi face un secret din asta, mi s-a întâmplat adeseori să procedez astfel, fără să stau prea mult pe gânduri dacă o fi bună acea carte sau nu, dacă are coperta colorată sau doar alb-negru, dacă aparține unui scriitor consacrat sau unuia despre care nu am auzit încă. Am luat-o și gata, n-am cumpănit prea mult, dar nici nu am regretat vreodată, constatând, cu timpul, că în acest fantezist sistem loteristic a prevalat, față de orice altceva, un anumit fler literar, subordonat unei destul de stranii generozități a ineditului și voii întâmplării.
De fapt, în acest gen de rutină aleatorie, riscul nu a fost niciodată prea mare, nu am avut nimic de pierdut, pentru că, parafrazându-l pe Dmitri Karamazov, care era de părere că nu există femeie urâtă, simpla condiție de femeie exonerând-o de orice „culpă“ de ordin estetic (mă rog, poate n-o fi zis-o chiar așa!), sunt de părere că nici carte neinteresantă nu există, atât timp cât cineva are șansa de-a dispune de o conformație genetică, foarte bine definită, de „cititor înrăit“.
Titlul unei cărți reprezintă, în primul rând, numele din actul de identitate al cărții respective. Prin titlu, autorul își prezintă „marfa“, vrea să ne transmită un semnal referitor la ce urmează să ne servească în acea mică grămăjoară de celuloză procesată, vrea să inițieze un dialog cu cei ce au, încă, statutul incert de simpli privitori, să le provoace, cât se poate de sugestiv, acea alunecare preliminară în pielea, mintea sau sufletul său.
Unul dintre primele titluri, din categoria celor evocate mai înainte, căruia i-am făcut o declarație de dragoste la prima vedere, a fost, cu mulți ani în urmă, cel al romanului „Frumoșii nebuni ai marilor orașe“ de Fănuș Neagu. Tocmai mă mutasem, împreună cu familia, dintr-un mic orășel al județului Cluj, într-un alt mic orășel agrafat, practic, de marele oraș de la poalele Tâmpei, unde-i vedeam pe toți deopotrivă de nebuni și de frumoși, iar eu am fost convins instant că, în schimbul efuziunii afective cu care o fericisem în mod necondiționat, acea carte îmi va fi un neprețuit ghid de comportament adecvat și bune maniere, de care aveam atâta nevoie în noul meu areal în care respiram, cu nesaț, aromele atât de tentante ale acelei (destul de) înalte societăți.
„În căutarea timpului pierdut“ de Marcel Proust, și mai ales titlul original, „À la recherche du temps perdu“, m-a fermecat, pur și simplu, de la primele contacte cu limba franceză. Oricum, procesul citirii a (doar) vreo trei volume din cele șapte care alcătuiesc acest pasionant roman de reflexie psiho-filosofică, nu l-am considerat nicio clipă timp pierdut și îmi place să cred că nici altcineva.
„Cel mai iubit dintre pământeni“ de Marin Preda a fost o altă capodoperă pe care am sorbit-o, de-a dreptul, într-o perioadă când procurarea unei cărți, de un asemenea calibru și impact asupra societății din vremurile de atunci, era o adevărată victorie a spiritului liber și perseverent. Mă înscrisesem pe o lungă listă de așteptare a Bibliotecii Județene Brașov, iar după vreo lună de zile am fost anunțat că pot să mă prezint pentru a împrumuta cartea respectivă, dar va trebui să mă mulțumesc mai întâi cu… volumul doi (cea dintâi ediție a apărut în două volume), urmând ca primul să-mi parvină de îndată ce va fi disponibil. Ce timpuri!
În continuare vă voi supune atenției încă o salbă de nestemate literare, grupate pe acest criteriu, să-i spunem, estetic.
„Despre eroi și morminte” de Ernesto Sábato, ne-a oferit prilejul ca, pe lângă rația de realism magic servită în text, să putem empatiza cu reputatul nostru artist plastic suprarealist, pe nume Victor Brauner și cu drama pierderii unui ochi, într-o încăierare din lumea artiștilor.
„Dulce ca mierea e glonțul patriei” este o carte aparținând unuia din scriitorii mei favoriți, Petru Popescu, care a preferat să apuce drumul înstelat al Hollywood-ului (unde a și făcut o frumoasă carieră), decât să ajungă ginerele și unul din tămâietorii lui Ceaușescu.
Din lumea saxonă am reținut un titlu care amintește de versetele biblice, deși subiectul nu are nimic comun cu cele sfinte: „Cerul nu iartă pe nimeni” de Erich Maria Remarque, un scriitor viguros, despre a cărui operă literară, la fel ca și despre nume, nici n-ai zice că sunt de pe acolo de unde era el.
Nu sunt foarte convins că am fi aflat vreodată, oricât de bine i-ar suna titlul, despre „Zbor deasupra unui cuib de cuci” al lui Ken Kesey, un autor postmodernist prea puțin cunoscut publicului român, dacă, la treisprezece ani de la publicarea romanului, nu ar fi avut marea șansă de-a fi ecranizat, în regia mult mai faimosului Miloš Forman. Cine știe?
Ajungem și în zilele noastre, la un scriitor major al literaturii spaniole, trecut în neființă cu câteva săptămâni în urmă, Javier Marías, din a cărui operă impresionantă, înscriindu-se criteriilor jalonate în acest articol, amintesc doar „Mâine în bătălie să te gândești la mine”, un titlu percutant, care este, de fapt, un vers shakespearian, preluat ad litteram din piesa Richard al III-lea, scrisă cu circa patru sute de ani mai înainte.
De la Milan Kundera aș aminti de „Insuportabila ușurătate a ființei”, de la Haruki Murakami de „La capătul lumii și în țara aspră a minunilor”, Gabriel Garcia Marquez – „Un veac se singurătate”, Nikos Kazantzakis – „Raport către El Greco”, Mircea Cărtărescu – „De ce iubim femeile”… și probabil că aș putea continua această listă magică mult și bine, n-o s-o fac, totuși, având convingerea fermă că fiecare cititor are propriile-i preferințe și idei despre cărți, despre conținutul multora din ele sau chiar despre titlurile lor, alte criterii de apreciere și ierarhizări personale, toate acestea ținând de o infinitate de factori care îl definesc pe acel om.
Domniile voastre cu ce ați completa-o?
… nu mi-am închipuit niciodată că aș putea ajunge scriitor și iată că nu m-am înșelat!…
A nu se ține cont de reguli :) Inclusiv cele despre „cum trebuie” să fie un titlu. Și a nu se ignora importanța unui titlu bun. Eu nu am acordat atât de multă atenție când am publicat primul roman, de exemplu. Aveam în minte un titlu, apoi, chiar înainte să intre la tipar cartea am dat o căutare pe net și am găsit nenumărate alte cărți cu același titlu. Presat de timp, am ales repede alt titlu, cu oarecare semnificație pentru poveste: „Fracturi”. Toate bune, singura problemă fiind că mi s-a transmis că unii au crezut că ar fi un volum de poezii sau că ar fi o proză formată din fragmente/fragmentată – ceea ce nu e cazul :)
Instructiv articolul.
Dintre cărțile pe care le-am citit anul ăsta și-al căror titluri m-au atras: „Încotro ne îndreptăm”, „Îmi pipăi cu frică tălpile”, „A patra mână”, „Șapte virtuți deșarte și o păcătoasă moarte”, „Așa începe răul”, „Întinde mâna, Tiberiu”
Mulțumiri pentru destăinuire.
Chiar că-i interesantă experiența/aventura atribuirii titlului unei cărți.
„Șapte virtuți deșarte…” mi se pare și mie un titlu foarte inspirat, chit că sugerează, pe undeva, trimiteri la literatura motivațională.
Nu mi-a căzut încă în (a patra) mână, dar sunt sigur că e o carte pe care aș citi-o cu plăcere.
„sunt de părere că nici carte neinteresantă nu există, atât timp cât cineva are șansa de-a dispune de o conformație genetică, foarte bine definită, de „cititor înrăit“”. Buna maxima asta! :)
Romanul de Javier Marías ma atrage sa-l citesc f tare..
Restul am avut norocul sa dau si eu de ele. De Erich Maria Remarque ai citit Trei Camarazi, Arcul de triumf si Nimic nou pe frontul de vest? (Doar ultimul are un titlu reusit ;)
Un titlu care m-a atras acum juma de ora pe FB: Omul care s-a jucat cu lumea de Marian Truta. Imediat m-a facut curios.
Sau, daca am voie si filme, seriale: ieri o cronica la un serial ce va apare in curind pe Prime: „Mammals” adica mamifere. UIte asta ma face sa ma gindesc la un titlu bun pt un viitor roman: „Carnivors”! :)
Cum ti se pare „Abundent” pt un roman SF?
Foarte bun articolul, ca de obicei!
„Pe frontul de vest nimic nou” (E.M.R.) și „Focul” de Henri Barbusse au fost lecturile complementare care ne-au fost impuse de profesoara de română când am studiat, în liceu, „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” a lui Camil Petrescu.
Am mai citit, de E. M. Remarque, „Arcul de triumf” și „Obeliscul negru”.
Da, titlul de roman SF, pe care înțețeg că ți l-ai propus ca proiect de viitor, pare atractiv, mie, cel puțin, sugerându-mi, dincolo de semnificația lui lexicală, un ansamblu de obiecte sau acțiuni care atacă prin învăluire, rotund, greu de evitat și periculos de neglijat.
Mulțumiri pentru aprecieri, mai cu seamă pentru „ca de obicei” și pentru participarea la acest „joc al titlurilor”. :)
Cred că fac parte din aceeași „specie”. Titlul are o importanță covârșitoare pentru mine. Am darul ăsta de a reține nu doar titlurile faine, ci și pe cele tâmpite. Cele tâmpite mi se lipesc de creier și nu mai pot scăpa de ele nicidecum. Un titlu care mi s-a părut genial, cu acel iz gothic care-mi place, a fost „Pene, morminte și flori”. Practic, poezie.
Dacă ar fi să ne luăm doar după teoriile astrologice, suntem de douăsprezece ori câte (aproape) 667 milioane de indivizi aparținând cam aceleiași „specii”, deci posibilitatea căderii în similitudini de tot felul este, practic, fără limite.
Mulțumesc pentru lectură și recomandarea făcută.