Am văzut ieri Queens Gambit, un serial ajuns deja legendar prin casele abonaților la Netflix (și nu numai). Am fost dezamăgit. Miniseriile sunt, în general foarte puternice și faine, dar QG mi s-a părut lejer cea mai slabă din câte (multe) am văzut.
Părțile bune. Costumele. Feeling-ul ăla de anii 60. Simetria imaginilor (deși uneori forțată și mult prea evidentă) care merge mână în mână cu tematica filmului (simetria tablei de șah, opoziția bărbat-femeie, alb-negru, figura perfectă a protagonistei etc).
Părțile rele? OK, luați-vă ceva de băut, că o să stăm un timp aici. Subiectul mi s-a părut batjocorit. În era female-empowerment, producătorii serialului au reușit cumva să își bată joc rău de tot de femei. Protagonista e interpretată de parcă ar fi un robot. O știu pe Anya Taylor Joy de câțiva ani, am văzut-o prima dată în The Witch și apoi în Split, și în ambele mi s-a părut faină. Aici a fost instruită să joace low-key, și prin asta mă refer să nu facă altceva decât să se holbeze în jur și ocazional să reacționeze la ce i se întâmplă.
Ca în orice film despre un sport, te aștepți să vezi o progresie a protagonistei, să-i urmărești ascensiunea, să vezi cât de mult a muncit pentru a ajunge pe culmi, și să trăiești alături de ea fiorul de a-l înfrunta pe rusul cel mare și rău, și să simți alături de ea teama de a pierde totul pentru o singură mișcare greșită.
Well, nimic din toate astea nu fac parte din experiența QG, pentru că protagonista devine un geniu al șahului după jumătatea primului episod, și de acolo până la final, bate tot ce mișcă. Sigur, pierde de două ori în fața rusului, dar hai să fim serioși, nu există niciun fel de tensiune. Și cum ar putea exista, când nu vedem ce se întâmplă în interiorul ei, nu simțim deloc ce o macină cu adevărat.
Când e fericită, bea sau face sex. Când e tristă bea sau face sex. Când e deprimată, bea sau face sex și leșină pe podea în cel mai sexy mod posibil. Seriously? Oamenii care au scris chestia asta cred că asta înseamnă să atingi rock bottom? Încă o chestie: nu știu câți ați observat posturile fetei prin episoadele astea, dar mie mi-au sărit în ochi ca niște cuie. Tot a doua scenă o găsește stând ba pe spate, cu picioarele încrucișate pe un perete, ba tolănită pe marginea unei canapele, cu un picior sub ea și cu gulerul angorei ridicat până sub bărbie… cineva a scos de la naftalină teancul de reviste de modă din anii 60 și a zis, hai să facem serialul ăsta să arate ca toate copertele astea, că par super-realiste.
Când îi moare mama adoptivă (nu că am fi văzut-o să fie foarte apropiată de ea – singurele interacțiuni reale dintre cele două sunt la niscaiva pahare de alcool), reacția ei: nimic. Singura dată când am crezut-o pe cuvânt că suferă a fost în ultimul episod, când a aflat că i-a murit instructorul de șah. O lacrimă (și aia probabil adăugată în post-producție). Atât.
Jocurile de șah, altă poveste. Înțeleg că nu-i cel mai ușor lucru să filmezi scene de șah într-un mod care să transmită tensiune, dar nu-i imposibil. Pentru privitor, cele 10 secunde pe care le petrece camera de filmat peste tabla de șah nu înseamnă absolut nimic. Arată bine să vezi actorii jonglând mutări complicate (și-mi scot pălăria în fața lor, probabil că nu-i deloc ușor să reții mutările și să le execuți în ordinea corectă), dar totul e doar spectacol. Nu știi cu adevărat ce se întâmplă acolo, care e progresia mutărilor și ce înseamnă fiecare, care dintre ele e cea fatală pentru oponentul ei, nimic. Ți se spune că ea câștigă, dar dincolo de asta, nu ai nimic. Mergem pe sistemul de încredere.
Asta îmi aduce aminte de un film foarte fain despre șah (pe care vi-l recomand cu căldură, că durează și mai puțin) numit ”Pawn sacrifice”. E cu Tobey Maguire în rolul principal, și povestea e cam aceeași. În perioada Războiului rece, un tânăr american merge să se bată cu Grand Master-ul rușilor (jucat foarte eficient de Liev Schreiber), și îl învinge. Asta e poveste adevărată, dar similaritățile cu QG sunt evidente.
În ”Pawn sacrifice” însă povestea e spusă ca lumea. Acolo îl vezi pe tânărul geniu cum se luptă cu demonii interni, vezi cum îl afectează povara geniului și cum în final toată chestia ajunge să-l împingă la nebunie. De ce? Pentru că e un film despre șah, nu despre modă și pseudo-dependență de medicamente și alcool. În QG, dacă protagonista se simte puțin deprimată sau nervoasă, își schimbă pantalonii sau paltonul cu ceva MAI chic, și gata, job done!
Ceea ce mă aduce la problema reprezentării dependenței ei. Pastilele pe care le ia, uneori îi cauzează probleme, alteori nu, în funcție de cum are nevoie povestea de ele.
Dar Leucuța, ticălos sarcastic și
Toate personajele din QG sunt unidimensionale, prezente acolo doar pentru a o ajuta pe protagonistă, și nimic altceva. Totul culminează cu apariția lui Jolene, fata de culoare care interpretează rolul deja post-clișeic al așa-numitului ”magical negro” sau ”sălbaticul nobil” (există exemple cu sutele în cinematografie de roluri de gen – Morgan Freeman însuși a interpretat de vreo 3 ori un asemenea rol) și pe care n-o vedem decât atunci când protagonista are nevoie de ea și de sfaturile ei.
Tinerii bărbați au și ei roluri similare. Intră în scenă, iau bătaie de la ea ca să arate că e cea mai tare, apoi, fără vreo urmă de ranchiună, se țin de fusta ei până în pânzele albe și o ajută pe rând, cu sfaturi, cărți, experiență proprie etc să avanseze. Dacă le iei chestia asta, nu mai rămâne nimic de ei. Sunt ATÂT de unidimensionali. N-au nimic de spus dacă nu are legătură cu ridicarea în slăvi a protagonistei. Pe de o parte înțeleg de ce se întâmplă asta – scenariul nu știe cum altcumva să-l facă pe privitor să priceapă ce geniul al șahului e Elizabeth Harmon. Pe de altă parte, repet, există moduri mult mai eficiente și mai inteligente de a face așa ceva.
copyright imagine: Joel Dickie
M-am născut în 1986, la Arad.
Am fost educat prin școli de cartier.
Uneori mă inspir din viața reală, iar alteori turez imaginația.
Am scris primul roman (”Laptele negru al mamei”) la 23 de ani, și l-am publicat la 27.
Dintre poveștile apărute aici, pe LiterNautica, aproape toate au fost publicate de editura Casa de Pariuri Literare în volumul ”Numele altora”.
În 2018 editura Polirom mi-a publicat romanul ”Hoodoo”.
Locuiesc lângă Timișoara, împreună cu două pisici și doi șproți.
Cam atât.
Deocamdată.
O serie picată ca o mănușă, într-o perioadă de privațiuni de tot felul, una din cele mai bune mutări, la nivel de mini-serie, din ultimul timp pe eșichierul „cine-magiei”, reușind cu brio să le ofere urmăritorilor săi (jucători cu ELO la purtător, simpli simpatizanți ai șahului sau nici măcar atât) un show în adevăratul sens al cuvântului.
Constant admirator al lui Bobby Fischer, am urmărit cât s-a putut de LIVE (prin intermediul buletinelor de știri naționale și internaționale!) desfășurarea meciului pentru titlul mondial din 1972, de la Reykjavik, dintre Fischer și Spassky, iar acest serial aș putea spune că m-a „teleportat” iar în acea stare de surescitare, suspans și solidaritate, trăită la maximum atunci.
Cât despre cele două(trei) Beth, mică/mare, se poate spune că sunt de milioane, provocând adevărate seisme de ordin afectiv în lumea fanilor serialului.
Impresionante și toate „accesoriile” regizorale, interpretative, psihologice (preview-ul partidelor, proiectat imaginar pe tavan, decorurile și ținutele specifice anilor respectivi, atmosfera din timpul meciurilor și din afara lor…) menite să transforme un subiect al unui roman uitat prin sertarele prăfuite ale anilor optzeci, despre care nu ar mai fi auzit nimeni, în vecii vecilor, într-un bestseller și într-o producție onorabilă a mileniului trei.