Radio killed the video star

(din Vremea țânțarilor)

1.

– Ia zi, mă, cum a fost? Și nu minți, că te știm. Zi în pizda mă-tii!

Palma grea se abătu peste el și îl trânti peste masă. Scrumiera sări în sus și se goli pe jumătate de chiștoace. Scrumul se împrăștie, dus de suflarea zgomotoasă a băiatului. Își trase mucii și se șterse cu mâneca la nas. Se îndreptă de spate, pe spătarul șubred. Bâjbâi:

– Nu știu cum a fost, nu mai știu, că era întuneric.

– Ba știi, mă, și ce dacă era întuneric?! Futute-n gură, că nu auzi cu ochii. Hai, varsă! Erai cu Tavi, așa… și-atunci? Ce s-a întâmplat atunci?

– Nimic, mă, nimic, se răsti și băiatul la ei, de unde să știu eu dacă nici nu eram acolo? Adică doar am trecut așa, dar nu i-am văzut.

– Pe cine? Zi pe cine!

– Pe ăștia de ziceți voi că ar fi ieșit pe stradă. Nu am văzut pe nimeni.

Palma bărbatului căzu iarăși peste tânăr, pe ceafă, și îi alunecă prin părul zburlit, lăsat să crească mai lung pe spate. Copilul se trase la o parte și se ridică de pe scaun, furios. I se umeziră ochii și îi privi pe cei doi ca un câine furios. Urlă:

– Lăsați-mă să plec, nu aveți niciun drept să mă țineți aici! E… e…, băiatul se bâlbâi de câteva ori, apoi găsi cuvântul și îl scuipă acuzator: ilegal!

Cei doi bărbați se priviră unul pe celălalt și începură să râdă, un hohot sănătos și gras. Paltoanele de piele le scârțâiau peste umerii lați în timp ce se scuturau. Unul dintre ei îl prinse pe tânăr de guler și îl trânti înapoi la masă, apoi se așeză pe scaunul aflat de partea cealaltă. Își aprinse o țigară și suflă zgomotos. Încă se mai hlizea. Scrumă pe jos, tacticos, și spuse printre dinții rânjiți:

– O fi, nu zic nu, dar de aici nu pleci până nu ne zici cine a venit cu ideea. După aia ești liber să te cari, legal și neînsoțit. Hai, nu te mai prosti.

2.

Era întuneric în casă și doar lumina fantomatică a televizorului contura colțurile sufrageriei cu mobilă pătrățoasă și lăcuită. Imaginile se reflectau în vitrinele ticsite cu bibelouri care priveau și ele, cu ochi goi, către ecran. La masa de patru persoane, care se făcea de opt la Crăciun și la Paști, băiatul stătea cuminte, cu mâinile împreunate pe creștet, și privea la dialogul mut, care se derula cu repeziciune, în alb-negru, pe pelicula de opt milimetri. Se uita stăruitor, fără să clipească, pierdut în gurile care molfăiau cuvintele. Pe ecran, un bărbat cu o mustață stufoasă și cu o frunte largă, bătucită de vânt, îmbrăcat într-o jachetă răpănoasă de piele, își privea feciorul dichisit în haine de însurătoare. Subtitrările pâlpâiau intermitent.

„ASEN, DE CE MI-AI LUAT COSTUMUL?”

Bărbatul își pleznește copilul, care îl privește cu ochi mari și speriați.

„NU MAI DA, TATĂ!”

Copilul încearcă să se ferească de furia omului.

„ASEN, HAINELE ASTEA NU SUNT PENTRU TINE”

„DE CE, TATĂ?”

Copilul se ghemuiește, terorizat.

„PENTRU CĂ EU SUNT TATĂL TĂU ȘI TREBUIE SĂ FACI PRECUM  ÎȚI SPUN!”

„DAR VREAU ȘI EU HAINE CA ALE TALE.”

Băiatul citea repede, curios să afle ce va întâmpla cu bancnotele ascunse în cusătura de la piept a costumului. „Dacă i-ar găsi, probabil nu ar sta așa, ca prostul”,. „Probabil că ar fugi de un tată atât de hain, undeva departe, poate la mare, sau peste mare”. Se suci pe scaun, iar arcurile scârțâiră, vechi și șezute. Se lăsă mai bine pe spate, pe spătarul tare din lemn lăcuit. Geamurile care dădeau în balcon îi reflectau profilul prin cutele perdelei. „Sau poate că s-ar ridica împotriva lui, cine naiba stă să suporte atât de multă nedreptate?”

Copilul fuge fără să se uite înapoi, prin pădurea care înconjoară satul. E liber până întâlnește un General. Soldatul are o tunică impunătoare, doldora de medalii. Generalul rostește:

„NU AI DE CE SĂ TE TEMI, CU MINE VEI FI LIBER SĂ PORȚI ORICE HAINĂ VREI, DAR, DEOCAMDATĂ, TREBUIE SĂ O FOLOSEȘTI PE CEA PE CARE O AI, CĂ ALTA NU AM SĂ-ȚI DAU. ”

Copilul se uită cu invidie la podoabele strălucitoare din pieptul Generalului.

„DAR SUNT HAINELE DE ÎNSURĂTOARE ALE TATĂLUI MEU, DACĂ SE RUP?”

„ASEN, TATĂL TĂU E UN OM LACOM ȘI NICIUNDE ÎN TOATĂ ȚARA ASTA NU VEI GĂSI ALTUL MAI RĂU CA EL. EL VREA SĂ FIE SINGURUL CARE POARTĂ HAINE FRUMOASE.”

„PĂI EU AM VRUT DOAR SĂ MĂ ÎNSOR ȘI SĂ MĂ SIMT RESPECTAT, POATE CHIAR TEMUT, LA FEL CA EL”

„ȚI-AI GĂSIT TU, UN PIȘPIRICĂ, SĂ TE PUI ÎN PAPUCII LUI. ”

Generalul râde încântat de gluma pe care a făcut-o și îi pune copilului mâna pe umăr, dar în priviri îi sclipește lăcomia.

Din chenarul luminat al ușii care dădea în holul de la intrare răzbea lumina electrică a becului. De dincolo se auzeau voci, și un miros de pește prăjit se strecura pe sub prag. Era trecut de opt, iar seara se prelungea liniștită în noapte. Odată la câtva timp, pe lângă blocul muncitoresc trecea trenul, care șuiera și duduia prin Gara de Est fără să se oprească. Din când în când, din apartamentele vecinilor de palier se mai auzea câte o ușă care se izbea la locul ei, ori apa trasă la veceu, care se scutura prin țevile vechi, ascunse în pereții de cărămidă.

Asen trebăluiește prin ograda Generalului, care, de fapt, nu e general. Nu a văzut o zi de armată, e un fost acolit al tatălui său, alungat și exilat din sat, la marginea pădurii. El, copilul, nu-și mai aparține. Costumul tatălui său e din ce în ce mai jerpelit, rupt pe la coate și subțiat în genunchi. Mătură, spală, strânge, coase și descoase. Teancul de bani a început să se vadă prin țesătura subțiată. Îi pipăie dunga și colțurile și îl zgândăre cu unghia. Îl simte ca o cărămidă, legată de gât și atârnată pe piept, în dreptul inimii. În curând, generalul, fostul acolit al tatălui său, îl va adopta. Și deși a fost inginer pentru o vreme, îi vorbește ca un primar.

Copilul nu știe de răutatea pe care a moștenit-o generalul-inginer. Știe doar că i-a promis că îl scoată din rahatul în care se scaldă, din închisoarea și sărăcia în care a trăit. Între timp, ascultă poveștile despre asasinii puși pe urmele lui, care îl caută peste tot și sunt gata să îi fure libertatea și să îi curme viața. Asen are încredere în el.

Băiatul se lăsă cu coatele pe genunchi și lumina televizorului îi străluci pe frunte și pe obraji. Arăta ca o stafie. Își trecu mâna prin părul negru, zburlindu-l și mai tare. De dincolo, vocile continuau în surdină, îmbibate în mirosul de pește prăjit în ulei și de mujdei. Încă nu simțea că i-au amorțit picioarele și fundul pe scaunul cu arcuri, care pârâia de fiecare dată când se sucea.

Dinspre bucătărie se auzi sunetul farfuriilor întinse pe masă și clinchetul furculițelor și  cuțitelor. Ușa scârțâi și o voce îl strigă maternă:

– Dane, hai la masă!

– Nu, vreau să mă uit la film!

– Lasă filmul și vino la masă, că doar nu o să stăm după tine.

­– Atunci nu stați, mâncați, că nu mi-e foame.

Ușa se deschise cu totul și un chip care se apropia de cincizeci de ani, cu pielea albă prinsă pe frunte în riduri fine, înconjurat de bucle gri, se holbă la el, încruntat.

– Dane, lasă televizorul și vino să mănânci.

– Nu!

– Treci la masă și nu mai comenta, că îl chem pe tac-tu.

Femeia apăsă pe cuvinte, pe „tac-tu”, iar chemarea deveni o amenințare, promisiunea unui dialog scurt, cazon, fără tăgadă. Băiatul mormăi ceva ce semăna cu „fugă de acasă… costumul cel vechi…Generalul” și se ridică greoi și leneș, ca tras de funii.

– Dacă nu ai avea ce să mănânci, ai mai comenta atâta? îl întrebă dojenitor femeia, cu o fărâmă de melancolie în glas, indiciul unei amintiri pe jumătate adormite, ascunsă undeva adânc, care pulsa ocazional. Și oricum, continuă ea, e ora nouă, imediat o să dea discursul.

Băiatul o ignoră și își întinse gâtul către televizor.

Asen își strangulează tatăl. Bărbatul l-a găsit și a încercat să îi ia banii de la piept, dar Asen l-a prins în timp ce îi umbla prin buzunare. Dormea, dar s-a trezit chiar la timp. Furios, își înfige degetele cu toată puterea în gâtul de om bătrân, cu vene groase și piele flască. Urlă:

„AM VRUT ȘI EU SĂ TRĂIESC BINE, CA TINE, DAR TU VREI TOATE AVUȚIILE NUMAI PENTRU TINE, SI VREI SĂ ÎȚI FIU SUPUS. LASĂ CĂ ÎȚI ARĂT EU!”

„MĂI, COPILE, ȚI-AM FOST TATĂ”

Dă din mâini, ca un apucat, refuză să moară.

„DĂ-MI DRUMUL, MĂ, BĂIATULE, MĂ!”

Asen își strânge pumnii cât poate de tare, își adună toată forța, fiecare fărâmă din fiecare colțișor al trupului și strânge. Strânge. Strânge. Strânge. Deasupra lor, ca un judecător, Generalul îi privește satisfăcut.

Lumina televizorului se stinse brusc, iar casa prinse a se scutura. Bibelourile se ciocniră cap în cap și căzură peste vitrina de sticlă. Podeaua se mișca și dârdâia, sucind dulapurile pe la colțuri și izbindu-le de pereți. Întunericul înghiți cartierul. Tremurau geamurile de la balcon, iar tocurile ușilor scârțâiau, înghesuite de cărămizile care se strângeau unele peste altele. De afară se auziră câteva bufnituri. Picau țiglele și se sfărâmau de trotuar.

– E cutremur, mă! Dane, Vasile, veniți aici în ușă. Haideți, mă! Repede!

Băiatul țopăi instinctiv lângă maică-sa. Prin stomac îl fulgeră o senzație puternică, o teamă care îi urcă și i se cuibări în spatele plexului, aproape de inima ce prinse a se zbate în ritmul clătinat al blocului. Sticla din dulapuri încă se zducnea, iar una din vitrine sări de pe șina de lemn, ateriză pe muchie și se împrăștie în toată camera. Cizmele tatălui tropăiau dezordonat prin bucătărie, într-o îngrămădeală de înjurături. Auzi tigaia zburând de pe aragaz. Căzu cu un bang! circular.

– Futu-ți paștele mă-tii să-ți fut. Am dat cu ulei pe mine!

– Vasile, treci aici, lasă naibii peștele.

– Stai, femeie, să închid gazul.

Candelabrul se legăna orb, ca un pendul gata să cadă pe masă și să sfarme vaza cu bujorii de plastic. Lustra se lăsă să atârne în firele moarte și cu o secundă înainte să își dea drumul, zgâlțâiala se domoli și apoi se opri cu totul. Bibelourile tăcură. La fel și vitrinele. Băiatul pipăi în jur și prinse îmbrățișarea caldă a femeii, care suspină ușurată.

3.

Pământul a început să se scuture la ora 21.22, la 428 de kilometri depărtare, pornind de la adâncimea de 110 kilometri. A durat aproximativ 55 de secunde (56 după alte surse), iar magnitudinea a fost de 7.2 grade. În jurul epicentrului, pământul s-a lichefiat și s-a despicat în guri uriașe. Conform specialiștilor, energia degajată de plăcile tectonice a fost echivalentă cu 10 bombe atomice de puterea celei de la Hiroshima. Au murit 1578 de oameni, iar alți 11.300 au fost răniți. Un oraș din sudul țării a încetat să mai existe. A fost resimțit la Moscova. Vestea lui a ajuns până în Lagos.

4.

– Mă duc până afară, spuse băiatul. Mă văd cu Tavi. Nu lipsesc mult.

Toți vecinii se adunaseră pe casa scării și se luminau unii pe ceilalți cu lumânările găsite în sertare, uitate de pe la Paști. Flăcările unduiau pereții văruiți pe jumătate în alb, cu linie vișinie la mijloc, care separa verdele milităros din partea inferioară. Se întrebau unii pe alții dacă sunt bine, ce stricăciuni au prin case și dacă s-o fi simțit mai tare pe la alte blocuri.

Până să apuce maică-sa să zică ceva, băiatul o zbughi în jos pe scări. Ieși val-vârtej în parcul întunecat, încă înghețat, care separa scara A de blocul vecin. Cerul senin era crestat de urma subțire a lunii. Bâjbâi până la geamul de vizavi și ciocăni ușor. De după fereastră se ivi un băiat cu părul lung, în bucle, și cu bărbie ascuțită. Peste nasul lunguieț sclipea o privire jucăușă, întrebătoare. Abia îi mijise mustața. Ținea în mână o lanternă, pe care o vârî fix în ochii celuilalt.

– Ai simțit? întrebă cu nerăbdare în glas. Ai simțit, nu? A fost cutremur.

Se bâțâia pe pervaz, de parcă încerca să-i împărtășească un secret. Își lungea gâtul și se uita pe stradă. Se aștepta să vadă copaci căzuți și aleea îngropată sub moloz, dar parcul dormea liniștit, indiferent.

– La noi s-a scuturat toată casa. Am crezut ca pică tavanul pe noi.

– Da. Hai afară să dăm o tură. Ia și lanterna.

În timp ce aștepta, băiatul își trase gulerul de la jachetă peste urechi. Scoase din buzunar un pachet de țigări, necartonat, șutit de la taică-su. Vârî una între buze și o aprinse cu un chibrit, ascunzând flacăra cu palma. Trase cu sete. Jarul îi lumină obrajii și apoi se micșoră cuminte, pârâind în surdină. Suflă fumul în sus și se zgribuli. Se uită pe la geamurile de la etaj și văzu lumini care se plimbau dintr-o cameră în alta. Păreau că plutesc singure, comete care se umflau și pulsau în sticlele aburite. Liniștea era apăsătoare. Își trecu degetele prin păr, învârtindu-l în smocuri și bătu de câteva ori din picioare ca să se dezmorțească. Ecoul zbârnăi în pereții gri. Aerul se înghesuise pe undeva prin cotloane.

Ușa de la scară scârțâi.

– Vrei o țigară? îl întrebă pe buclatul care își îndesase scăfârlia deasă într-o căciulă cu urechi de blană.

– Ne vede taică-meu. Hai mai încolo.

Porniră amândoi pe alee și ieșiră la stradă. La colț era o singură mașină parcată, o Pobeda, goală și uitată peste iarnă. Farurile luciră bulbucat atunci când Tavi mătură cu lanterna peste ele. Făcură dreapta și apoi stânga și ieșiră la școală. Pustiu. Doar luminițe pe la geamuri. Și liniște.

– La noi a căzut candelabrul.

– La noi nu. Dar abia se mai ține. S-a spart o vitrină. A căzut, pur și simplu. Hai pe la complex.

Mergeau pe mijlocul străzii și fumau liniștiți. Șoseaua, umezită de boarea nopții, strălucea rece. O apăsare ciudată plutea pe deasupra lor. Bocăneau în ritm egal, cu pași măsurați și schimbau câte-o vorbă, în sec.

– Crezi că s-o fi simțit și pe altundeva? întrebă căciulosul.

– Nu știu, poate. Probabil.

– Știi ce e fain?

– Ce?

– O femeie, spuse Tavi și își rotunji generos palmele în dreptul pieptului. O femeie care e zgâlțâită de un cutremur.

Se bâțâi în timp ce își pipăia țâțele invizibile și se făcea că le sărută cu patimă. Râseră amândoi cu poftă. Primul continuă:

– Cum ar fi, de exemplu, Sophia Loren. Ai văzut-o în Angela? Ei bine, chiar așa. Să sară în sus și-n jos. Două ore. Ăla da film. Aș da orice să fiu și eu un Jean. Chiar și bani. Doar să pot să-i dau jos sutienul.

– Sophia Loren nu poartă sutien. Nu cred că a purtat niciodată.

– Nu? Pe bune?

– Chiar așa.

– Te contrazic, spuse Tavi cu degetul ridicat. În Alaltăieri, ieri și azi, sau cum naiba se numea. Acolo avea sutien.

– Da, dar acolo avea doar sutien, amice, îi răspunse Dan și îi făcu un semn atotștiutor cu ochiul. Un sutien și nimic altceva. Și se numea Ieri, azi și mâine. Ai cam rămas în urmă cu filmele.

– Bine, mă, că le știi tu pe toate. Oricum ar fi. Zgâlțâială! Paradis! Am făcut și un catren. Vrei să-l auzi?

– Ia zi.

– Sophia Loren, damă tare/ Mi-a vândut gogoși cu carul/ Că mă ține-ntre picioare/Până mi se-nmoaie parul.

Râseră amândoi cu poftă. Tavi țopăi încântat, parcă prins în arcuri.

– Îți place, este? Stai că-ți mai zic una.

Deschise gura, dar se opri brusc și făcu un semn cu degetul. De undeva din față se auzeau câteva voci. Murmurau conspirativ, înghesuite unele într-altele. Câțiva oameni stăteau îngrămădiți pe șosea. Un bărbat îmbrăcat cu palton umflat și cu o căciulă de oaie pe cap, ținea ridicat, cu mâna întinsă ca o macara, un lămpaș cu ulei și îi lumina pe ceilalți.

– Hai și noi, îi spuse Dan buclatului.

5.

– Lămpaș, râse milițianul. Păi ce, mă, au venit minerii? Gogoși!

– Nu, vă jur, stăteau acolo, în drum și discutau. Unul din ei avea o lampă cu petrol. Ce știu eu? Dacă v-am zis că nu era curent și era întuneric pe stradă.

– Și cine era acolo? Zi-le pe nume.

– Nu îi știu. Că am trecut doar așa, pe lângă ei.

– Nu minți!

Băiatul nu zise nimic. Bărbatul izbi cu palma în masă. Tabla strâmbă vibră până în podea, unde era prinsă în șuruburi de ciment. Izbi încă o dată. Pereții mucegăiți scrâșneau ecoul.

– Zi, că îmi pierd răbdarea, futu-ți gura mă-tii! Nu stau după tine toată noaptea. Ai trecut, te-ai oprit, ai vorbit cu ei. Ce le-ai zis? Cine v-a pus să ascultați? Cine?

– Nu știu despre ce vorbiți! urlă băiatul, înfricoșat.

Celălalt veni lângă el și i se aplecă lângă ureche. Duhnea a tutun și a transpirație. Încă puțea. Alergase mult după el, prin tot cartierul, până pe bulevard și aproape de Centru. Îl strângea gulerul. Carnea de sub fălci i se înroșise. Îi șopti:

– Îl știm pe taică-tu. E militar. Aici la unitate. Vrei să îi faci probleme? Vrei să își piardă locul de muncă? Gândește-te bine și nu ne supăra.

– Nu, vă rog. Chiar nu știu nimic.

– Trebuie să dăm doar un telefon și gata, l-am rezolvat. Înțelegi că putem să facem asta? Mă, ia du-te tu și sună la garnizoană. Ăsta crede că glumesc. Paștele mă-sii! Hai că nu mai am chef.

– Vă rog, spuse băiatul, înfrânt. Vă rog, lăsați-l pe tata în pace. Nu e vina lui.

– Cine era acolo? Spune!

6.

– Ce e ăla? Tu vezi ce văd și eu?

Tavi se oprise și îl prinse pe băiat de braț. Îl strânse cu putere. Degetele i se albiră pe materialul aspru al hainei. Se trase un pas în spate. Îi frământă mai departe mâna, gata să o zbughească înapoi pe strada întunecată, să se ascundă în  beznă.

– Dane, îl vezi?

Din mijlocul îngrămădelii luminată de lămpaș și de lanternele chioare se ivi o arătare butucănoasă, cu un cap dreptunghiular din lemn, cu dinți de fildeș rânjiți și cu doi ochi depărtați și rotunzi, lucioși. Din gura ca de grilaj, creatura pârâia, chiuia și fâsâia, un zgomot cunoscut și în același timp străin, venit de departe. Privi direct spre ei, cu mâinile ridicate în dreptul tâmplelor, de parcă încerca să își țină craniul monstruos pe umerii înguști. Se suci un pic, cu pasul greu, ca într-un dans primitiv, apoi își lungi gâtul și privi pe deasupra tuturor.

– Dane, fugi, fugi în pula mea, urlă Tavi și dădu să se întoarcă pe călcâie. Băiatul făcu și el un pas în spate. Încerca să înțeleagă ce fel de creatura se legăna în fața lor, cel fel de monstru scuipat din străfundurile pământului. Apoi începu să râdă în hohote. De lângă bestie, un bărbat șuieră nervos:

– Ridică-l în pula mea mai sus, că nu se aude nimic.

– Încerc, dar e greu. Îți dai seama că e greu, nu?

– Ia, lasă-l așa, îl prind eu de partea asta.

Tavi se opri după câțiva metri și se holbă la oamenii care încercau să cocoațe capul monstrului. Se scărpină pe sub căciulă, ușurat și rușinat. Un chel îmbrăcat într-un trening jerpelit, verde neon, și cu teniși ieftini, chinezești, dezlipiți în bot, spuse din nou:

– Acum auzi ceva?

– Da, parcă, taci un pic.

prrr…în acest moment încă nu avem mai multe info…prrr…se pare că…prrr…vă ținem la curent…prrr…la Radio Eu….

Vocea tăcu. Radioul fâsâi iarăși, în surdină.

– Tre’ să se urce cineva sus, pe stâlp, să prindă lița, hotărî chelul. Care vă urcați? Careva mai tânăr și mai sprinten.

Nimeni nu spuse nimic. Toți băteau cu lanternele pe aparatul vechi. Pe chip li se citea frica și nerăbdarea. Parcă ar fi vrut să plece, dar nu puteau să asculte de acasă. Geamurile erau încă învăluite în întuneric. Cei doi care se chinuiau să care aparatul voluminos, reușiseră să îi dea viață prin niște cabluri trase din gura umedă a unui garaj.

– Haideți, mă, niciunul? întrebă iarăși, pufăind de la efort. Florine, hai tu!

Cel cu lămpașul se scutură, agitând uleiul. Flacăra se micșoră și aproape se stinse. Omul deschise ușița pătată și suflă blând. Lumina moale, galbenă, prinse puteri și se umflă în jurul lor.

– Mariuse, Mihai, voi? Căline, hai tu, ce pizda mă-sii! Vă e frică de sectorist? Dă-l în pulă, cred că și ăla e curios să afle ce se petrece. Hai mă, unul din voi. Nimeni? Faceți pe voi de frică, este? întrebă scârbit.

– Da de ce nu te urci tu? întrebă lunganul cu lămpaș.

– Că îs prea gras, ce pula mea vrei? Plus că tre să țin de radio, doar nu o sa ți-l las ție pe umeri, să cazi în cur cu el. Nu mai pune întrebări tâmpite. Așa. Deci, care vă urcați? Hai unul.

– Mă urc eu. Sper doar că nu e curent în cabluri.

Băiatul făcu un pas în față și întinse mâna după sârmă. Tavi îl trase înapoi.

– Ești nebun? Poate cazi dracului de acolo. Las-o baltă.

– Hai, mă, să ascultăm. Și ce dacă mă urc? Nu ești curios? Tu ține-mi lumină.

Se întoarse către chel:

– Dă aici, nene, că mă sui eu.

– Așa, fecior. Uite, mă, în sfârșit unu cu coaie.

– Nu mi-e frică de sectorist, confirmă băiatul, entuziasmat.

Bărbatul îl bătu pe umăr și îi puse în palmă capătul unei sârme. Arătă cu degetul spre stâlp.

– Ia vezi aici, prinde-o așa. O ții bine, da? Ca să nu faci șaișpe drumuri. Când te urci, leag-o de coarne cumva. Bun. Noi o să dăm cu lanternele pe tine, ca să vezi pe unde te cațări.

Băiatul prinse de capătul argintiu și și-l înfășură pe încheietură. Își trase mai sus pantalonii și se lipi de stâlp. Strânse genunchii și începu să se ridice ca o râmă, cu genunchii, pulpele și brațele fâșâind surd. Pentru o clipă se văzu căzut pe trotuar, cu spatele frânt de bordură. Privi în sus și se împinse mai cu forță. Îl usturau palmele și îl dureau degetele. Simțea că o să-și dea drumul în orice clipă și că toată treaba asta fusese o idee cam proastă. Își lungi gâtul ca un pui de pasăre care privește în jos din cuib și se prinse de țeava de fier de care se atârnau electricienii. În jurul lui, becurile lanternelor se disipau în bezna dintre blocuri. Se smuci din umeri și se așeză în cur pe coarnele reci, cu picioarele crăcănate.

De sus, oamenii, luminați de lămpaș și de lanterne, arătau de parcă picaseră pe fundul unui puț. Băiatul le făcu un semn încurajator și înnodă sârma de fierul de sub pulpe. Apoi își scoase pachetul și chibritele și își mai aprinse o țigară. Vedea peste casele din cartier, aproape de buza blocurilor. Cornul subțire al lunii se suise pe deasupra lor și se agățase de câțiva nori răzleți, luminând palid strada. Departe, către est, domnea un întuneric absolut, chinuitor, care parcă se pregătea să vină pe deasupra lor.

Chelul învârti de buton și radioul începu să tușească. Pârâi sec de câteva ori, apoi sunetul se egaliză. În loc de vești, prin difuzoarele rotunde începu să răsune muzica. Un ritm moale, calculat, echilibrat. Armonia te încleșta și te învârtea. Lemnul carcasei vibra și pocnea, ca pus pe jar. Sunetul reverbera din pereții caselor și zbura pe deasupra oamenilor, încercând să umple toate cotloanele cartierului, până hăt încolo, după școală, peste parc, mai departe de Gara de Est. Peste întunecimea de la răsărit. Se afunda prin caldarâm, în pământul înghețat, dârdâia printre crengile reci și se agăța, vrăjită, de cornul subțire al începutului de martie.

Băiatul îmbrățișă stâlpul, atent la firele groase care începuseră să zumzăie și asculta pierdut. Nu înțelegea prea bine limba, dar prinse câte ceva, despre porci, trei la număr, care radiau așchii reci de sticlă spartă. I se făcu frig. Muzica deveni disonantă, un amalgam greu suportabil, greu de deslușit, ca un avertisment. Simțea că ceva urmează să se întâmple, o senzație iminentă, paralizantă, distructivă. Aruncă chiștocul țigării și îi făcu un semn lui Tavi, apoi se prinse cu pumnii de coarnele ruginite și se lăsă încet să alunece pe stâlp. Își dădu drumul la mâini când își simți picioarele bine încleștate. Se lăsă să alunece.

Vântul începu să sufle. Se aprinseră și luminile pe stradă. Clipi de câteva ori, orbit de strălucirea felinarelor. Abia atunci îl văzu pe sectorist. Stătea bățos, în umbra unui bărbat masiv, acoperit cu un palton de piele. Muzica se opri. Chelul, speriat, smulse firele grăbit. Se întoarse greoi, încă atârnat de radio și, împreună cu celălalt, cu Florin, se făcu nevăzut prin gardul viu, pe sub câțiva copaci care sufocau lumina felinarelor. După el sări și macaraua cu lămpașul.

– Stați, mă, nu fugiți, paștele mamii voastre. Unde plecați așa? urlă milițianul.

Băiatul se lăsă să alunece până la pământ. Își prinse pantalonii într-un ciot ascuți și îi auzi pârâind. Căzu în fund cu un bufnet puternic. Un junghi de durere îl străbătu din noadă până în creștet. Se ridică cu chiu cu vai. La colț îl zări pe Tavi, fără căciulă, alb la față. Îi făcea semne disperate și sărea de colo-colo ca un arc fără să se mai prindă de țâțe. „Fugi” îi spuse în gând. Apoi o zbughi pe urmele chelului și pe urmele lămpașului, sperând ca întunericul să îl înghită și să îl ascundă.

7.

– Care Marius, care Florin, care Mihai? Astea-s minciuni! Te mai întreb o dată. Cine a fost acolo?

– Atâta știu să vă spun. Aș vrea să plec acasă.

Băiatul suspină obosit. Avea ochii încercănați și era palid. Se frecă pe obraji și pe la nas. Nu mai știa ce altceva să le zică. Era epuizat. Își puse capul în palme și se lăsă pe masă, gata să adoarmă.

– Ți-ai găsit tu, un pișpirică, să te sui pe stâlpul ăla. Tu înțelegi în ce căcat ai intrat?

Copilul tresări. Începu să înțeleagă ce se întâmpla cu adevărat. Seara de dinainte îi părea dintr-o altă viață, departe de tot, într-o altă țară, care nu mai era a lui acum. Nu-și mai aparținea. Mare lucru nu prea mai avea de făcut. Se lăsă pe spate și îi privi în ochi pe cei doi. Își drese glasul și zise:

– Și ce aș putea să mai fac acum? V-am spus totul. Asta e. Mai mult de atât…

– Lasă că știm noi, hai că nu o fi chiar așa de rău, îi spuse cel așezat pe scaun. Îți zicem noi ce să faci. Dar nu acum. Te prezinți luni la secție și întrebi de mine. Zici că îl cauți pe Pandele. O să știe ei ce și cum. Ne-am înțeles?

– Da, rosti băiatul, supus.

– Bun. Dar vezi să vii, că nu uităm de tine. Știi să ajungi de aici acasă?

– Da.

– Bine. Poți să pleci. Legal. Hai, valea!

Băiatul se ridică încet și ieși pe ușă. Privi în urmă să vadă dacă îl urmăreau, dar cei doi rămăseseră în cameră și îl priveau zâmbitori. Străbătu coridoarele reci, găsi ieșirea și coborî scările în aerul înghețat al dimineții de primăvară. Își scoase o țigară, ultima, și o aprinse. Trase furios din ea până îi ascuți jarul, apoi o aruncă pe jos. Începu să plângă. Se gândi să fugă, nu spre casă, ci în jos pe bulevard, până la pădure, peste câmp, departe. Dar nu spre răsărit, spre bezna groasă care îl înghițise cu o seară înainte. În partea cealaltă. Dincolo.

Își masă picioarele ca un atlet, înainte de maraton. Se aplecă din mijloc și încercă să își atingă vârfurile tenișilor. Își suci gâtul de câteva ori. Oftă prelung, pregătit pentru efort, trase aer în piept, își pocni genunchii și umerii, sări de câteva ori pe loc, ca Sophia Loren, făcu o genuflexiune și, înfrânt, porni încet spre casă.

Cristi Vicol

Am absolvit Facultatea de Jurnalism la Timișoara, un master de Jurnalism Internațional la Szeged, iar în prezent sunt doctorand la Universitatea de Vest, la Litere, tema de cercetare fiind literatura refuzului în spațiul central-european. Am publicat un volum despre istoria Timișoarei (Editura Eurostampa, 2016), un volum de proză scurtă la editura Tritonic – Sfârșitul Inocenței (reeditare a ediției din 2015, apărut la Tracus Arte și apoi la Eurostampa), dar și o antologie de autori SF români, tradusă în engleză, editată alături de Daniel Timariu – East of a Known Galaxy (editura Tritonic, 2019). În prezent, lucrez la un roman despre epidemia de ciumă de la Timișoara, intitulat Anotimpul afidelor și la un volum de proză scurtă – Ziua în care tata s-a întors acasă. Colaborator Svantgarde și UtopIQa. Redactor și fondator al Revistei de SFF Galaxia 42. Actualmente PR la Teatrul German de Stat.