Rămas-bun

,,Până în momentul acela, nu înţelesesem că era vorba de o poveste despre oameni singuri, despre absenţe şi înfrângere şi că, tocmai de aceea, mă refugiasem în ea până când o confundasem cu propria mea viaţă, asemenea cuiva care vrea să evadeze prin intermediul paginilor unui roman fiindcă cei pe care are nevoie să-i iubească sunt numai nişte umbre ce trăiesc în sufletul unui străin.” – Carlos Ruiz Zafón, Umbra Vântului

Șuieratul ceainicului pe care îl lăsasem pe foc m-a trezit din visarea în care cuvintele ei mă cufundaseră și, când am ridicat ochii, în fața mea, așezată picior peste picior și lăsând să i se ghicească pe sub fustă forma robustă a pulpelor, se afla Amalia, iar eu nu reușeam să-mi dau seama  cât timp se scursese de la ultima noastră întâlnire, la fel de ireală și neașteptată ca cea de acum din camera mea de hotel, într-o Barcelonă peste care se abătuse ploaia și pe care eu o puteam auzi răspicat în pervazul de metal al ferestrei, în răstimul în care Amalia se oprea din vorbit ca să-și înmoaie buzele în paharul cu vin sau ca să-și culeagă de pe puloverul pe gât o scamă sau un fir deșirat. M-am întors din bucătărie cu ceaiul pentru mine și cu o farfurioară pe care pusesem câteva măsline pentru ea. Moartea lui Zafón mă adusese la Barcelona. Autorul care, deși în public nu aș fi recunoscut-o niciodată, înlesnise în mine dragostea pentru literatură, fusese răpus în urmă cu patru zile de o boală necruțătoare. Puteam să jur că vei fi aici, mi-a spus Amalia. Dragostea vieții tale. Marele tău camarad. Mort. Nu reușeam să disting zeflemeaua din tonul ei, în parte pentru că dialogul Amaliei nu era niciodată lipsit de o notă sarcastică, în parte atitudinii aproape maternale cu care mă tratase întotdeauna, atitudine pe care o ai față de un copil care găsește fascinant un lucru obscur sau oricum lipsit de importanță. Cu o zi în urmă pășeam pe Portal de l’Àngel, oprindu-mă în fața Sempere & Fiii, care avea obloanele trase și o bucată de carton ce anunța trecătorul că librăria era închisă, agățată de aripa unui îngeraș auriu, o decorațiune de Crăciun pe care Daniel nu se mai sinchisise să o dea jos, m-am gândit. Adusesem cu mine de acasă un exemplar din La Sombra del Viento, și toate cele trei ore cât durase zborul mă regăsisem pe străzile unei Barcelone de ceață, cu garguie cu fețe pe jumătate umbrite, clădiri cufundate în liniștea întreruptă doar de sunetul castanelor pe care vânzătorii ambulanți le întorceau de pe-o parte pe alta și le vindeau mai apoi în coifuri din ziare ce anunțau apariția ultimului roman al lui Julian Carax. De când ajunsesem însă, purtam cu mine sentimentul dureros al unei înfrângeri, o dezamăgire care se întețea cu fiecare magazin modern care împingea înspre margini vechiul oraș, tarabele cu cărți și obiecte vechi fuseseră înlăturate, era de parcă o mână invizibilă îmi luase de pe ochi vălul pe care romanul lui Zafón îl țesuse cu grija și prudența și subtilitatea unui pianist. Amalia continua să mă privească cu ochii aceia migdalați, compătimitori, ochi care se străduiesc să înțeleagă deși nu reușesc niciodată să o facă, ci doar aprobă deferent, îngână un ,,știu ce vrei să spui” sau „te cred” sau „nu mi s-a întâmplat niciodată asta, însă sunt aici, te ascult, te cred”, cu toate astea nu ascultă și nu înțeleg și nu cred niciodată. Afară se întunecase de-a binelea, se aprinseseră luminile în oraș, iar ploaia continua să izbească asfaltul sub forma a mii de lănci. Zafón fusese înmormântat în acea dimineață la Montjuïc într-un cadru restrâns, doar familia și câțiva cunoscuți. Eu urcasem mai sus și reușisem sa văd cum se desfășurase o bună parte din ceremonie într-o liniște totală, sub un cer de pucioasă. O lume se sfârșește, mi-am spus în șoaptă. Aveți perfectă dreptate, se poate știi oare ce relație aveați cu defunctul? M-am întors și, de sub o pălărie din fetru, mă fixau doi ochi ca două pumnale: Julian Carax. Carlos Ruiz Zafón a murit, am murmurat. Iar într-o zi, acum mult timp când încă era în viață, iar eu îi citisem pentru prima dată romanul care avea să mă miște atât de profund, mi-am jurat că voi scrie cărți, mai exact romane, cu aceeași ingeniozitate tehnică și frumusețe a frazelor. Râsul lui Julian a răsunat ca un tunet. Înțeleg, mi-a răspuns abia stăpânindu-se, un admirator. Ca dumitale, dă-mi voie să te dezamăgesc, mai sunt un milion. Facem câțiva pași? Astfel că, până ce am găsit prima bancă unde să ne așezăm, Julian mi-a făcut pe scurt un bilanț al ultimilor ani: Fermin murise într-un accident de mașină în urmă cu cinci ani, împreună cu soția și doi dintre copii, Daniel Sempere și Beatriz treceau printr-un divorț care îi afectase enorm pe amândoi, dar mai ales pe fiul lor, care alesese să meargă să studieze în Franța, cât despre el, Carax nu mi-a spus mai mult decât că era printre puținii apropiați ai lui Zafón care știau despre cancerul său și, în plus, ce mai știa era că până în ultima clipă, Zafón scrisese cu febrilitate la o a cincea carte despre Cimitirul Cărților Uitate, care avea și în același timp nu avea nicio legătură cu primele patru, dar despre care editorul său, David Martin, nu divulgase niciun amănunt până la acel moment. Spune-mi, admiratorule secret, ți-ar plăcea să-l vezi? Pesemne că vinul o încălzise pe Amalia mai mult decât ar fi trebuit, căci strălucirea din ochii ei se schimbase. M-a întrebat dacă și-ar putea scoate pantofii și i-am răspuns că da. Harta inimii unui bărbat, admiratorule, și-a început Julian expunerea, e trasată de femeile care au trecut prin viața lui, mai mult sau mai puțin. Julian și-a aprins o țigară și, după câteva fumuri, a continuat: Harta inimii lui Zafón era un nenorocit de câmp de luptă. Dacă ai fi putut parcurge cu vârful degetului toate aceste linii, Julian indica cu mâna un punct nedefinit în aer, ai fi putut lesne băga de seamă că toate treceau, se îndepărtau și reveneau în buclă într-un singur punct, unul singur, unicul, cel în care, după mine, bunul nostru prieten și-a și găsit sfârșitul după o lungă tergiversare, ca să mă exprim cat mai tehnic cu putință. Vrei să spui, l-am întrerupt eu, că iubirea pentru o femeie l-a adus aici? Pe neașteptate mi-a revenit în minte un pasaj important dintr-un roman de Javier Marías, unde naratorul primește vizita neașteptată a unei femei tinere, care are întipărită în privire o cerere, o rugăminte, iar paginile se topesc una în alta  fără ca rugămintea să mai vină, așteptarea devine aproape insuportabilă, iar în același timp, pentru ca nervii gazdei să se întindă și mai mult, dresul agățat al tinerei începe să se deșire milimetru cu milimetru, în jos și în sus, stârnind dorință și stupoare, dezvelind și totodată ascunzând, iar Amalia făcea acum exact același lucru, doar că răsturnat, ea nu cerea nimic, ci avea de oferit, însă eu mă agățam cu tot dinadinsul de amânarea cuvintelor ei, continuând să-i povestesc despre Carax, chiar dacă eram mai mult decât conștient că la un moment dat cuvintele mele se vor epuiza, nu voi mai avea nimic de spus, iar ea va ataca, eram o Șeherezadă care povestea ca să nu moară, povesteam pentru ca degetul lui Carax să nu se oprească și în dreptul buclei mele, apăsând acel punct dureros și supurând în care poate că aveam și eu să-mi întâlnesc moartea. Mereu mi-am spus că va veni ziua, a șoptit Amalia, abandonând pe măsuța joasă din sticlă dintre noi paharul gol, marcat de urma rujului cărămiziu, când voi intra într-o librărie și-ți voi vedea pe raft cartea, o voi deschide și voi citi din ea la întâmplare, convinsă că printre acele pagini mă voi regăsi și eu, m-a interesat întotdeauna felul în care mă vezi tu, îmi amintesc, a continuat, ridicându-se din fotoliu și apropiindu-se de mine, de primele tale povestiri, cele cu intrigi și detectivi și tot felul de întâmplări neobișnuite, Cortazar, Marquez, Bolano, Sabato, ei erau eroii tăi și te străduiai din răsputeri să-i imiți, să le copiezi stilul, îmi amintesc cum te îmbufnai când îți reproșam în glumă că asta te transformă într-un hoț, iar tu îmi răspundeai că doar îi studiezi, că așa înveți să scrii, uitându-te cu admirație și umilință la marii scriitori, străduindu-te să furi meserie de la ei, citind cu atenție de câte două, trei ori fiecare cuvânt în parte, însușindu-ți-l, făcându-l carne din carnea ta. În spatele scaunului meu, auzind-o repetând cuvintele mele, și-a pus mâinile pe umerii mei și a continuat: Ce s-a întâmplat, de ce te-ai oprit, de ce nu mai scrii și de ce nu mai ai aceeași înflăcărare în privire atunci când vorbești despre cărțile și autorii tăi preferați? Cum bine știi, Zafón suferise enorm de pe urma faptului că nu avea o educație muzicală, de altfel a declarat-o în mai toate interviurile sale, a iubit mereu pianul și chiar a reușit, prin forțe proprii, să stăpânească instrumentul acela atât de bine, încât rămâneam prostit de fiecare dată când se întâmpla să fiu în Barcelona și să-l vizitez. Totuși, ce nu a reușit cu pianul, a săvârșit în literatură, și a făcut-o bine. Julian Carax avea între buzele arse și cu pielea tăbăcită a patra sau a cincea țigară. Ce vei face acum, l-am întrebat. Carax mi-a răspuns că de doi ani lucrează la un volum de proză scurtă. Gen pe care l-a evitat pentru foarte mult timp, dar în care, mi-a spus râzând, găsea acum mai multă libertate decât în oricare alt roman pe care l-a scris sau l-ar mai putea scrie vreodată. Rămas-bun, mi-a șoptit că se va numi volumul, dar atenție, a continuat ștrengărește, să nu spui nimănui. Buzele Amaliei se așezară încet pe ceafa lui L., îl adulmecau, îi atingeau părul, luau cunoștință despre fiecare trăsătură, fiecare semn, fiecare rid care, de la ultima lor întâlnire, i se înstăpânise pe chip și în inimă, îl cerceta și-l căuta pe el cel de atunci, însă ce găsea nu era ce se aștepta. Avea dinaintea ochilor un bărbat schimbat, i-a simțit brațele puternice cum îi cuprind încheieturile firave și albe și o resping ușor, îndemnând-o să-și culeagă de pe parchetul care lucea mat în bătaia lămpii de pe birou pantofii, o conduse la ușă, o ajută să-și îmbrace paltonul și, în ultimele bătăi de lumină, între ei înstăpânindu-se foșnetul ploii care acum era pe sfârșite, L. îi șopti în deschizătura ușii: Rămas-bun.


7 comments

  • Un omagiu frumos. Dar nici nu mă așteptam la mai puțin. Confirmi ceea ce ai spus aici: „mi-am jurat că voi scrie cărți, mai exact romane, cu aceeași ingeniozitate tehnică și frumusețe a frazelor”. Mi-a mai plăcut că, pe lângă Zafón, i-ai enumerat pe Javier Marías, Cortazar, Marquez, Bolano, Sabato. Mai lipsește Vila-Matas (așa cum sugera cineva într-un comentariu la postarea ta pe facebook). Autori pe care îmi dau seama că-i admiri doar citindu-ți textele de genul ăsta, fără a fi nevoie să o spui tu :) Idealurile literare mărețe, așa cum ar trebui.
    Pe Zafón (încă) nu l-am citit, dar „ingeniozitate tehnică și frumusețe a frazelor” de care spui, mă conving să-l caut.

  • Frumos ”rămas bun” cu multe fațete întrețesut cu idealurile artistice și sentimentale ale naratorului.

  • Wow, e superb! Lucrat cu migala si pe linga bogatia limbajului si sensibilitate (sa nu spun sufocanta ci asfixianta :) ) are o interesanta structura „in oglinda”, omagiul/povestea lui Zafón se reflecta in realitatea protagonistului cit si un pic in ce spune Carax. E un joc de reflexii si reflectii in jurul creatiei si a influentei pe care o poate avea un scriitor asupra unui cititor. Carax fiind personajul fictiv din Cimitirul cartilor uitate, deja ai o aluzie cum sa interpretezi lectura :)

  • O poveste care se joacă cu perspectivele, reușind să descrie interiorități psihologice cu aceeași ușurință cu care pătrunde în cadrele externe și interne schimbătoare, abia schițate. Se întrezărește o Barcelonă cu un aer apăsător, o cameră în care atmosfera e la fel. Un scriitor ratat, nostalgic, melancolic, se plimbă pe „străzile” din trecut pentru a înțelege ce a mai rămas acolo, ce mai poate fi salvat. Dar acest caleidoscop sufocant nu oferă ieșiri, ci doar reflecții repetate distorsionat ale aceluiași scriitor singuratic, frustrat de propria-i inactivitate, însă critic față de fostele sale cunoștințe.
    E o iluzie, aceasta, a bunului-rămas? Scriitorul continuă să rămână blocat în propria-i buclă atemporală, doar că, de data aceasta, devine conștient de propriul impas? Un prim pas spre schimbare. Mi-a plăcut!

  • Existenta scriitorului Laurentiu Daniel Ginghina pe liternautica este de-a dreptul neverosimila. Comentariile pro-fanilor abia daca reusesc sa-i confere o nota de plauzibilitate. Da domnule, e aici. E real. Exista. Nu e plasmuire. Nu sunt citate bine imbinate (publicitar) din Borges si Mario Vargas Llosa ci texte scrise chiar de el, Laurentiu Daniel Ginghina. Mi-ar placea sa pot zice ceva si despre textul in sine dar n-am competenta (…) de a face comentarii pe acest text. Desi am, ca tot comentatorul virtual, exercitiul ridicolului la zi, n-am ajuns cu performantele la un asemenea nivel. Invat insa. :)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *