Râul

Râul străbate satul de la un capăt la altul. Un sat mic și curat, cu case albe și flori la ferestre, cu porți mari, vopsite cu păcură și cu oameni gospodari. Apa aceasta e pentru săteni bucurie și blestem: în verile secetoase râul devine avuția satului, cu apele lui limpezi și strălucitoare, în primăverile ploioase însă, râul tulbure inundă gospodăriile oamenilor și îi lasă fără animale, uneori și cu grădinile distruse. În curgerea lui grăbită, cu apele învolburate și reci, râul duce cu el bucurii și tristeți, zâmbete și multă amărăciune.

*

Tudor privea de pe mal cum ceilalți copii săreau și se jucau în râu. Se afundau pe rând cu capul sub apă, apoi ieșeau la suprafață chicotind și stropindu-se unul pe altul. Făceau întrecere în traversarea râului și mereu același băiat ieșea câștigător. Puțini erau cei care reușeau să facă asta, curenții fiind mereu puternici, iar apele adânci și reci.
Tudor nu intra în râu niciodată, nici măcar cu picioarele, nici măcar din curiozitate. Apa învolburată îl speria. De altfel, mama îi povestise cum râul a luat un copil în urmă cu mulți ani. Apa curgea atât de repede, încât nimeni nu-l mai putuse salva.
Ceilalți copii râdeau de el:
– Ce te uiți așa? Ți-e frică să intri, ai?  Fugi și te joacă mai bine cu fetele, fricosule!
Tudor nu mai suporta să fie bătaia de joc a colegilor de la școală. Ajuns acasă, a plâns și a urlat cu capul în pernă, la fel ca de multe alte ori.
– Nu mai pune, mamă, la suflet obrăzniciile copiilor! Tu ești un copil frumos și bun, ar vrea ei să fie ca tine, îi spunea mama și îl săruta pe frunte.
Vorbele ei parcă mai tare îl enervau. Băiatul nu se simțea bun și cu atât mai puțin frumos. Se săturase ca ceilalți să îl strige: Grasule, Fricosule sau Năsosule, dar cel mai mult suferea când îl numeau fricos. Era în clasa a patra, prea mare ca să mai aibă frici, sau cel puțin așa credea…
Ar fi vrut să fie și el ca taică-su: un bărbat adevărat, puternic și curajos, un om căruia nu îi este frică de nimic. De altfel, chiar îi spunea mereu: „ Băiete, ascultă la mine, să nu îți fie teamă niciodată. Frica îl macină pe om ca o boală grea”. Tudor se gândea în fiecare seară: Oare ce o să creadă tata despre mine dacă o să audă că ceilalți băieți râd că nu vreau să intru în râu, că sunt un fricos? Tata e curajos, eu n-am să fiu niciodată ca el…
Tatăl lui Tudor era groparul satului. El săpa groapa mortului, el punea mai apoi pământul peste acesta și tot el îl dezgropa după șapte ani. Fără să știe de ce, toți copiii din sat fugeau din calea lui când îl vedeau, iar asta îl făcea pe Tudor să fie foarte mândru. Când mergea de mână cu tata pe ulița mare, știa că nu o să mai râdă nimeni de el, ba din contră, el era cel care râdea gălăgios când vedea cum o rup la fugă cei mici din calea lor.
– Tată, tu știi să înoți, întrebă el într-una din zilele în care tata era acasă și scotea apă din fântână.
– Păi, cum să nu știu?! Ce vorbă e asta? Se învață ușor, ca și mersul călare. Mergem într-o zi la râu și te învață tata și pe tine. Numai că o să mergem mai la vale, unde apa e mai liniștită și domoală, aici la noi sunt apele repezi și învolburate, ai văzut că nici nu poți să te ții bine pe picioare dacă te bagi în râu…
– Am văzut, răspunse copilul cu glas stins și a coborât privirea în pământ.
De fapt, nu văzuse. Dacă ar ști tata…, se gândi el. Nu a mai spus apoi nimic. Totuși, ceilalți copii puteau… Tata nu știa însă că el nu băgase niciodată picioarele în râu. De unde să știe, dacă toată ziua muncea ba la cimitir, ba cu ziua prin sat, ba în ograda lor. Se uita la apa care cădea rece și limpede în găleata de tablă. În ochii mari și albaștri se citea o tristețe coborâtă mult prea devreme. Soarele strălucea în părul lui cârlionțat și blond.
– Ce ai rămas așa pe gânduri? Hai acasă, ne așteaptă mamă-ta cu apă, zise bărbatul și îl strânse cu două degete de obrăjorul pufos.
A doua zi, pe când venea de la școală, Tudor se opri pe malul râului. Nu era nimeni. Știa că e momentul lui. Trebuie să intru în apă, măcar să încerc, poate n-o fi chiar atât de rău, își spunea. Doar la mal, puțin. A lăsat ghiozdanul și papucii pe iarbă, și-a suflecat pantalonii până la genunchi și a pășit încet în apa care îl atrăgea acum mai mult ca niciodată. După doi pași se simțea deja mult mai bine. Era în apă! Nici măcar lui nu îi venea să creadă. Teama și bucuria se amestecau în trupul acela mic, într-un fel amețitor.
Și-ar fi dorit să îl vadă și ceilalți băieți. Apa îi mângâia picioarele și sub tălpi simțea pietrele fine și alunecoase. La suprafața apei se forma uneori o spumă albă în care își înfigea degetele, apoi arunca stropii în sus, cu mâinile spre cer. Simțea că este la fel ca ceilalți, era în sfârșit mândru de el. Luă apă în pumni și își spălă fața îmbujorată, gândindu-se că nu se mai simțise niciodată la fel. Era curajos, atât de curajos încât s-a gândit că ar mai putea înainta doi pași.

                                                                              *

Soarele coboară peste sat. Sătenii se întorc obosiți spre casele lor, de la muncile câmpului. Mama lui Tudor aleargă desculță pe uliță plângând:
– Nu l-ați văzut pe Tudor al meu? I-am găsit ghiozdanul și papuceii în iarbă, lângă râu. Ajutați-mă să îl găsesc! Tudooor, Tudoooor!
O liniște care doare. Iar râul curge mai departe cu apele lui repezi, învolburate și reci, ducând cu el bucurii și tristeți, zâmbete și multă amărăciune.

Ana-Mirabela Diacu

S-a născut în 1986, la Caransebeș și este asistent medical de farmacie.

A debutat literar cu poezie în clasele gimnaziale, în revista școlii, unde publica frecvent, apoi cu proză (eseu) în anul 2004 în revista „Lumea Credinței”.

E absolventă a Facultății de Litere, Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași, specializarea Limba și Literatura Română-Limba și Literatura Franceză.

A publicat în antologii de poezie și reviste (Boema, Actualitatea literară, Confluențe Literare, P(ro)ezia, Vatra Veche etc.).