Recidivă

În perioada aia agățam bine, adică foarte bine, dar nu ce voiam. Pe lîngă școală, doar cu asta mă ocupam, petreceri, băutură, poker, munte. Ca să fiu cinstit, la munte nu am agățat niciodată. Făceam trasee grele și aveam preconcepția că tipele care urcă pe munte și fac trasee de dificultatea aia trebuie să fie în pat ca niște bărbați cu picioare musculoase. Totuși, așa cum face și Tolstoi aluzie în Sonata Kreutzer prin gura lui Pozdnîșev, șerbii nu se gîndesc mereu la desfrînare, pentru că nu se îmbuibă ca noi, așa că au mai puțină energie sexuală. Așa și noi la munte, asemeni șerbilor, traseele epuizante pe care le făceam ne abăteau complet gîndul de la femei. Sau aproape complet. Dar asta nu dura. Excursiile la munte nu țineau niciodată mai mult de patru-cinci zile, după care, iar, oriunde, oricînd, reintram în acea febră a căutării permanente.

Nu căutam pe cineva, ci ceva. Să mă simt bine. Aveam nevoi. Foame, sete, să visez la vacanțe, să-mi consum excesul de energie și mai ales, să mă distrez.

Ca să mă distrez era esențial să rîd. Reușisem să finisez autoironia pe culmile calității, și la fel și prietenii mei. Cel mai distractiv era să facem mișto unul de altul, că nu sîntem în stare să agățăm, că o să ajungem ultimii ratați, că nu există nimic bun, pur și curat în noi.

Nu știu de ce ni se părea că fetele nu pot gusta genul de glume pe care le făceam noi, așa că pe tot posibilul încercam să intrăm în relații în care să nu ne implicăm total, ca să nu “stricăm gașca”. De fapt știu. Unul dintre noi se logodise în anul întîi de facultate și de cîte ori ieșeam și-l sunăm și pe el să vină la bere, nu reușea să se scuture de tipă, așa că venea cu ea. De fiecare dată cînd se întîmpla asta apărea o stînjeneală și o falsitate imposibil de depășit. Dili parcă îmbătrînise cu zece ani. Strîngea bani, visa la o garsonieră, avea liste de cumpărături. Vorbea aproape ca taică-meu. Trebuie să avem grijă, îi preveneam pe ceilalți. Îți ia mințile vreuna și nici nu-ți dai seama cînd ne trezim și noi ca Dili: “Nu pot să stau mult că o supăr.” “Sînt invitat la cină la părinții ei.” “Mă duc cu prietenii ei la mare și pe urmă venim și cu voi.”

Eram o dată la un mall, cînd fără să vreau m-am oprit, uimit să văd o brunețică minionă încercînd să-și parcheze mașina cu spatele. Era spațiul strîmt rău, dar nu s-a lăsat. O forja înainte și înapoi, se uita în oglinzile laterale, foarte absorbită de actul parcării cu spatele. Să zic că i-a luat vreo trei minute bune. Eu aș fi parcat-o în zece secunde. Mai că-mi venea să o întreb dacă n-ar vrea să i-o „bag eu repede cu spatele”…

Aveam carnet dar nu aveam mașină.

Nu a fost premeditată chestia, dar cînd a coborît, pur și simplu rămăsesem încă cu privirea pe spațiile dintre mașini, care erau perfect egale.

– Bună parcare cu spatele ți-a ieșit, am remarcat.

– Merci, mi-a zîmbit.

– Sincer, ești prima femeie pe care o văd că parchează cu spatele. În general voi căutați un loc liber și pe șirul al doilea ca să avansați dincolo. Iar dacă nu găsiți așa, parcați normal și vă rugați ca pînă vă întoarceți cu cumpărăturile să plece mașina din față.

A început să rîdă.

– Eu sînt o excepție înseamnă. Așa mi-o place mie, să mă înfig cu spatele, cine știe, o fi genetic. Dar tu demult faci studii de antropologie prin parcări?

Mă lăsase fără replică. Simțisem un apropo sexual în spatele cuvintelor ei, parca exact ce avusesem și eu în cap mai devreme. M-am uitat mai atent la cum era îmbrăcată. Fustă mini neagră, bluză crem, si pe sub ea un body alb, mulat. Sandale fără toc și niște șosetuțe de nylon.

O femeie care are corpul pe gustul tău, îmbrăcată e exact ca atunci cînd copil fiind primeai un cadou de Crăciun știind dinainte că înăuntru e exact ce îți dorești. Oricum ar fi fost el ambalat, frumos sau urît, nici nu te interesa altceva decît să-l desfaci mai repede. Femeile încă nu și-au dat seama că nu trebuie să dea tona de bani pe țoale pentru că orice bărbat normal are din naștere capacitatea de a face X-ray prin haine: și dacă ar fi avut pe ea un sac de cînepă, tot știam că are un corp de milioane.

Mult mai important mi se pare mersul. O femeie pe gustul meu calcă țeapăn dar nu provocator, adică nu le suport pe alea de au învățat să dea din fund. Se depărta și parcă fiecare pas care îl punea între mine și ea îmi dădea o amplificată senzație de rău. Ca atunci cînd vezi că se depărtează trenul cu cineva drag făcînd cu mîna de la o fereastră.

– Stai, am strigat.

S-a răsucit de parcă ar fi așteptat să fie chemată. De fapt era surprinsă, dar așa îmi plăcuse să-mi imaginez.

– Ce-i?

– Ia coșul meu că nu-mi mai trebuie. Și are mînerul cald deja.

Week-endul următor, cînd am apărut cu ea de mînă la petrecere și m-am dus să i-o prezint lui Villy, care fuma degajat pe balcon, era să-i scape țigara din mînă. Andreea purta niște blugi mulați, retro, cu o centură lată de piele care-i marca talia și, pe dedesubt, un maieu fără sutien. Cînd ea s-a dus la toaletă să verifice dacă nu i se întinsese rujul după ce se pupase în vînt cu logodnica lui Dilly și restul fetelor, m-a întrebat fără să-și ascundă invidia “unde o găsisem”.

– Pe stradă, fraiere, într-o parcare mai exact.

Mereu aveam polemica asta cu ei că o tipă adevărată nu se agață pe net, și în nici un caz pe site-uri de socializare. Nu intrasem niciodată pe sentimente.ro și restul care mai erau, deși ei agățau grămezi, lider de pluton fiind Fantele care agățase o instructoare de fitness (îl omorise aia pe munte cînd s-au dus amîndoi pe trasee de mountain bike, cît era el de în formă, era să facă stop cardiac), urmată de o vînzătoare la sex shop-ul de la Romană (pînă și-a dat seama că aia era nimfomană, avea șapte relații deschise în același timp), studente la particulară, o casnică măritată cu copil mic și multe altele. Din poveștile Fantelui cel mai mult făcusem pe mine de rîs cînd intrase într-o relație pe net cu una care avea chef de sex anal și-i era rușine să-i ceară asta soțului, așa că la prima întîlnire scosese din sacoșă și pusese pe noptiera Fantelui gel special de lubrefiere. “Era așa mult acolo de puteam să vă fut și pe voi toți după ce am terminat-o pe ea.”

Calu lipsea de la petrecere, cum plecase cu motocicleta în Grecia, unde încă era aproape vară, dar mai demult și el spusese că i se pare aiurea că site-ul se numește sentimente, îl loc de cautpizdă.ro (sau invers) cum ar fi mai corect.

Ateul venise cu o ploieșteancă agățată la Sulina în vară, dar cu care ținuse legătura pe chat pînă scăpase de relația lui excelentă, de un an, cu Sanda, care era o fată de nota zece, ne înțelegeam toți de minune cu ea. Ce dracu’ putuse să-i facă asta la Sulina!? ne rodea să aflăm dar Ateul dintotdeauna era necomunicativ.

Andreea a răspuns cu glume la glumele lor, parcă așa, doar să le demonstreze că poate, apoi a stat toată seara cu mine, am dansat împreună pe săturate și la final cînd noi, băieții, ne pilisem, am făcut și niște hore cu ei, ca în liceu, pe Depeche Mode, profitînd că nu era prezent Calu – ne-ar fi oprit muzica la secunda doi. De față cu el nu era voie să vibreze pereții de altceva decît de rock.

Petrecerea era la Simona, o lungancă de 1.85, bună prietenă cu noi, tot fostă colegă de liceu cu Fantele, cu mine și cu Sorin. Cînd mergeam la mare și rămîneam fără bani, ea ne ținea pe mîncarea ei pe toți încă vreo săptămînă. Cu Simona avusese loc o fază mortală.

Ea n-avusese niciodată prieten și ne obișnuisem cu ideea că va rămîne camarada noastră pentru totdeauna, pînă într-un an cînd, în Costinești, o agățase un țărănel frumos foc din județul Vaslui. Ne-am trezit cu prostănacul plantat pe șezlongul de lîngă ea, accesind mîncarea, băutura și banii Simonei – de care pînă atunci crezusem că doar noi ne vom bucura. Mai că ne venea să-i turnăm otravă în bere, dar pînă la urmă ne-am calmat gîndindu-ne că nimeni nu poate sta cu Simona, care era numai piele, oase și coaste, mai mult de o zi-două.

Dar nu a fost așa: venise și el la petrecerea asta, dracu’ știe cît mersese cu trenul, să experimenteze și el o petrecere de bucureșteni. Simona încerca să-l “integreze” în grup, iar noi nu știam cum să-i anticipăm mai bine mișcările cît să-l evităm:

– Pe unde a luat-o “dînsul”?

– Nu te duce pe balcon, e acolo.

Ce mult îmi plăcea de Andreea! Nici măcar cînd i-am spus, practic de la prima întîlnire, că de fapt replica mea fusese nu vrei să ți-o bag eu repede cu spatele, nu s-a supărat ci, cum dansam, s-a răsucit într-o piruetă și doar și-a împins foarte discret fundul: “Cum? Așa? Sau… așa?”

Eram încă nesigur pe mine, și cum Calu îmi suflase de sub nas multe gagici, mă bucuram că nu e cu noi acolo. Nu-mi pierd timpul să vi-l descriu iar pe Calu pentru că deja am făcut-o într-o altă povestire de-a mea, Metallica la minim. Calu arăta ca Brad Pitt în Legends of the Fall. Adică nu mișcai un deget în fața lui, deși habar nu avea să danseze, să povestească, și nici la bancuri nu era cine știe ce, dar avea un rîs molipsitor mai bun ca orice poantă. Am ieșit la țigară, unde tocmai revenea cu o fată de mînă, Creața o poreclisem, Ștef, care era mai mic decît noi cu trei ani și naiba știe cum rămăsese virgin. Radia. A venit singur să ni se alăture și mi-a cerut o țigară.

– Dă și-un foc că-mi tremură mîna.

– Ce-ai Ștef, ai prizat ceva?

– Nu, idioților, m-am dezvirginat!

Eram vreo douăzeci și cinci într-un apartament de trei camere. Practic și pe holul înspre baie erau trei așezati în fund care spuneau bancuri și rîdeau poștind o sticlă de vin între ei.

– Unde!?

– Lîngă camera liftului!

Blocul avea încă un etaj după zece și acolo nu era decît camera liftului, cu troliul și circuitele de comenzi. Ei își făcuseră planul că se urcă pe terasa blocului, dar găsiseră un lacăt sănătos acolo. Se pare că lacătul ăla o excitase și mai tare pe Creața.

– A fost nebunie. Trebuia să corelez orgasmele ei cu mersul liftului!

– Și tu?

– Pfff, stresul de pe lume. Bine că mi s-a sculat cu chiu cu vai. Și faza cea mai tare e că ea a pus totul pe seama “condițiilor nefavorabile”.

La final am pus o melodie lungă, de vreo șase minute, care se numea Furtună de nisip, o copiasem digital de pe o casetă găsită naiba știe pe unde. Avea influențe arăbești, și multe alte influențe, nu există termen de comparație cu ce simțeam toți pe melodia aia, în afară de Riders on the Storm de la the Doors. E greu să integrezi sunetul naturii atît de bine cum se reușește în melodiile astea două. Din păcate pe Sandstorm nu am mai găsit-o niciodată și se fac cinsprezece ani de cînd o caut. Era așa de mișto că aproape nu merita să o strici dansînd pe ea, dacă știi ce spun.

Ce-mi plăcea la Andreea era că spre deosebire de alte fete îmi lăsa timp la discreție pentru mine. Nici nu îmi impunea ce am voie și ce nu am voie să fac în timpul ăla, cumva era subînțeles că nu am voie să flirtez cu alte tipe, cumva era de înțeles că e OK să mă duc la petreceri, atîta timp cît sînt petreceri de băieți, băute cum făceam destul de des, mai ales cînd juca naționala vreun meci pentru calificare. La băute mergeam de obicei la alt prieten de-al nostru, Dan. Avea un cîine stupid rău, efectiv nu asculta nici o comandă, se comporta ca și cum era pe steroizi: fugea în continuu de la unul la altul, țopăia pe tine cu labele să-ți rupă hainele, lăsă bale absolut peste tot și mai ales, cînd nu te așteptai, îți prindea un picior și pînă să realizezi că ceva e în neregulă, îți ejacula fericit pe cracul pantalonului (dar asta nu-l calma deloc). În sfîrșit, faza cea mai tare era că dacă veneau fete cu noi, niciodată nu mai alegea să ejaculeze pe piciorul vreunui tip. Își alegea o fată, de regulă una frumoasă.

“Băi, Dane, cîinele ăsta e chiar mai retardat decît tine! Ori schimbi tu cîinele, ori te schimbăm noi pe tine!”

Glumeam, bineînțeles. Dan era un mare norocos, îl invidiam pentru că avea două vile în București, ambele goale, plus apartamentul în care stătea cu părinții.

Era greu de înțeles de ce cu două case goale continua să stea cu părinții.

“De ce nu te muți, Dane, aici singur, ca boierul?”

“Haha, credeți că sînt prost? Să veniți voi cînd vi se scoală peste mine, zi sau noapte?”

Avea dreptate. Poate că dacă ar fi stat singur nu ar mai fi terminat facultatea. Știi genul ăla de tipi care sînt visători fără să scrie poezii și fără să fie îndrăgostiți? Odată cînd a ieșit dintr-un magazin, Dan, efectiv a trecut cu totul printr-un geam proaspăt spălat! A avut o tăietură deasupra nasului. În rest nici o zgîrietură. Se grăbea să predea un proiect.

M-au chemat la o petrecere din asta la Dan, vila era pe cheiul Dîmboviței, între Mihai Bravu și Timpuri Noi. Și pe cuvînt de onoare dacă am avut cea mai vagă idee că or să fie și fete acolo. Nu mai știu ce am băut și cît am dansat și la un moment dat Dan ne-a întrebat dacă nu vrem să urcăm pe o scară de incendiu pe acoperișul vecinilor (care, știa el, nu erau acasă) să ne uităm la stele, că se fumează mai bine așa.

Am urcat imediat după una din tipe, Ilinca. Nici nu o băgasem în seamă, de fapt nici nu o observasem pînă la momentul ăla, și pur și simplu din grabă, cînd am întins mîinile să mă prind de grilajele de fier, pe bezna aia am calculat distanța complet aiurea și în loc sa simt metalul, am prins cu ambele palme sînii Ilincăi. I-am eliberat la fel de repede cum i-am atins, că și cum mă curentaseră, erau și mari ai naibii. Sînt sigur că mă înroșisem ca racul. Una e să faci o măgărie intenționat și alta e să gafezi și să fii luat tu însuți prin surprindere de gestul tău. Cînd am ajuns sus, eram vreo zece cu toții, tabla era caldă, mi-am ales un loc să mă întind și m-am trezit cu Ilinca așezîndu-se chiar lîngă mine. Stăteam așa răschirat, ca o stea umană, cînd am simțit palma ei cautînd palma mea.

După ce m-am sărutat cu ea, tot restul nopții mi-a sunat în cap Creep de Radiohead.

Nu eram un nenorocit din cauză că nu arătam bine fizic, cum sugera cîntecul, eu știam că nu voi putea să mă uit în ochii Andreei din alt motiv –iar pe ea o simțeam ca pe un înger, pentru că îi trădasem încrederea. În plus, fără să-mi dau seama, pentru prima oară, mă îndrăgostisem. Altfel, mă știu, în lipsa iubirii, nu aș fi avut nicio remușcare. Cum spunea Fantele, no mercy! Poate că într-un fel a fost și asta: am avut un fel de inerție. Call of the wild, sau spune-i cum vrei.

Pe deasupra, am fost și laș. Nu i-aș fi spus nimic, niciodată, doar că așa s-a întîmplat (viața e plină de mistere halucinante): a doua zi eram cu ea de mînă la Universitate, cînd dau nas în nas cu Calu, care nu fusese la petrecere și care, în stilul lui lunatic, parcă fără să o vadă pe Andreea, mă întreabă dacă a fost mișto la Dan, că a auzit că au venit niște tipe tari de data asta, cine le-a adus?

Să leșin din picioare. M-am simțit de parcă vorbele lui Calu intrau ca niște gloanțe în mine, încet, pe rînd, și prezența Andreei doar le făcea să explodeze în mine, bang, bang!

Continuarea e dureros de povestit dar îmi amintesc cum a încercat să mă aline Fantele cînd mi-a zis, cine nu-i prins că înșală măcar o dată, a trăit degeaba.

“O să țin minte cînd se ivește ocazia și-mi stă la îndemînă să nu te las să trăiești degeaba”, i-am spus. Cred că eram la a șasea bere.

La un bal al bobocilor (la Drept era) ne-am dus în gașcă la agățat. Eram iar singur. Acolo a fost o faza tare cînd Calu (și acum cînd scriu asta rîd, deși așa cum deja știți din Metallica la minim, mentorul meu în prostii, prietenul meu cel mai bun, a murit demult) a dansat cu o fostă colegă de liceu, tocilara clasei, cu un corp gelatinos și plină de coșuri pe față – de care, de cînd intrase la Medicină, cumva scăpase. Andrada Sălceanu. În vacarnul care era acolo doar ne-am salutat cu ea, venise cu altă fată și apucasem să i-o prezint Calului care la primul blues se grăbise să o invite.

Ne uitam ca la a opta minune a lumii. Calu dansînd cu cea mai urîtă fată din liceu! Nu că ar fi fost vorba de-un pariu sau vreo pedeapsă la whist ci așa, de bună voie și nesilit de nimeni. Să vezi și să nu crezi!

Cînd se termină melodia vine la mine și cu un urlet interesat îmi lansează o întrebare-n ureche:

– Ia zi, băi, care-i treaba cu medicinista asta?

Am simțit că explodez de rîs, dar am făcut un efort supraomenesc să mă stăpînesc.

L-am chemat pe Fantele și pe Sorin.

– Fi-ți atenți aici! Atenție maximă, da? Vă întreabă Calu care-i treaba cu Andrada că i s-au cam aprins călcîiele după ea!

Fantele și Sorin m-au privit ca proștii, o secundă fără să înțeleagă, apoi au observat la rîndul lor mirarea din ochii Calului și atunci ne-am pus toți trei pe un rîs nebunesc.

Rîdeam fără să ne putem opri pînă cînd Calu a început să se înfurie.

– Băi idioților, care e treaba cu Andrada asta!? Nu mai rîdeți ca proștii! E vreo vagaboandă sau ce? Băi, ce-ai dracu’ sînteți, lasă că țin minte faza asta, nici o grijă, v-o întorc înzecit.

După mai multe hohote de rîs, Fantele a reușit să icnească printre lacrimi:

– Ia ziceți băi, cine e medicinista asta? Că am auzit niște zvonuri că s-ar fute bine de tot medinicinistele astea!

– Băi, taci că mooor! a țipat Sorin. O singură glumă și vomit aici de rîs.

I-am explicat lui Calu cine e Andrada. Și să zică mersi, că dacă-i făceam o poză cu ea dansînd și o puneam pe Facebook, putea să-și ia adio de la viață.

Pe la două noaptea cînd se cam răcise treaba pe ringul de dans improvizat (inițial se dansase și pe holuri) am invitat o tipă care părea rătăcită pe acolo. Avea pe ea un palton retro cu model alb-negru, gen dungi in zig-zag, cu nasturi mari și glugă, dar așa de scămoșat că m-am gîndit că probabil i-l ceruse maică-sii să-l scoată de la naftalină. Nu vedeam nimic rău în asta, chiar m-a încurajat cum nici eu nu stăteam bine cu banii și mă intimidau perfecțiunile alea cu sondele de zece roni citronata în mînă, de vreme ce noi intram cu cutiuțele de votcă ascunse și prin chiloți.

Judecînd după semi-abandonul cu care accepta conversația mea și după paloarea feței, aș fi pariat pe orice că locuiește în Regie, studentă la Politehnică. O trăsesem din prima foarte aproape, cum ne sfătuise demult Calu ca parte din legile agățatului: și cînd simți că nu-i convine să o iei așa din start, înseamnă că e frigidă, are prieten sau e din alea raționale – cel mai bine e să nu pierzi timpul.

Era o melodie lungă și super enervantă, Paradise de Phil Collins și nu apucasem să mă uit atent la fața ei ca să știu dacă într-adevăr e frumoasă. În semiîntuneric, de la distanță, mi se păruse că arată leit Liza Minelli doar că șatenă, dar în rest trăsăturile alea binecunoscute, dacă ai văzut New York, New York de trei ori, ca mine: nasul un pic cam mare dar perfect încadrat pentru că și ochii sînt imenși, părul tuns scurt, cu perciunii intenționat lăsați să depășească baza urechii, gene incredibil de lungi. Simțeam că nu avea genul de corp după care mă dau eu în vînt, nu era un pic plinuță și nu avea forme rotunjite, iar cînd DJ-ul a continuat cu încă o melodie slow am fost luat prin suprindere, mai ales că și Dili părea că se uită la mine cu o privire care parcă zicea ai înnebunit și tu să dansezi cu asta, parcă mai devreme rîdeai de Calu!? Așa că fără să-mi dau seama i-am spus, mai dansăm doar melodia asta apoi plecăm!, referindu-mă că eu și prietenii mei plecăm, dar ea a înțeles complet greșit și mi-a spus, ok, plecăm.

Tot timpul melodiei nu am făcut decît să mă crucesc că am agățat-o așa de repede. Eram nerăbdător să ajungem la primul bec decent ca să văd mai clar dacă aveam de ce să mă bucur dar, afară, ca un făcut, lumina gălbuie a felinarelor nu mă ajuta să-mi evaluez prada. Mi-a zis că are o garsonieră pe la Piața Reșița în care locuia doar ea și că i-e frică să ia taxiul singură la două noaptea.

Nici în taxi nu aveam cum să o văd, în plus, nimerisem un taximetrist tipic tură de noapte care tot arunca priviri în oglindă, parcă dorindu-și să vadă că o pipăi, ceea ce în nici un caz nu făceam. În cap îmi răsunau vorbele lui Ștef cînd dădusem noroc cu el la plecare și apucasem să-l întreb rapid cum i se pare.

“E drăguță, dar cam palidă și cam slabă, vezi să nu uiți să-ți pui prezervativ în caz că are hepatită sau ceva.”

Nu mai cunoscusem pe nimeni care să stea la Piața Reșița, granița dintre Berceni și Ferentari, în afară de unchiu-meu, care pe vremea cînd eram în liceu, îmi dăduse de cîteva ori cheia de la apartament, îmi trebuia să mă duc acolo cu o colegă.

Troleibuzele care întorc goale la capăt de linie și senzația stresantă că oricînd se poate întîmpla ceva neașteptat, gen un tip să-ți ceară un foc și să te facă knock-out cînd ești cu mîna în buzunar scotocind după brichetă, asta e Piața Reșița la doua noaptea. Eram la nici cinci sute de metri de apartamentul lui unchiu-meu și asta a fost singura senzație plăcută la coborîrea din taxi. Cuvintele lui Ștef îmi rulau în cap, aveau forță și țînînd-o de mînă, parcă chiar mă simțeam în contact cu celulele ei infectate de virusul hepatitei dar pe de altă parte încercam să mă autocoving că sînt nebun să mă iau după retardatul de Ștef care mai mult ca sigur o spusese la invidie că nu agățase nimic.

Garsoniera nu avea nimic tineresc, nici mobilă, nici afișe cu formații de muzică. Mobila mirosea a vechi, pereții erau impregnați cu straturi peste straturi de miros de gătit. M-am trezit cu ea în pat, era studentă la Geografie, mi-a zis, dar mîinile mele parcă refuzau să o exploreze. Avea un stomac aplatizat peste care palma mea a coborît mai mult decît i-ar fi plăcut, descoperind de o parte și de alta oasele coapselor distinct conturate.

– Ah, nu mă mai atinge acolo, că mă excită, mi-a șoptit.

M-am gîndit cum ar fi să mă trezesc a doua zi cu o experiență pe care o să o regret mereu?

– Da, mai bine o lăsăm pe dimineață am spus și m-am culcat.

M-am trezit buimac, după cîteva ore de somn, cînd tocmai se crăpase de ziuă. Am ieșit tiptil, trăgînd ușa încet după mine ca un hoț.

La parter m-am așezat pe trepte, m-am gîndit cu regret la Andreea și am plîns.

După aceea pașii singuri au părut să o ia spre Piața Reșița, printre blocuri cu patru etaje și cînd am ajuns lîngă cea a lui unchiu-meu, am aruncat o privire la etajul doi să văd dacă se trezise.

Parcă trecuse un secol de cînd urcasem acolo cu Iuliana, colega mea de clasa, pînă și cîntecul guguștiucilor era diferit.

As fi dat orice să-l văd pe unchiu-meu, la balcon fumînd, să mă cheme sus pe la el, dar balconul mă privea batjocoritor: zi mersi că nu mă prăbușesc peste tine.

Grigore Radu

Cum spunea Pleşu undeva, sunt contemporan cu mine însumi. Sper ca experienţa să ţină cât mai mult!