Urcau scările rulante la Mall fără nicio grijă sau grabă. Timpul era o paranteză în care amândoi intrară inconștient și în care îndoielile lor se dizolvară. Ea era cu o treaptă mai sus decât el, cum fusese tot timpul și în viață. Din profil, printre firele șatene de păr, el îi surprinse un început de zâmbet ca o așchie de lumină dintr-un tablou pierdut în Renaștere, și, dintr-o dată, inima începu să-i bată cu putere. Simțea față de ea o neobișnuit de mare afecțiune. O afecțiune pură, lipsită de orice urmă de frică. Energia invizibilă care emana din trupul ei îi reverbera în oase. Îi simțea mirosul trupului, atingerile senzuale de dimineață, și cum gesturile ei fine ca o pânză de păianjen i se urcă pe rețeaua neuronală, liniștindu-l.
O iubea. O iubea nespus de mult. O iubise mereu. Nu avea niciun regret. Nu avea niciun reproș. O iubea fără doar și poate. Însă acum parcă o iubea și mai mult, în timp ce ea, cel mai probabil, nu se gândea la nimic, urcând relaxată la etajul trei cu intenția nevinovată de-a cheltui o sumă imprecisă de bani pe haine și alte lucruri neimportante. Puse mâna pe umărul ei, o întoarse cu blândețe spre el, îi mângâie fața și o sărută. Cât de mult o iubea, nu-i venea să creadă. Nu voia să trăiască fără ea, deși ar fi putut, cu siguranță, dar nu voia, ar fi fost abominabil.
Însă în acel moment de efuziune sentimentală mai simți ceva, o altfel de efuziune. Fără să se poată abține își dădu drumul în pantaloni. Se căcă pur și simplu pe el. Diaree. Noroc că nu era nimeni în spatele său, altfel i-ar fi venit să moară de rușine. De fapt, situația cerea o astfel de emoție din partea sa, dar lui nu îi era rușine. Încercă să-i explice, încruntându-se și dând din cap, dar nedisperând cu toată ființa sa așa cum s-ar fi așteptat. Ea îi zâmbi și, la rândul ei, își dădu drumul în blugi, surprinsă nu atât că făcuse asta, cât de lipsa completă de jenă. Cumva se simțea eliberată de toate nesiguranțele ei, dar conștientizând totuși că se află într-un loc public și că… miroase ca naiba de urât. Se înțeleseră imediat din priviri și se îndreptară rapid spre baie, intrând fiecare separat, încercând să schimbe ceva din acel moment penibil, să nu devină chiar un dezastru social. Nu și-ar fi dorit să apară la știri și să le fie distruse viețile normale.
Dar, din cauza mirosului puternic, capetele oamenilor se întorceau după ei, cu fețe șocate, oripilate, scârbite, gândindu-se dacă așa ceva era într-adevăr posibil. În timp ce se ștergeau de căcat și-și aruncau chiloții la gunoi, simțeau tot mai multă iubire unul față de celălalt. Valuri peste valuri peste valuri de iubire.
Însă acesta nu avea să fie doar un episod izolat și neplăcut, deși nu neapărat nefericit, din viața unui cuplu obișnuit. Nu, dimpotrivă. Majoritatea cuplurilor aveau să sufere de această neputință de a-și înfrâna în unele momente manifestarea sentimentelor și, odată cu ele, expulzarea materiilor fecale. Acele momente erau cele de afecțiune nedisimulată. Indiferent de timp și locație, peste tot în lume, cuplurile afectuoase se căcau pe ele. Problema era că se putea întâmpla oriunde și oricând. Dimineața, seara și noaptea, în lift, în parcare, în mașină, în magazin, acasă sau la lucru. Nu conta câtuși de puțin.
Cuplurile de tot felul și de toate vârstele erau în stare să simtă o iubire incomensurabilă și nepătată, în ciuda evenimentelor imediat ulterioare. În acele câteva momente de afecțiune se simțeau siguri pe ei, crezând că iubirea lor era nemuritoare și de neoprit. În spatele afecțiunii se afla nevoia adâncă de tandrețe, o nevoie care rareori ieșea la suprafață, o nevoie care atunci însă își luase cu vârf și îndesat revanșa.
Cu toate acestea, această pandemie bizară de iubire și defecare, o pandemie poate de reîndrăgostire, nu durase mai mult de fix o lună de zile. În acea lună de zile, sentimentele profunde transformară intestinele iubiților în săli de dans și anusurile în ieșiri din scenă. Din fericire, nicio persoană din cele care se aflaseră în situația aceea ingrată nu fusese după aceea consumată de sentimente de rușine sau vinovăție. Unele persoane chiar se încumetaseră să facă sex în propriile fecale. Astfel de comportamente mai puțin decente avuseseră loc până și în spații publice, cu precădere în parcuri. Acolo, din câte se pare, oamenii scăpau cu totul de inhibiții.
Datorită faptului că pandemia durase atât de puțin, nicio țară nu lucrase la vreun vaccin. În schimb, lumea se umpluse de păreri și explicații în legătură cu asta, dar excrementele erau mai de bun simț decât toate acestea la un loc.
Adevărul este că niciodată lumea nu iubise mai mult și mai sincer de atât. Iar în acea lună de iubire și incontinență, oamenii se recunoscuseră în sfârșit unii în ceilalți. Se recunoscuseră cu toate frustrările și anxietățile lor, cu toate lipsurile și defectele lor, cu toate dorințele și visele lor. Se recunoscuseră și fuseseră fericiți.
copyright imagine: Andrea Castro
Autor al volumului Pădurea lui Joaquin Phoenix, Ed. Herg Benet, 2016.
Actele sentimentale sau de altă natură, oricât ar fi de puternice, trebuie arse cât mai rapid posibil.
Totul e să știi cum să ordonezi etapele fluxului fiziologico-afectiv, făcând abstracție de cel puțin două-trei simțuri de bază și ușoarele forme de normă morală ce ar putea să survină în modul cel mai imprevizibil.
De apreciat această proză aluzivă, de actualitate, și care are, fără îndoială, multă substanță.