Revederea

 Ioana a ajuns la aeroport prea devreme. Mai are de așteptat cel puțin o oră, și asta în cazul în care avionul de New York o să vină la timp.Verifică panoul de sosiri. Cursa New York-București e acolo, pe ultimul loc. Încă nu are întârziere. Asta e bine. Firesc, înaintea ei sunt alte curse. De la Paris, Roma, Budapesta și Chișinău.
Face câțiva pași prin sala de așteptare. Locul e strâmt și foarte aglomerat. N-are unde să se așeze. Descoperă o cafenea destul de micuță și intră să bea o cafea. Și acolo e lume multă. Observă un scaun liber la o masă la care stau doi bărbați încruntați și se așează pe marginea scaunului, deși își dă seama că cei doi n-o doresc deloc prin preajmă. E clar că îi încurcă. Unul dintre bărbați o măsoară supărat din cap până-n picioare. Celălalt bate cu degetele mâinii stângi în tăblia mesei, ca și când ar transmite un mesaj de respingere prin semnale morse, așa că Ioana dă cafeaua peste cap și pleacă grăbită. Se uită la ceas. N-a trecut decât un sfert de oră. Ce greu trece timpul când aștepți.
Pe toate plasmele din jur, cu sonorul dat la maxim, se difuzează iar și iar aceleași reclame. Ioana încearcă să le ignore. Sunt de-a dreptul enervante. N-a venit la aeroport ca să cumpere detergent. Și nici cremă pentru picioare anchilozate.
E teribil de nerăbdătoare să-l cunoască pe Gary. Au făcut schimb de poze, și-au trimis mesaje, au discutat pe skype, și încetul cu încetul, zi după zi, s-au împrietenit. Și curios. Au descoperit că le plac exact aceleași filme, aceeași actori, aceleași cărți, aceleași feluri de mâncare și aceleași destinații de vacanță. Amândoi simt nevoia să stea de vorbă unul cu celălalt, să se confeseze, să se sfătuiască. Sunt cam de-o vârstă și au cam aceleași probleme.
Deși corespondează de câteva luni, încă n-au apucat să se întâlnească. Dar a aflat că bunicul lui Gary s-a născut în România, dar nu s-a mai întors în țara lui de mult. Și mai știe că de câteva luni Gary e chirurg într-un spital de renume și muncește zi și noapte. E pasionat de ceea ce face, e apreciat, câștigă foarte bine, așa că nu se plânge.
În viața Ioanei, în ultima vreme s-au întâmplat multe. A fost o perioadă grea. După trei ani de relație, prietenul ei Tiberiu i-a propus să se despartă. După părerea lui sunt prea tineri pentru ceva serios. El simte nevoia să mai copilărească. Ioana a acceptat despărțirea, și o vreme s-a simțit aiurea.
Apoi au fost examenele. S-a cam săturat de învățat. A făcut două facultăți, una după alta. Prima ASE-ul a fost alegerea părinților. Așa au vrut, așa a făcut. Dar a înțeles că n-are absolut nimic în comun cu contabilitatea. Așa că s-a înscris la filologie și n-a greșit. A reușit să ia toate examenele. Cam în aceeași perioadă, vecina ei, căreia îi spune “bunica”, a avut un accident destul de grav. A alunecat pe gresia umedă din baie, a căzut și și-a rupt un picior. Și cât bunica a stat imobilizată în pat cu piciorul în ghips, Ioana a fost nevoită s-o ajute. Să facă cumpărături, mâncare, curățenie, mă rog, să facă tot ce era nevoie.
A rămas mai puțin de o jumătate de oră. Asta înseamnă că, de fapt, Gary a ajuns în România. Poate că avionul lui e deasupra Sibiului sau al Brașovului. Sau undeva deasupra României. Încă puțin și ajunge la București. Abia așteaptă să vadă cum e el în carne și oase. Și mai ales să-l audă râzând. Fiindcă râsul lui Gary e molipsitor. Mai ceva ca gripa.
Pe urmă e surpriza. Oare despre ce poate fi vorba? N-are niciun indiciu. Mai întâi Gary a vrut să știe dacă ei îi plac surprizele.Da, îi plac. Apoi i-a repetat că i-a pregătit o mare surpriză. Mai mult n-a vrut să-i spună, deși ea a insistat.
Apar rând pe rând cei care au venit de la Paris. Se aud chiote de bucurie, mai multe nume, oamenii se îmbrățișează, predau bagajele, râd, se miră, pun întrebări și iar se-mbrățișează. Se aude un anunț. Ioana ciulește urechile.
-Cursa de la New York sosește în cinci minute!
Ioana tresare.Ce bine! Avionul ei vine mai repede. Rar, dar se mai întâmplă și minuni. Pe panoul de sosiri, în dreptul cursei New York-București încep să clipească niște beculețe roșii. Se mai face un anunț.
-Cursa de New York a aterizat.
Bravo, am avut noroc, își spune Ioana, deși e conștientă că mai are de așteptat cel puțin un sfert de oră. Cum nu mai are răbdare, se înghesuie printre cei care stau aproape de ușile prin care ies pasagerii. Vrea să-l întâlnească pe Gary cât mai repede. Precis că și el abia așteaptă să ajungă la ea. Dar mai întâi trebuie să-și recupereze bagajele și apoi să treacă prin punctul de frontieră. N-are cum să dureze prea mult. Și totuși nu apare nimeni. Oare ce se-ntâmplă? La aproape o jumătate de oră de la aterizare încep să iasă călătorii de la New York împingând niște cărucioare supraîncărcate.
-De unde veniți? întreabă cineva din spatele ei.
-Din America, de la New York! răspunde o doamnă corpolentă și veselă pe care o așteaptă un grup mare de prieteni .
Gary întârzie. Ioana privește atentă. Au ieșit valuri-valuri de oameni, tineri și bătrâni, femei și bărbați, ba chiar au fost și câțiva copii. Cum de-au încăput atâtea persoane într-un singur avion? Majoritatea au avut parte de o primire călduroasă. Unde e Gary? Nu e nicăieri. În sala de așteptare nu mai e aproape nimeni. Următoarea cursă, de la Roma vine abia peste două ore. Ce-i de făcut? Să mai stea în aeroport? Are rost să mai stea? N-ar fi mai bine să plece acasă? Cum să plece fără el? De ce a mințit-o? I-a repetat că nu-i plac minciunile, nici măcar cele nevinovate.
– Ioana Popescu?
-Da, eu sunt, răspunde Ioana și îl privește nedumerită pe bătrânul masiv din fața ei.
-Ok. Eu sunt bunicul lui Gary.
Ioana face ochii mari și-l îmbrățișează.
-Bine ați venit! Ce se-ntâmplă? Unde e Gary?
– Îmi pare rău. În ultima clipă a apărut ceva urgent la spitalul lui…
– Cum, Gary nu e aici? Dar mi-a promis …
-Ok. Ai dreptate. Știu că ți-a promis. Crede-mă, i-a părut tare rău că n-a putut să se țină de cuvânt. Dar o să vină. În două-trei zile o să fie aici. Azi ai parte de o singură surpriză.
– Nu-nțeleg. Nu cumva surpriza sunteți chiar dumneavoastră ?
– Bravo, ai ghicit.
– Stați puțin! Vorbiți românești…
– Pentru că m-am născut aici, în România. Și limba maternă nu se uită niciodată. Off, fată dragă, îmi pare tare rău că te-ai supărat. Crede-mă, o să fie bine! Mergem? Gary mi-a spus că pe strada ta e un hotel bun. Trebuie să mă odihnesc. Mă poți conduce acolo? Mă simt obosit. Drumul a fost lung. Prea lung pentru un om de aproape 80 de ani. Și mai sunt și emoțiile. Nu-mi vine să cred că sunt acasă.
– Bine, mergem.
Au noroc și găsesc un taxi destul de repede. Se așează tăcuți unul lângă altul, pe bancheta din spate. Bunicul lui Gary nu-și poate lua ochii de la fereastră. Din când în când oftează. Apoi sună telefonul bunicului. Ioana își dă seama că e Gary. Totul e ok. Mai puțin Ioana care e tare supărată.
Ajung la hotel, bunicul se cazează și Ioana se întoarce acasă. Ca de obicei, mai întâi trece pe la bunica.
-Tu? Ce-i cu tine aici? Nu ești cu Gary?
-Nu, a apărut ceva urgent la spital și Gary o să vină la București peste două-trei zile.
-Mă rog, asta e situația. Și atunci de ce te-ai mai dus la aeroport? De ce nu te-a anunțat că nu vine?
– Surpriză! Chiar nu mă așteptam la una ca asta. A venit bunicul lui Gary.
-De ce a venit?
-Știu și eu? A vrut să-și revadă țara. Bunicul lui Gary e român. Stă în America de aproape 50 de ani, dar n-a uitat românește. Sigur are un accent puternic, dar vorbește corect.
– Interesant.
-L-am dus la hotel. Aici, lângă noi, la hotelul din colț. Azi vrea să se odihnească. Se simte obosit.
– O fi cam de vârsta mea, așa că e normal. Dacă aș fi în locul lui, aș fi terminată.
– Ai dreptate.Cred că sunteți cam de aceeași vârstă. Dar tu pari mult mai tânără.
– Știi ceva lingușitoare mică? Aș vrea să-l cunosc. Invită-l mâine la mine, la o cafea.
A doua zi bunicul lui Gary acceptă încântat invitația Ioanei. Tânăra vrea să le facă cunoștință bunicilor, dar nu e nevoie. Se descurcă singuri.
-Bună ziua! Bucuroși de oaspeți?
-Bucuroși, bucuroși.
-Eu sunt Ioan.
-Eu sunt Emanuela.Bine ai venit!
-Da, m-am temut că nu mai ajung aici niciodată. Emanuela ai spus?
-Da. Ce e? Nu-ți place numele meu?
-Ba da. Îmi place foarte mult.
-Ești din București?
-Nu! Am copilărit la Sighișoara.
-Și eu tot la Sighișoara!
Ioanei nu-i vine să creadă. Bunica ei și bunicul lui Gary se cunosc. Ba mai mult, pare că se cunosc foarte bine.Au fost colegi de clasă la liceu. Se privesc, se strâng în brațe, se privesc din nou.
-Trebuie să stau jos. Nu m-am așteptat la una ca asta! Ia loc!
Bunica se așează tremurând într-un fotoliu din living. Bunicul lui Gary o urmează și se așează pe fotoliul din fața ei. Continuă să se privească și să-și zâmbească.
-Doamne, nu-mi vine să cred! Cum se poate? Ema ești chiar tu!
Vocea bunicului tremură.E foarte emoționat.
-Ema, Ema, Ema.Thanks God!
– Multă vreme m-am gândit că n-o să ne mai revedem niciodată. Poate doar în lumea de dincolo.
Bunica oftează adânc și apoi continuă.
– Și totuși recunosc că te-am așteptat. După revoluție s-au întors mulți români plecați în străinătate. Tu n-ai venit.
-E adevărat. N-am venit. Prin anii 90 mi-a fost tare greu. Fiul meu, tatăl lui Gary și soția lui au murit într-un accident stupid și nu mi-a ars de călătorii. A fost o perioadă dificilă. Foarte dificilă! Nici nu vreau să-mi aduc aminte.
Bunicul lui Gary oftează. Apoi se ridică cu greu de pe fotoliu, se apropie încet de fotoliul pe care stă bunica, îi ia mâna și i-o sărută.
Bunicii au multe de povestit. Așa că Ioana se furișează din casa bunicii și se retrage în apartamentul ei. Are și ea o surpriză pentru Gary. Deschide laptopul și-i trimite un mesaj lung.

Monica Patriciu

Mishamona