Revolta firelor de păr

După multe amânări, astăzi m-am decis să-mi schimb look-ul. Știți, schimbările de look pe care doamnele mondene le fac atât de des și pe care avem dreptul să le facem și noi, muritoarele de rând, din când în când, ne amintesc că frumuseţea nu are vârstă. Am intrat în salonul de coafură de la colţul străzii, unde mi-am făcut programare cu câteva zile în urmă. Am căutat-o cu privirea pe coafeza mea pricepută, cea pe care o prefer atunci când îmi doresc o schimbare și la care obişnuiesc să vin de ani buni, de fiecare dată când simt nevoia să arăt complet diferită. Însă coafeza aceea drăguţă despre care credeam că mă aşteaptă, nu era la serviciu, a avut un accident de maşină şi era internată la spital. A scăpat doar cu un picior rupt şi o spaimă zdravănă.
Mirosul de soluţie de permanent mă face să strâmb din nas, dar nu mă las intimidată şi înaintez uşor printre firele de păr aruncate la întâmplare. Sub greutatea măturii purtate de una dintre coafeze, acestea se ridică, se răzvrătesc, apoi se adună sub semnul încleştării în smocuri mai mari sau mai mici, se leagănă şi cad vlăguite de atâta zbucium, pe gresie.
Mă apropii de femeia blondă ce zâmbește cu gura largă, lăsând să se vadă dantura plină cu dinţi din aur sau doar din tinichea din aia galbenă şi o rog să ţină cont şi de dorinţa mea. Zâmbetul acela mare mi-a dat de înţeles că mă are în vedere .
Coafeza se joacă cu foarfecele şi pieptenele în capul unei dudui trecute de cincizeci ani, iar aceasta privește în oglindă spectacolul grandios şi nu se revoltă. Stă calmă pe scaunul acela mişcător şi schiţează un zâmbet, lipit parcă pe faţa aceea plină de riduri. Se vede cu ochiul liber că nu e de acolo. Firele de păr sunt ridicate cu pieptenele, înclinate uşor, iar foarfecele vine ca un balaur cu două capete, le înghite pe loc şi apoi le scuipă cât colo.
M-am aşezat cuminte pe scaun, mi-am lăsat privirea agăţată de clepsidra uitată într-un colţ, iar gândurile mele caută prin cotloanele copilăriei întâmplări care mă binedispun de câte ori îmi amintesc de ele.
În copilărie, de pe la şase ani, cu puţine jucării, dar cu multe vise îmi puneam imaginaţia în practică şi mai în joacă, mai în serios îmi exercitam talentul în diverse meserii.
Mi-am dorit să fiu doctoriţă, dar nu pentru multă vreme pentru că păpuşa pe care o aveam nu suporta să fie tăiată şi cusută de prea multe ori la burtă sau în alte părţi ale corpului. Era o păpuşă mică din gumă pe care o consultam  şi o chinuiam atunci când mă bântuia  fiorul medicinei. În clasele I-IV am fost ataşată de buna mea învăţătoare şi în jocurile mele încercam să o imit adunând în curtea noastră, copii din vecini care ascultau prostiile spuse de mine la vârsta aceea.
Cu câteva frunze sau cu ambalajul din hârtie colorată de la bomboanele de fructe mi-am cultivat talentul de comerciant încă din clasele primare. Făceam atunci pe vânzătoarea, dar era o meserie care îmi aducea doar vorbe de ocară din partea mamei. Mereu observa că lipsesc lucruri mărunte din casă sau pachetele de eugenie din dulap, pe care le vindeam prietenilor de joacă.
Am cochetat şi cu croitoria o perioadă dar singurul model care beneficia de creaţiile mele a fost tot păpuşa mea cea amărâtă care trecea prin toate experimentele pe care le făceam suportându-mi cu demnitate toate isprăvile și, dacă ar putea vorbi, sigur ar avea ce povesti. Mama obişnuia să-şi cumpere diverse materiale pentru o fustă sau un capot, iar eu le retezam frumos cu foarfecele şi fusta devenea mini iar capotul era trei sferturi şi obligatoriu cu mâneca scurtă. Când mergea cu materialele la croitoreasă, mereu o atenţiona că cineva ciupeşte din stofă şi nu-i ajunge bucata pentru croit. M-a prins într-o zi în timp ce croiam o fustă scurtă pentru Ani, păpuşa mea, singura care participa tacit la realizările mele şi nu se plângea deloc.
Dar cea mai răsunătoare meserie a rămas, fără discuţie, cea de frizeriţă. Pasiunea aceasta am descoperit-o pe la nouă ani, atunci când pisica mea cu blana uriaşă se perpelea de cald pe afară, iar mie mi s-a făcut  milă de ea şi am ajutat-o să scape de acest chin. Am tuns-o discret când părinţii nu erau acasă și nu pot să vă spun ce a urmat. Pisica şi-a pierdut frumuseţe de blană, iar eu pentru câteva luni mi-am pierdut liniştea cea de toate zilele. Cu această năzbâtie am reuşit să o conving pe mama că atunci când pleacă de acasă, la întoarcere se poate aştepta la multe surprize din partea mea.
După această întâmplare au apărut altele care au tulburat apele şi mai mult. La insistenţele surorii mele care îşi dorea cu ardoare să se tundă, am fost nevoită să apelez din nou la cunoştinţele mele în materie de frizerie. Nerăbdarea de care dădea dovadă sora mea la şase ani m-a făcut să uit de ocara pe care am primit-o cu câteva luni în urmă, atunci când mâţa cu blana bogată a avut de suferit din cauza talentului meu. Mi-am scos gentuţa în care îmi ţineam foarfecele, nişte aţă şi un ac mare pe care le foloseam şi la orele de lucru manual. Mi-am ascuţit instrumentul de tuns cu acul ăla mare, cu care taică-meu obişnuia să cârpească sacii când mergea la moară şi am început să tai fără milă din părul surorii mele. Fără remuşcări am început să scurtez firele acelea blonde, ajungând cu ele deasupra urechilor, tunsoarea căpătând forma unui castron cu marginile înguste.
Soră-mea era nerăbdătoare să vadă noua ei înfăţişare. Curiozitatea creştea cu fiecare minut care trecea și ea se agita, dădea din picioare, trăgea de oglindă şi ţipa. Întoarcerea oglinzii a fost pentru ea un şoc. În faţa ei a apărut un chip necunoscut, iar capul era acoperit cu păr doar în partea de sus, deasupra urechilor. Dacă mi-ar fi cerut cineva să dau un titlul operei mele cred că m-aş fi oprit la Frizura cu un castron pe frunte. A sărit ca arsă, mi-a aruncat câteva cuvinte care nu aveau nicio legătură cu priceperea mea şi a plecat la maică-mea plângând și cerându-mi socoteală printre lacrimi că i-am aruncat bunătate de păr pe podea. Am știut că nu voi avea linişte o bună bucată de timp din cauza talentului meu, care nu-mi dădea  pace uneori. Am aruncat foarfecele pe pat, mi-am luat coarda şi am ieşit afară. Obişnuiam să sar coarda cu fetele din vecini şi chiar organizam diverse concursuri, dar acum nu aveam chef de asta pentru că ştiam că faptele mele, rămase în memoria familiei mele ca puncte de reper în evoluţia mea, nu vor fi fără ecou. Prea puţin mă durea de tunsoarea surorii mele, eram mai interesată de estetica fundului meu care sigur îşi va schimba culoarea şi forma datorită talentului nepreţuit al mamei mele care se pricepea la astfel de operaţii simple, dar dureroase. Am rămas o perioadă ascunsă prin spatele casei, dar nu am reuşit să scap de profesionalismul de estetician al mamei. Câteva zile cu greu  am reuşit să mă aşez pe scaun. Culoarea vişinie și mai ales formele neregulate ale șezutului îmi dădeau fiori.
La masă mă uitam cu un ochi în farfurie şi cu un ochi la soră-mea şi aşteptam cu nerăbdare să treacă timpul şi să văd cum îi creşte părul.
Pentru o vreme m-am liniştit şi chiar mama se mira că fata ei s-a cuminţit. Toată lumea credea acest lucru, doar eu nu eram convinsă pentru că mă apropiam de clasa a V-a, meseriile se diversificau odată cu trecerea anilor şi deveneam din ce în ce mai inventivă.
Uşile  tainice ale copilăriei se închid încet în urma mea şi revin în salon unde coafeza mă invită să iau loc pe scaunul acela mare, din imitaţie de piele.
Capul meu e plin cu bigudiuri mari din plastic şi seamănă cu un pom încărcat de Crăciun. Păcat că nu sclipesc. Firele de păr s-au întins cuminți pe bucăţile acelea reci de plastic, şi-au acceptat să ia forme ondulate pe care doar ele le înţeleg. Treptat bigudiurile sunt scoase, iar firele de păr se aşează uşor sub mângâierea periei. Coafura e gata, iar în oglinda de pe perete mi se arata o tipă cu o înfăţişare beton, care aduce puţin cu o actriţă din filmul Iubirea e la capătul lumii.
Afară vântul se dezlănţuie în toată splendoarea lui şi intră într-un joc aparte. Adună hârtiile, apoi le împrăştie, şuieră, se apropie de mine valvârtej şi apoi se depărtează discret. În jocul acesta m-am prins şi eu, iar coafura mea capătă forme nedefinite. Firele de păr s-au revoltat de îndrăzneala vântului şi s-au  hotărât să ia atitudine.

Lăcrămioara

Scriu pentru liniştea mea sufletească, mai bine sau mai rău, dar nu mi-am propus să devin scriitor.