E incredibil ce eforturi fac părinții în ziua de azi pentru a-și proteja odraslele de toată gama de rele posibile, reale sau imaginare.
Cunosc părinți care și-au dus copiii cu mașina la școală și în liceu. Pe vremea noastră, să fii dus de mama cu mașina la liceu ar fi fost culmea penibilului.
Mulți părinți și-au instalat camere video de survolare prin casă pentru a-și putea vedea live copilul făcîndu-și lecțiile sau orice altceva. Astfel poți sta puțin mai mult la serviciu fără să te stresezi, că ce-o face copilul. Controlul total poate că nu e întotdeauna cea mai bună soluție cum, din nefericire, a aflat un coleg de-al meu de serviciu care și-a găsit fata moartă în propriul garaj de la o supradoză cu opioid, chiar în noaptea de Revelion. Fata era foarte bună la școală și pînă la tragedie nimic nu i-a trezit nici o suspiciune referitoare la vreo problemă, de orice fel. Există părinți care au instalat aplicația find my phone pe telefonul copiilor fără ca aceștia să știe. În felul ăsta poți deschide aplicația GPS astfel că în orice moment știi unde se află copilul și dacă te minte. Pe de altă parte, știu sigur că începînd din liceu, o mulțime de puștani fumează marijuana, cu toate că vîrsta legală pentru a-ți procura o biată sticlă de bere a rămas nouăsprezece ani. Oricît de dedicat ai fi în privința supravegherii copiilor, dacă ei vor, e aproape imposibil să nu inventeze modalități de a te fenta. Ca o paranteză, la două săptămîni după ce (datorită izolării) a început să se implementeze școala de la distanță folosind programe ca Zoom, puștanii au scos o aplicație care le ia poza și le-o modelează ca și cum ar fi prezenți la orele virtuale, cînd ei de fapt nu mai sînt în fața laptopului. Examenele on line vor fi aproape imposibil de controlat, cum elevii își pot accesa unul altuia ecranele cu screen sharing sau acces remote via VPN. Nici nu mai trebuie să răsucești capul în spate ca pe vremea noastră – acum pot copia unul de la altul fără a-și ia ochii din ecran!
Cu siguranță, și ca profesor, dar și ca părinte, e mai bine să le cîștigi încrederea și respectul. Cu cît ești mai apropiat de ei, cu atît e mai bine. Dacă le ești apropiat, frica să nu te supere sau dezamăgească îi va ține cît de cît pe calea cea bună.
Eu, la primul Revelion făcut cu prietenii, în clasa a noua, am băut bere. Nimeni nu s-a îmbătat și a fost o petrecere cît se poate de normală la care, în cea mai mare parte, s-a dansat și făcut glume. Fetele nu au băut din principiu. Tot atunci am și fumat, dar țigări normale.
E imposibil să elimini toate pericolele, să preîntîmpini toate relele din viața copilului tău prin control. Așa cum e imposibil să le asiguri o dietă perfectă stînd toată ziua cu gura pe ei să mănînce și vîrîndu-le în continuu pe gît chestii care ți se par sănătoase. Pentru că normal este să mănînci doar cînd ți-e foame. În clasa a cincea, cînd încă stăteam la etajul zece, știind că mama mă certa dacă veneam cu sandvișurile nemîncate, le aruncam de la balcon. Uneori partea cu unt ateriza pe cîte o mașină și făcea un zgomot distractiv – sau așa mi se părea la vremea aia. Să treci cu bine de pubertate e ceva ce ține parțial de noroc, parțial de personalitate și parțial de armonia care există (sau nu există) în familie. Așa cum poate să aprobe un amic de-al meu din Baia Mare care, prin facultate, încercînd să se urce din mers într-un tren, a ajuns în comă la urgență.
Odată, cînd ne-a prins supercontrolul pe mine și pe un prieten între Mangalia și Constanța, am vrut să sărim din tren dar în ultimul moment ni s-a făcut frică. Am fugit de sub ochii lor după ce a oprit trenul, în gara Constanța.
Mulți băieți au în sînge nevoia de aventură și de a face bravadă. Jocurile de război pe computer cred că satisfac o nevoie ancestrală a băieților de a se confrunta cu pericolele. Nu am citit studii dar mai mult ca sigur jocurile video fac mai mult bine decît rău. Pe vremea noastră, jocurile cu pietre sau de-a războiul cu cornete ascuțite erau o modalitate de a ne-o căuta cu lumînarea. Odată am sărit direct de pe acoperișul casei și m-a durut spatele o săptămînă. Prietenul meu Cristi a căzut de pe un gard în mijlocul unor tufe de urzici cît floarea soarelui. Era în pantaloni scurți și ca să iasă de acolo efectiv a trebuit să meargă mult și bine prin urzicile alea urlînd în continuu de usturime. Era cu atît mai frustrant pentru el cu cît noi, ceilalți, nu ne puteam opri rîsul pînă nu am văzut-o pe bunică-sa venind în fugă să vadă ce s-a întîmplat. Cînd am văzut-o rupînd un buchet de bozie ca să se pună să-l sorcovească cu ele am izbucnit iar în rîs. Aparent, boziile astea ar fi trebuit să-i aline usturimea dar, după cum reacționa, nu părea că așa și era. Cîțiva ani mai tîrziu, printr-a noua, Cristi a fost primul care s-a culcat cu o fată și după aceea nu a mai rîs nimeni de el. Într-a zecea, eu și cu el ne-am împrietenit cu două fete mult mai mari ca noi (craiovence), aflate în trecere prin sat. Bunicul, cu experiența lui de viață, le-a mirosit că ar fi curviștine așa că seara m-a luat forțat acasă. Dar în timpul nopții am ieșit pe geam și tot m-am întors la ele.
Cred că în ziua de azi site-urile porno de care abundă internetul țin tinerii (și nu numai) mult mai calmi în case în perioada asta.
Mai demult am văzut un documentar despre adolescenți care fac sporturi periculoase. Unul dintre ei continua să practice sărituri imposibile (cu bicicleta la trambulină) după ce își fracturase de-a lungul timpului o grămadă de oase. Și studiul arăta că acelui copil îi lipsea centrul fricii pe creier. Normal, ca părinte nu există ceva mai rău decît să te procopsești cu un copil din ăsta. În cazul meu știu sigur: centrul fricii funcționa, cum întotdeauna îmi luam precauții sau îmi făceam planuri pentru a ieși cu bine din anumite situații mai periculoase. Mi-a trecut prin cap să fug de acasă dar adevărul e că mi-era frică de consecințe, așa că nu am făcut-o. Culmea, dintre toți pe care îi cunosc, singurul care a fugit de acasă a fost un băiat considerat printre cei mai cuminți din clasă. Liberman Liviu, în clasa a doișpea, efectiv a dispărut de acasă (și de la școală) fără urmă, îndrăgostit fiind de o fată din alt oraș. Atunci am început să înțeleg că totul e aparent: calmul, liniștea, impresia pe care o ai despre o anume persoană. Pentru că impresia ți-e dată de puținele informații pe care le ai. Toți avem secrete sau, oricum, marea majoritate. E greu să înțelegi motivația unei persoane introvertite, care nu comunică. Tot într-a doișpea, la o petrecere, am rămas perplex aflînd în acea conjunctură că cele mai bune două fete din liceu la învățătură aveau iubiți “secreți”, mult mai mari ca noi pe atunci, oameni în toată firea, de treizeci de ani.
La vîrsta aia, dacă vrei cu tot dinadinsul ceva ce îți stă în putere să faci, nimic nu te poate opri. Adică oprit de argumentele raționale ale adulților. Odată, prin anul doi, am plecat cu febră pe Jepii mari, de la Piatra Arsă, toată coborîrea aia, dintre care un sfert făcută pe întuneric. Cînd am ajuns în București aveam patruzeci de grade. Altădată am intrat noaptea într-un cămin de fete (cel din 6 Martie) escaladînd pe exterior pînă la un geam deschis la etajul unu. La petrecerea de absolvire de liceu am sărit peste masa festivă cu colegii și cu profesorii. În schimb, în timpul ăla, am trecut pe exterior, din balcon în balcon, pînă în camera unei fete. Tot într-a doișpea, dar în primul trimestru, după un Bal al bobocilor, am sărit de la etajul unu al căminului de fete. Proful de sport, un tinerel, care, culmea, avea domiciliul la parterul căminului de fete, bătea și spumega că dacă nu deschid ușa o sparge. Văru-meu care a sărit imediat după mine mi-e martor.
Încă nu îmi dau seama cît din ce făceau cei din generația mea pot face generația de acum. De exemplu, la școală la fiu-meu la trei absențe primim o notificare email. Pe vremea mea asta se făcea la douăzeci de absențe. Pe vremea mea puteai să îți faci rost destul de ușor, singur, de scutire medicală de la asistenta din cadrul liceului. Acum e mai complicat. Pe vremea mea nu apăruse survolarea cu camere video. Chiar și mai rău, odată cu pandemia apar noi metode de supraveghere folosind tehnologia digitală și diverse aplicații. Terorismul deja ridicase ștacheta destul de sus. La serviciu la mine, de vreo săptămînă, pentru prima oară în zece ani, toți agenții de securitate de la ușă mă salută la plecare pe numele mic. Ori eu nu cred în coincidențe și nu cred că e o întîmplare. De curînd au instalat probabil un sistem mai strict de urmărire a traficului. Îmi văd numele pe ecranul lor după ce deschid uși
cu legitimația.
Și sînt unii care spun că după pandemie totul va fi exact cum era înainte.
Eu nu cred.
Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial
Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.
Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.
În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.
Da, nici eu nu cred că după pandemie totul va fi ca înainte. Și eu sunt exasperată de acest obicei al dusului copilului la școală cu mașina de către părinți, motiv pentru care la începerea școlilor traficul în București devine un adevărat haos. Explicația e că nu mai există școlile de cartier în sensul că ele nu mai sunt la ”standardele” părinților care vor pentru odraslele lor fie liceul francez „Anna de Noailles” care e în Nord, aproape de ieșirea din oraș, fie nu știu ce alte școli care de care mai cu moț. S-a pierdut farmecul mersului în gașcă la școala de cartier, copiii se mai joacă prea puțin pe străzi. Pe mine m-a frapat că o puștoaică de 10 ani stătea cu Ipad ul într-o excurise cu mașina și nu arunca nici măcar o privire pe fereastră să vadă pe unde trece. Ruperea de realitate le creează o realitate a lor și poate că e și una dintre principalele cauze ale depresiilor. Avem acei tineri plictisiți și obosiți de viață. Sigur că nu trebuie să generalizăm, dar pornind de la dusul cu mașina la școală cred că se tinde spre crearea unui irațional ”centru al fricii” chiar dacă acesta nu exista inițial. Astfel de părinți ar avea mai bine grijă la cum, cât și de ce sunt ei înșiși controlați de noile sisteme de supraveghere în masă. Întrebarea rămâne cum să delimitezi existența unui risc adevărat de acea frică paranoică. La fel cum elevii montează o față pe ecran ca să se vadă că sunt prezenți la orele online, tot așa și răufăcătorii vor fi întotdeauna cu un pas înaintea oricăror sisteme sofisticate și atunci e firesc să ne întrebăm cine pe cine supraveghează de fapt.
Multumesc de semn, Daniela. Drept sa spun am scris articolul asta acum 6-7 saptamini si cam uitasem despre ce e vorba… noroc ca a ramas de actualitate :)
Nu știu în ce măsură pandemia va accelera supravegherea, pare că unii abia așteaptă momente de genul pentru a le folosi ca pretexte pentru a ne restrânge tot mai mult libertatea. Totul e atât de sofisticat în ziua de azi, încât e tot mai greu să te ascunzi și să minți!
Eu mă bucur să afirm că fac parte dintre acei copii care chiuleau de la ore cam când voiau ei, care fumau fără știrea părinților, beau și tot tacâmul. Nimeni nu mă putea împiedica să fac asta, mai ales părinții. Ai nevoie de asemenea experiențe pentru a te maturiza. Pentru a înțelege care e limita acțiunilor tale, și consecințele pe care anumite acțiuni le pot avea asupra altora și asupra ta.
Încă un lucru ar fi de luat în calcul. Unele țări se „modernizează” mai repede. Probabil că în România nu s-a ajuns la nivelul de supraveghere din Canada. Mă refer la viața de zi cu zi.
Mă bucur să știu că îți crești fiii în spiritul ăsta. Îți urez să te bucuri de complicitatea și prietenia lor, în măsura în care e posibil (pentru că o distanță între părinți și copii mereu va exista) până la bătrânețe!
L-am citit atunci, l-am recitit acum, nu stiu cum de nu retinusem de buchetul de bozie :-)) Mi-a placut fragmentul cu „sa treci cu bine peste pubertate” si atunci. E greu sa fii de ambele tabere, sa ii intelegi si pe cei care sunt controlati si pe cei care trebuie sa controleze :-) Pe vremea mea, din fericire, nu existau aplicatiile astea si toata tehnologia, si totusi tinerii erau destul de cuminti si responsabili (ce-am intalnit eu macar) :-)
Fara „pe vremea mea” :) Reformulam asa. „totusi nici acum nu ne comportam prea aiurea.. adica fata de tinerii din alte tari, sintem relativ responsabili… ” :)
Ia exemplu de la Pavel: „Eu mă bucur să afirm că fac parte dintre acei copii..” (la prezent!) :)
Multe am aflat citind editorialul dvs. Pe unele am să le țin minte. De exemplu: nu știam de aplicația cu fotografia de la orele online, care te face să crezi că cineva este prezent la curs, pe când nu este.
Vă împărtășesc ideea legată de relația de prietenie părinți-copiii. Aș mai adăuga un lucru: copiii seamănă mai mult cu vremurile lor decât cu părinții.
Da, si mai am o „poveste” tot pe ideea asta. Prin ianuarie un student aplica la master in matematica si e refuzat pe motiv ca avea media in jur de 6.8. In iulie aplica din nou, cineva din comisie se mira, „ce e cu studentul asta, nu stie ca l-am refuzat?” Ei bine, intre timp isi luase 4 cursuri online (in perioada covid), la toate patru luase nota A+ (sau, ma rog, 10) asa ca voia sa-i fie reevaluat dosarul cum intre timp avea medie generala acceptabila sa fie acceptat. Deci nu vrem sa stim ce efect are sau va avea perioada asta asupra performantelor elevilor :)
„copiii seamănă mai mult cu vremurile lor decât cu părinții.” – suna inteligent si foarte real…
Multumesc de semn…
🙃nici eu nu cred….
Online suntem mult mai ușor de supravegheat și copii și adulți.
Wau, ce brusc intri într-o tragedie, și asta în ciuda supravegherii liniștitoare totalitariste a părinților care își survoleză odraslele. În principiu copiii ne ghidează și ne inspiră ca să le descoperim propria cale. Dacă îi monitorizăm prea mult și îi obstrucționăm, le diminuăm drastic stima de sine și capacitatea identificării propriilor abilități și aptitudini. Oamenii sunt cataloage de amintiri, păcat însă că majoritatea dintre ei nu sunt în stare să și le expună!…
Totuși aplicațiile astea de localizare de pe telefon mi se pare că-s cu două fețe. Poate fi vorba și despre un control exagerat asupra copilului and whatnot, dar poate fi și o măsură de siguranță. S-au schimbat foarte multe în ultimii zece ani și se vor mai schimba și mai tare până ieșim din pandemie. Dar s-ar putea, nu dați cu pietre, ca unii părinți să-și dorească să știe pe cât posibil că odraselele lor sunt în siguranță. Nu dacă beau bere sau au chiulit de la școală, ci dacă sunt bine. E o linie cam fină, îmi dau seama. Și e complicat și cu încrederea. Dacă nu uităm că și noi am fost copii și mai ales adolescenți.