Rollin’

Hotelul și masa erau plătite de organizatori. Eu plătisem avionul iar din aeroportul din Geneva închiriasem un Audi A4. Era prima oară cînd mă duceam în Franța ca invitat la un festival de literatură. Stai să reformulez: era prima oară cînd mă duceam la un festival de literatură. Organizatorii m-au găsit în parcare, îi textasem în ce parcare sînt și numele străzii celei mai apropiate. M-am simțit super încîntat să-i văd făcînd ochii mari cînd mi-am încuiat mașina nou nouță. (Reprezentantul Italiei venise cu trenul, baba care reprezenta Germania la fel iar cel care reprezenta Elveția, un sîrb care scria în franceză condusese un hîrb de mașină peste graniță, pe A41 exact ca mine. Doar că el nu luase amendă de viteză, nici nu cred că Peugeotul lui obosit putea prinde 140 la oră.)
Scrisesem jumătate din roman din perspectiva bunicului, poate că de-asta mi-a venit în cap un gînd cu vocea lui “Futu-vă muma’n cur, credeți că dacă sînt român vin cu cart pe rulmenți?!”
Organizatoarea principală, Pina, mi-a spus că vorbește perfect trei limbi de circulație: italiană, franceză și engleză deci că nu e nici o problemă, cu ea pot să vorbesc în engleză. Totuși muream de jenă că franceza mea era vai de capul ei. Mi-ar fi plăcut să o dau cu roțile în sus nu numai cu Audi-ul ci și cu o franceză cu accent parizian. Dar nu pot și să scriu literatură română la nivelul pe care-l scriu, și să muncesc opt ore în uzină ca să am din ce trăi și să învăț franceză de la zero.
Orașul era micuț, pitoresc, cu case și ziduri din piatră galbenă ce-i dădeau un aer medieval. Semăna un pic cu satul bunicilor doar că la noi negăsindu-se piatră oamenii își făcuseră casele din chirpici. Și cum chirpiciul se construiește pe structură de căpriori, din blocuri susținute de un zig zag alcătuit din araci, evident nu poate ține greutatea unui etaj – cum se prezentau aici majoritatea caselor, stil vilă cu un etaj sau chiar două.
La prima întîlnire, care avea loc chiar în seara sosirii mele, organizatorii vorbeau despre importanța culturii, a literaturii și bineînțeles a spiritului european. Cu alte cuvinte, chiar dacă eu scriam în română, și madam Krautfenn în germană, chiar dacă eu am 35 de ani și ea 62, chiar dacă eu sînt bărbat și ea femeie, chiar dacă ea a trăit toată viața în același oraș și pe aceeași stradă unde se născuse iar eu trebuise să schimb trei țări în căutare de serviciu – și eu și ea scriem asemănător deoarece urmasem o programă școlară europeană, cu istorie europeană, cu geografia Europei atîrnată de peretele de lîngă catedră. De fapt, ca să fac o paralelă, ce voiau ei să spună, era că dacă intrăm în orice restaurant din orice țară din Europa, fără să știm limba respectivă, orice i-am indica la întîmplare ospătarului să ne aducă din menu, sigur nu vom primi lăcuste prăjite sau ouă cu embrion în ele sau creier de maimuță. Deci sîntem dintr-un club aparte, clubul europenilor. Există distincții zonale (țările nordice, fostul bloc de Est, etc) e adevărat, dar din punct de vedere cultural avem aceeași moștenire genetică. Cred că germanii, italienii și francezii ajuseseră la concluzia asta destul de recent, imediat ce luaseră contact cu milioanele de refugiați din Africa și Asia. “Stați un pic că mocofanii ăia de bulgari și români sînt totuși acceptabili, după ce te obișnuiești cu ei sînt aproape simpatici pe lîngă ce primim acum.”
Și în sinea mea îi dădeam dreptate Pinei. Existau multiple asemănări între mine și ei. Cu deosebirea că cei ca mine, din Est, oricît ar fi trăit în occidentul acela de puf rămîneau cu sechelele neîncrederii (pe banda de recuperat bagajele holbezi ochii după valize să nu-ți dispară, chiar dacă pe aeroport scrie Geneva), ale șireteniei sau obligației de a te descurca (nu aveam de gînd să plătesc rahaților de elvețieni amenda de viteză – mai ușor mi-era să anulez Visa cu care închiriasem mașina) și mai ales a unei superiorități bolnăvicioase care paradoxal provine tocmai din faptul că sîntem produsele unei societate de “categoria a doua”.
Da, societatea este de categoria a doua, dar tocmai asta ne face ca indivizi să vă fim superiori! spunea demult un vecin la bloc care nu vizitase niciodată altă țară decît România.
Și ca dovadă, îi luam pe fiecare în parte la analizat și mă distram în sinea mea de limbajul de lemn (pe care-l foloseau fără să realizeze) mulțumită căruia înțelegeam perfect tot ce se vorbea în franceză, fără să am nevoie de translator – cum avea de exemplu doamna din Germania. După ce s-a încheiat ședința de lansare a festivalului, în continuare, fiecare scriitor s-a retras în cîte o sală mai mică unde teoretic trebuia să fie urmat de cei interesați să afle cîte ceva despre creația lui sau despre cultura țării pe care o reprezenta. Toți cei care aveau minorități bine reprezentate în oraș aveau de cîștigat. Sîrbul care reprezenta Elveția nu știu de unde naiba își făcuse rost de atîția sîrbi și sîrboaice care îl urmăreau peste tot pe culoare (și mai tîrziu prin oraș) ca un nor de muște zgomotoase. El însuși era zgomotos, volubil și aproape în permanență pilit. Era evident că spre deosebire de mine adora să fie în centrul atenției. Ca majoritatea sîrbilor era mult peste înălțimea medie, cu umeri lați, de sportiv dar cu o burtă cam proeminentă care, oricum, îl prindea bine din moment ce el își editase singur propriul roman și așa devenise laureat al festivalului. Spre deosebire de noi, ceilalți, nu era un simplu scriitor ci era și editor! Tocmai asta mi-l făcea antipatic din start și nu am schimbat nici o vorbă cu el. Adică și în România sînt o groază de editori-scriitori, mulți devin editori așa ca un fel de variantă de self publishing. Clar, odată ce te cheamă Cristea Teodorovici de la Polirom uiți vremurile cînd erai un scriitor novice și nu-ți răspundeau editurile nici într-un fel iar tu numărai lunile de cînd le trimisesei manuscrisul. Dintr-odată ești un fucking VIP și nu te mai poți obosi să scrii nici măcar un email de refuz. Sau Lucian Enache, mai rău: scriitor, critic literar și editor. Cînd o mai avea timp să țină viu unicul site online al USR? – Vă dați seama că din afară se vede ca și cum o să moară pe brînci dezgropînd talente cu cazmaua asta pe care scrie “literatura română”? Dacă ar fi contat cu adevărat ca editori nu l-ar fi lansat ei pe Chirovici ca să cîștige ei milioanele alea de euro făcute de Penguin Books? Dar nu, Chirovici ăsta se frecase zeci de ani de coate cu ei pe la USR și nu se întîmplase nimic cu vreunul din multele lui romane “made in România”. Prin ce minune tocmai cu primul “made in UK” dăduse lovitura?
Mai demult îmi scrisese pe chat o amică. “Sînt trendsetter la Enache, vrei să încerc să îți pun o vorbă bună? El cere editoarelor să se trezească din două în două ore, ca să fie postări și activitate around the clock: 1 a.m., 3 a.m, și pentru cei din România e peste mînă. Tu ești pe fusul orar minus 7 ai un atuu sa fii primit.. ” Mi se părea incredibil ce-mi spunea și pînă la urmă, ca să mă convingă, mi-a trimis un print screen cu îndemnurile astea patriarhal leniniste – încă îl mai am salvat pe undeva pe laptopul ăla vechi. Trendsetter, exact cum ghicisem, erau persoane posesoare de cont FB, de preferință femei, care acceptau să dea share și like la orice anunț sau articol pentru că astfel se țină vie literatura română. Nu din publicat romane de calitate, nu din vînzări, ci din like-uri la poezioare și share-urile unor romantisme lacrimogene scrise de tinere pensionare din Gura Văii sau oricum, locuri unde nu se citește nici măcar Sandra Brown. Dacă aș fi editor și mi-ar aduce cineva un manuscris, întîi și întîi l-aș întreba care sînt scriitorii lui favoriți și ultimele cinci chestii citite. Și să nu fie poezii ci lucrări de peste două sute de pagini. Dar nu, dacă ești editor și-ți aduce cineva un manuscris, primul lucru pe care-l faci este să verifici cîți mii de followers are pe contul FB.
În sală era o atmosferă ca de înmormîntare la care toți participanții sînt jenați că nu au venit destule persoane. Aproape că mi-aș fi dorit ca eu să fiu mortul. Dar nu, rolul ăsta îl juca romanul care sta trufaș pe o muche, deh, biet obiect incapabil să realizeze situația. Iar eu eram în rolul rudei celei mai apropiate și trebuia să spun cîteva cuvinte frumoase la trecerea în neființă a cărții. Pentru că era evident deja: premiul pe care tocmai îl cîștigase nu avea să ajute cu nimic la publicitatea și vînzarea romanului din fața mea.
Pe scaune, răsfirați ca să pară mai mulți, se aflau patru români din oraș dar și alți patru care conduseseră. O doamnă, Cati, în jur de șaizeci de ani, venise tocmai din Paris (încă se vedea că fusese o mare frumusețe), citise cartea și mă considera un mare scriitor. Mi-a și făcut un compliment greu de uitat: “să știi că nu băteam o sută de kilometri dacă nu ți-aș fi trăit cartea!” Ceilalți veniseră tot cu mașina dar din niște orășele mult mai apropiate. Un tip, Bogdan venise împreună cu o fată care studia la o universitate mai obscură din zonă. El își găsise serviciu și părea că fata trăsese de el să vină aici pentru festival. Ea citise romanul, el însă nu. Am dedus că unul dintre ei sau poate amîndoi sperau ca ceva să se întîmple între ei în noaptea ce urmau să o petreceau aici, la hotel, și folosiseră cartea mea ca pe un drăguț camuflaj: în spatele literaturii era de fapt o oferta de cuplare. “Dacă nu ești interesat atunci să știi că eu nu sînt nici atît… tot ce mă preocupă e festivalul de literatură.” Mai tîrziu, la masă, Bogdan mi s-a destănuit că nu-și mai aduce aminte de cînd nu mai pusese mîna pe-o carte. Nici nu-mi explic de ce tocmai cu el m-am înțeles cel mai bine și am petrecut cel mai mult timp. De fapt cred că știu. Ceilalți mă priveau ca pe un mutant pe cînd pentru Bogdan scrisul nu însemna nimic altceva decît o pierdere de timp, dar nici mai bună, nici mai rea decît, să zicem, zdrăgănitul unei chitări lîngă un foc de tabăra. Era o ocupație plăcută, interesantă dar nu puteai salva un om de la moarte nici cu chitara nici cu scrisul. Tocmai de aceea îmi plăcea compania lui, că era sincer, direct. Am vorbit liber despre tot felul de subiecte, îmi povestea viața lui din Franța și făceam glume irelevante, că spuma berii pare c-a luat forma unui cap de bour sau că nu am nici o șansă să cumpere vreun francez romanul cînd vede scris Răzvan Protopopescu la numele autorului. Da, era chiar plăcut tipul, un fel de eu – ăla dinainte să se apuce de scris, un tip de nota zece și nu o acritură cum devenisem.
Pe rîndul al doilea, în mijloc, era o fată mult mai tînără ca mine care, deși nu spunea nimic, doar judecînd după privirea cu care mă urmarea (de fapt nivelul de atenție și expresia meditativ-admirativă), ghiceam că îmi citise cu plăcere romanul. Și într-adevăr la un moment dat și-a făcut curaj și mi-a pus o întrebare din care m-am convins că citise cartea cu mare atenție. I-am dat un răspuns isteț foc dar care sincer să fiu nu-mi aparținea. Îl aflasem și eu dintr-un interviu al scriitoarei Margaret Atwood. “Am dat acest titlu romanului pentru că astfel, deși din primele capitole personajul cu care faci cunoștință este un simplu copil inocent, curiozitatea ți-e deja ațîțată – vrei să afli cum și de ce va deveni escroc. Datorită titlului, tu ca cititoare, știi mai multe decît personajul. Știi în mare ce o să i se întîmple dar vrei să afli în detaliu, exact ce anume.” Mi-am dat seama la final că ar fi dorit să se apropie de mine să mă mai întrebe ceva (nu o să aflu niciodată ce anume) dar i-era jenă de ceilalți. Cati cu năframa ei violet parcă venise pînă aici ca să mă păzească de eventualele tipe mai tinere ca ea. Adică cele de la 59 în jos. Cînd mă luptam cu întrebarea vreunui francez atunci intervenea traducătoarea dar numai cînd răspundeam, pentru că de înțeles înțelegeam perfect. Era distractiv faptul că traducătoarea găsea uneori răspunsul meu prea simplu și în acel caz adăuga liber din partea ei tot felul de amanunte interesante cu care eram perfect de acord. Îmi devenise simpatică din cauza aceasta, că punea inimă ca eu să las o impresie cît mai bună. Toți francezii plecaseră imediat ce încheiasem discursul și rămăsese doar unul singur, slab și înalt, trecut de șaptezeci de ani, îmbrăcat într-un pulover grena și la gît cu nelipsitul fular “fie soare, fie vînt”, înfășurat cu nodul ăla, larg, stupid, ca o lasansare de lasou complet eșuată. Oare de ce în Franța toată lumea e de acord că trebuie să-ți scoți căciula în interior cînd e cald, dar fularul nu? Asta îmi venea să-l întreb în loc să răspund întrebării lui. Bineînțeles că nu-mi citise romanul și în loc să plece liniștit și să-și vadă de bătrînețile lui îmi spune o poveste lungă și neverosimilă la cît de scămoșați îi erau pantalonii. Că fusese vecin cu Eugen Ionesco, că se vizitau, luau masa împreună cîteodată și vorbeau despre absurd. La sfîrșit, hodoronc-tronc mă întreabă dacă Ionescu a avut vreo influență asupra mea și dacă am folosit absurdul în paginile romanului. Pentru a cîștiga timp l-am întrebat înapoi dacă știe cum îi venise lui Ionescu ideea să scrie absurd.
Puțină lume știe că citind dintr-un manual de conversație de limba engleză. “Cățeaua are purici?” “Da, cățeaua are purici așa că eu o scarpin. Și cînd termin o să o scarpin și pe bunica.” Mi-am dat seama că nici unul din răspunsurile mele nu erau sută la sută originale (dar exemplele în sine, da, deoarece am memorie proasta). Citisem la rîndul meu tot felul de chestii legate de literatură pe care le tot serveam ca să mă dau inteligent. Avusese dreptate criticul ăla tînăr, Boeriu, să spună despre mine că scriu clișeic. Deși spusese asta referitor la un text în care erau înșirate întîmplări din propria mea copilărie, chestii unice care nu se întîmplaseră altuia, așa că pe moment explodasem de furie: să aflu că amintirile mele din copilărie sînt “clișee”.
Între timp moșului îi plăcuse exemplul meu de absurd inventat pe loc și-mi cerea o idee de poveste absurdă. Lumea crede că a inventa o poveste este tot una cu a introduce programul într-un strung CNC. Apeși pe buton și aștepți să se termine de învîrtit piesa. Dar procesul e mai apropiat de cum lucrează un printer 3D, pentru că la început nu e nimic. Apoi apar picuri de material care se solidifică, unul ici, altul colo. Le urmărești cum apar parcă de nicăieri, încerci să ghicești ce obiect se formează acolo, în fața ochilor tăi. Să vezi cît de complex e și dacă îți va place. Numai că la o poveste, picurii ăia care cad, cuvintele, odată ce aterizează dau naștere și la sunete, la mirosuri, la senzații, te răscolesc, te amuză și într-un final simți că îl cunoști un pic pe cel care a conceput programul. Pe cînd cu ce iese din strung, nu. Piesa nu-ți spune mare lucru despre cel care a creat-o.
I-am răspuns francezului că o poveste absurdă cu morală și dialog este al naibii de greu de creat. Pentru că absurdul cere dezordine iar ideile pentru a transmite ceva cer ordine studiată. Nu-ți rămîne deci decît să jonglezi cu dezordinea studiată. Atunci mi-am adus aminte de un articol pe care-l citisem în avion. Un congolez se agățase de roata unui avion de pasageri cu destinația Londra. Nimeni nu-l observase. Bietul de el nu știuse că sus, la 10000 de metri sînt -40 C, se îmbrăcase subțire, conform vremii din Congo din ziua aia. Iar cînd roata coborîse pentru aterizare, cadavrul înghețat coborîse odată cu ea și se desprinsese tocmai în momentul șocului pneu-asfalt.
În povestea mea absurdă negrul se agață de roata avionului intenționat după ce află că organele umane (rinichi, fiat) donate valorează fiecare în parte zeci de mii de euro. Viața unui om în Congo nu valoreză mai nimic, dar un ficat în Europa valorează jumătate de milion. Și nu a văzut cu ochii lui, cînd vin turiști străini în crozieră, nu e deajuns ca ei, localnicii, să arunce de jos, din bărci, cămăși și mărgele și obiecte de artizanat bine împachetate? Pachetele aterizează pe punte printre șezlonguri și turiștii de milă, după ce le desfac, opresc marfa dinăuntru și le aruncă bani în bărci. Așa că negrul știe că o să înghețe bocnă, speră că se va sparge în bucățele mici, un deget colo, un călcîi dincolo și e aproape sigur că oamenii ăia care vor găsi bucățile din el vor trimite banii pentru fiecare bucățică din Binu Kisonge înapoi familiei sale sărace din Congo. Așa că pe fiecare părticică din piele și-a tatuat adresa și codul poștal de acasă. Dar ceva se întîmplă și nu moare. Atunci trebuie să explice tatuajele unuia care nu pricepe limba lui. Etc, etc.
Cînd în sfîrșit am scăpat mi-am adus aminte de punga din buzunar. O rugasem pe-o prietenă de-a mea, Luminița, să-mi dea niște pastile pe care le ia ea împotriva atacurilor de panică. Îmi pusese trei într-o punguliță, cîte una pentru fiecare din cele trei conferințe unde trebuia să vorbesc în public. Am scos punguța și am verificat că mai aveam încă două. Le-am pipăit cu degetele mulțumit că prima își făcuse efectul. Vorbisem liber dar fără nici un entuziasm. Pentru că mă simțeam blazat, deprimat chiar. Afară se întunecase și cînd am ajuns la mașina de unde trebuia să-mi iau trolley-ul în care aveam pijamalele și periuța de dinți am găsit o amendă de parcare în parbriz. Depășisem intervalul de timp de trei ore. Dacă aruncam Visa, o aruncam acum cu dublu scop: amenda de viteză și amenda de parcare. Am vrut să-mi îndes mai bine pungulița cu pastilele în buzunar și atunci am realizat că o pierdusem. Probabil că se electrizase și mi se lipise cumva de manșetă, îmi căzuse pe stradă.
Mă simțeam ca și cum în sala de conferințe îmi lăsasem o parte din viață, romanul. Aș fi vrut să arunc din avion paginile lui pe întreg teritoriul Franței și să aflu că fiecare om a fost mulțumit cu ce primise și voia să-i dau restul.

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.