România, între iubire şi sictir

Asta vară am stat o lună în România. Anul ăsta o să mai stau iar o lună.

Eu îmi fac vacanţele în ţară spre nedumerirea rudelor şi a prietenilor de acolo. Ei, invers, deabia aşteaptă să vină perioada concediilor, să plece oriunde dar nu în România. Un bun prieten din Bucureşti îşi luase bilete la mare, la bulgari, la nisipurile de aur încă din februarie, alţii plecau pe Coasta de Azur sau în Grecia, Italia.

Eu am fost la Eforie Nord. Apoi m-am mutat la Eforie Sud.

Am făcut socoteala că suma pe care o plăteam pe o cameră în care nu se putea închide fereastra (din cauza unei ţevi care, oricît ar părea de incredibil, bloca închiderea ferestrei pentru că aşa fusese ea construită) era cam la fel cît plătisem pe o cameră dintr-un hotel destul de decent în Florida. Că în Florida sînt restaurante stil “buffet all you can eat” cu 7$, iarăşi, e destul de incredibil – dar nu fac reclamă aici la vacanţe în Florida pentru că nu îmi place Florida.

În Eforie, la vila Jana, am plătit 200 RON care înseamnă 50$. Proprietarul ne-a arătat o cameră care avea aer condiţionat, ne-a spus că cea de-a doua cameră e identică, cum era şi preţul. Seara am descoperit că a doua nu avea A/C. Aşa că geamul de asta nu se putea închide, ca să ai aer de afară!

Cînd deschideai orice şifonier al vilei Jana dădeai peste o foaie de hîrtie pe care era scrisă ora eliberării camerei: 8 a.m. Ca şi cum eu am înnebunit să-mi pun ceasul la 7:30 în vacanţă ca să plec la 8:00! I-am spus lu’ doamna Jana că, unu, plec mai devreme decît stabilisem deoarece mă enervează regulile pe care nu ştiu ce tîmpit le-a lipit mişeleşte pe şifonierul de la mine din cameră (în loc să mi se spună la început în momentul cînd am dat banii) şi, doi, nu plec la 8:00 decît dacă îmi dă chitanţă pe toţi banii cash pe care-i dădusem pentru două camere pe cele cinci nopţi de pînă atunci. “Ok, dar la 9:30 vă rog eu mult să fiţi plecaţi.” Am căzut de acord zîmbind în timp ce în gînd îmi exersam pe ea toate înjurăturile mele de Dristor.

Locurile de parcare de pe stradă se păstrau cu cîte o navetă goală. M-am enervat de cîteva ori pe chestia asta pentru că-mi închiriasem maşină şi dacă plecam, pierdeam locul. Într-o seară, cînd veneam de la plajă cu amicul Doru cu care mă împrietenisem atunci pe plajă l-am întrebat ce o să se întîmple dacă dau un şut la cîteva navete de-astea.

“Nimic”, a spus el, pentru că o să le iau eu la şuturi înaintea ta!”

Şi asta a şi făcut: a luat navetele la şuturi. Ne-a distrat pe cinste să le vedem rostogolindu-se în şanţ, parcă nici lor nu le venea să creadă că şi-au pierdut funcţia de păstrat locuri de parcare. Doru avea tot felul de glume spontane, de exemplu, cînd urcam nişte trepte de ciment, exista una întotdeauna udă, probabil că se spărsese o ţeavă chiar sub ea, şi chiar înainte să pună piciorul pe ea, Doru a încremenit cu o faţă transfigurată: “Minune, priviţi minunea: treapta care plînge singură! Aici să construim un locaş de rugăciune!”

Şi avea dreptate într-un fel: mi-ar place mult să existe o biserică sau o mănăstire pe malul mării, cred că ar atrage tona de turişti. Din păcate Doru nu lucrează la ministerul Turismului – cred că ar fi fost groaznic de plictisitor dacă era vreun birocrat –, el făcea transport de marfă prin Europa de Vest, avea poveşti nenumărate de la diverse graniţe şi făcea mişto de situaţii cu vameşi elveţieni, olandezi, englezi. Din păcate nu-mi aduc aminte decît răspunsul lui la întrebarea vameşilor englezi cînd le prezenta actele şi-l întrebau ăia “Do you speak english?” el răspundea “Yes, and you? Do you speak english?”

Problema în România asta e. Oamenii nu-şi pun întrebări. Oamenii nu răspund la o întrebare stupidă cu o altă întrebare şi mai stupidă. Aşa, doar să obţină o reacţie.

“De ce o navetă poate ţine un loc de parcare care de fapt e al tuturor?”

“De ce să eliberez camera la 8:00?”

“De ce nu repară cineva ţeava spartă?” (la serviciu, îmi dau cuvîntul de onoare, am un coleg care sună la primărie ori de cîte ori îi apare o denivelare/fisură/pietriş lăsat de vreo basculantă pe pista de bicicletă pe care vine el la serviciu).

De ce nu protestează cînd dreptatea e de partea lor, aşa cum am luat noi navetele în şuturi?

Am o cunoştinţă în Canada care mai demult înregistra cu telefonul mobil conversaţiile în contradictoriu cu şeful direct. Voia să fie acoperit în caz că este înjurat, să-l poată da în judecată.

De ce nu înregistrează angajaţii cererile de dare de mită, abuzurile de serviciu, cazurile de hărţuire sexuală? De ce în România nu se trage alarma atunci cînd se observă un abuz? De ce nu avem şi noi un Julian Assange sau un Edward Snowden al nostru? (Vă rog, fără sugestii că aşa ceva ar fi Sebastian Ghiţă  ☺ ).

Nu avem spirit de frondă, nu avem nerv, nu avem ceea ce numea Hemingway (în “Pentru cine bat clopotele”) cojones. Ne complacem cu o situaţie dată. Marea majoritate a românilor se comportă ca nişte copii mici care au făcut pe ei noaptea şi stau nemişcaţi pentru că deocamdată le ţine de cald. A doua problemă este că de prea multe ori exemplul negativ e perceput drept pozitiv. În ce priveşte esteticul feminin sînt la modă buzele umflate cu botox şi sînii siliconaţi, la reclame cel mai bine funcţionează publicitatea negativă sau, dacă nu, măcar aia cu conotaţii sexuale (nu mi-a venit să cred acum cîţiva ani cînd pe multe panouri din Bucureşti era reclamă la un model Nissan – se înţelegea ceva mai spaţios decît cel dinainte -, care spunea “Da, uneori 16 centimetri fac diferenţa!”). Emisiunile cele mai urmărite nu sînt cele “de conţinut”, tabloidele gen Click se vînd mai bine decît România Literară☺.

În Eforie Sud era mult mai bine, am stat la un mini-hotel cu trei etaje. Proprietarul era un smecheraş cam de vîrsta mea, plin de tatuaje, care vorbea normal la început şi cu accent de băiat de cartier după ce te mutai înăuntru cu bagajele. În Eforie Sud era mai plăcut pentru că nu transmiteau slujba de la biserică prin nişte boxe uriaşe ca în Eforie Nord – unde puteai auzi un mix inedit Andra featuring părintele Gavril (☺): “Without you” (asta fiind melodia verii 2016, pentru cei care nu ştiu). Plaja era mult mai îngustă decît la Eforie Nord, cu mai multe scoici sfărîmate şi mai greu accesibilă din cauza multelor scări – neajunsuri ce trăseseră preţurile în jos. În plus nu existau familii cu copii mici în cărucior şi persoane cu handicap fizic cărora nu le construise nimeni lift sau pantă de acces cărucior. În ce mă priveşte era perfect. La restaurant nu am mîncat în nici o ţară la fel de bine ca în România şi asta pentru că restul lumii nu găteşte borş de peşte sau ciorbă de fasole cu costiţă – chestii care mie îmi plac mai mult decît, să zicem, supa cremă de conopidă. Au fost multe lucruri pe care le-am apreciat în România. De exemplu, mie îmi plac senzaţiile tari şi la noi de preţul pe care l-am dat să intru în Disneyland cinci zile (ca să ajung să mă dau în Liftul Groazei şi restul) mi-am închiriat o maşină două săptămîni. Prin Bucureşti, unde nu condusesem niciodată, cînd mă uitam pe bancheta din spate, figurile copiilor îmi păreau la fel de crispate ca în Liftul Groazei la căderea în gol. Am uitat să spun că băiatul care mi-a închiriat maşina mi-a dat şi un GPS cu un euro pe zi (GPS-ul lui personal să facă şi el un ban de buzunar) şi “scula” – parte din scenariul stresant pe care mi-l doream (☺) -, mă lasa din senin, de cele mai multe ori noaptea, într-o intersecţie aglomerată cu giratoriu. Pînă la urmă mi-am luat GPS-ul meu. Ajunsesem într-un mall din Focşani şi vînzătoarea m-a întrebat dacă nu vreau să plătesc extra ca să am garanţie în plus.

“Nu, nu vreau… nu o să mai vin niciodată aici!” m-am scuzat foarte amabil.

Şi fără să vreau am repetat aceeaşi gafă cînd ieşeam din Hanul Berarilor (foarte satisfăcut de serviciu). La ieşire, o angajată încerca să-mi dea un flyer, cred că o reducere în caz că aş fi venit din nou. Îmi amintesc perfect, le spuneam o poveste amuzantă copiilor, şi distrat i-am aruncat fetei următoarea relică:

– Nu, mulţumim, oricum nu o să mai venim prea curînd pe aici!

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.