România lui Mirel şi a noastră

Motto: Marile nedreptăţi nu pornesc de la oameni obişnuiţi, ci din nişte suflete nobile corupte printr-o educaţie greşită. (Platon)

În ultimii doi ani am băut enorm, am pierdut sute de nopţi şi am scris cîteva pagini bune.
Chiar bune de tot.
Dar dacă mă pui să ţi le găsesc, trebuie să recunosc că nu merită să le caut. Oricît de bune ar fi, poveştile nu sînt terminate.
Cred că oricine are în clin sau în mînecă cu literatura română a auzit de mine, Victorian Silă, am publicat peste tot şi nicăieri. Multă vreme am avut o mîndrie a mea, o mîndrie specială care, mi se părea mie, mă diferenţia de toţi scriitorii contemporani: aveam atracţia de a o da în bară – poate că exact asta m-a făcut să fiu remarcat. O dădusem în bară cu femei, cu prieteni, acum voiam să scriu superb fără să termin. Ştii, ca şi cum ai face dragoste cu o femeie excepţională, pe care o iubeşti la nebunie şi de dobitoc ce eşti nu vrei să ai orgasm la final, o laşi doar pe ea.
Cunosc foarte bine momentul blazării care a survenit în urma unei convorbiri telefonice, atunci cînd o editoare mi-a trimis un e-mail în care mă întreba dacă nu vreau să vin la depozit să iau pe gratis ultimele două sute de exemplare a cărţii mele, rămase nevîndute. Altfel editura le arunca la gunoi. “La gunoi? Reciclarea nu a ajuns la dumneavoastră?”
Personal, în cadrul actualei orînduiri sociale care s-a instaurat la noi nu găsesc nimic pozitiv şi, mai mult, faptul că nu văd nici o soluţie prin care s-ar putea îndrepta ceva în timpul vieţii mele mă etichetează ca ceea ce am devenit: nihilist. Oamenii normali, cei ca mine şi ca voi, au în faţă o infinitate de posibilităţi din care nu pot construi nimic.
Dacă am fi geniali ar fi exact invers: am putea clădi o lume din nimic.
La fel stau lucrurile şi cu credinţa. Credinciosul vede o semnificaţie ascunsă în cel mai neînsemnat lucru, ba mai mult, el va găsi un înţeles, o explicaţie şi în cel mai nefast moment al vieţii sale: i se încearcă tăria credinţei sau e pedepsit pentru păcatele lui, etc.
Din contră, găsesc că vieţile noastre nu au nici o logică. Nu cred în Dumnezeu, nu cred în orînduirea capitalistă (sau orice fel de alt sistem conceput de omul modern), nu cred în virtute. De curînd am realizat că am urcat o octavă, am trecut la ură. Constatarea m-a uimit dar are de-a face cu deteriorarea mediului înconjurător care mă degradează treptat şi pe mine.
Literatura m-a păstrat mult timp imun şi inocent, literatura mă vaccinase împotriva răului din jur pe care nu-l vedeam şi nu-l simţeam. Dar treptat am renunţat la scris şi tot treptat mi-am pierdut răbdarea de a citi o lucrare de anvergură sau orice fel de scriitură ce mi-ar fi solicitat intelectul. Am înlocuit romanele cu ştirile cotidiene dar ştirile îmi făceau atît mult rău încît, exact ca o prostituată am coborît din ce în ce mai jos, am ajuns să citesc doar comentariile otrăvitoare ale frustraţilor, clonelor şi trollilor. Acum îi urăsc pe cei care ne guverneză, îi urăsc pe toţi creatorii site-urilor de literatură, îi urăsc pe editorii de la toate editurile, pe primar, pe Trump, pe toţi moderatorii de la Antena 3 şi invitaţii lor, pe toţi cei care apreciază aşa gen de emisiuni, îl urăsc pe Iliescu, pe taică-meu, pe vecinul de deasupra care s-a apucat de renovări şi nu ştie să lucreze cu bormaşina. Pentru cinci minute l-am urît azi pe şoferul de autobuz care mergea cu viteza legală exact în faţa mea, şi a trecut cu roţile din spate peste o pisică fără să schiţeze cea mai uşoară tentativă de frînare. L-am înjurat, şi l-am înjurat… găseam extrem de frustrant faptul că o luasem pe acolo tocmai pentru a ocoli mirosul de hoit. Drumul meu zilnic către serviciu trece pe lîngă o fermă de vaci. Fac paranteză asta cu ferma de vaci ca să îţi explic că existenţa lui Dumnezeu nu are nici o logică. Proprietarul fermei, fermierul, a murit acum aproape doi ani. Felul cum a murit e oribil, întrece orice imaginaţie. Descarca îngrăşămînt natural şi nu ştiu exact unde o fi greşit dar omul a fost găsit complet scufundat în bălegar. A murit asfixiat în bălegar. Iar acum, nevastă-sa, văduvă, la un an după ce l-a îngropat pe el a trebuit să îngroape treizeci de vaci arse sau asfixiate în urma unui incendiu. Nu cred că au săpat groapa prea adînc sau oricum, treizeci de vaci au destulă biomasă ca să-şi anunţe moartea cu un kilometru înainte să te apropii de ele. Aşa moare un fermier, înecat în bălegar. Muncea omul de dimineaţă pînă seara. La ştiri i-au dat mesajul cu care îşi întîmpina clienţii cînd nu era disponibil să răspundă la telefon: “sînt la muncă azi, am fost la muncă ieri.. sînt la muncă în fiecare zi în toate zilele săptămînii inclusiv duminica şi dacă nu pot răspunde acum la telefon e pentru că sînt prins cu treabă prin jur aşa că te rog să-mi laşi un scurt mesaj şi revin cît de curînd.” În urma lui a rămas soţia. Prima lui soţie şi ultima lui soţie, soţia de-o viaţă cum se spune. Vezi la televizor politicieni, primari cum tot divorţează după femei mult mai tinere şi nu auzi de nici unul să moară înnecat în bălegar. Hotelurile alea de patru stele în care stau cu toate mesele plătite nu auzi vreodată că au luat foc – ar fi nepotrivit să moară ca nişte simple vaci.
Citeam în memoriile lui Diderot cum un misionar încerca să convingă nişte sălbatici să se convertească la creştinism. “Ce avem de cîştigat?” “Veţi deveni robii lui Dumnezeu!” “Nici gînd să devină robii cuiva, indiferent cui, sînt prea obişnuiţi cu libertatea.” a spus translatorul. “Atunci spune-le că vor deveni fiii lui Dumnezeu!” “Aşa, da!” a răspuns translatorul. Cam aşa ne iau acum cei care guvernează, cu binişorul, dar şi noi şi ei ştim că de fapt sîntem sclavi.
Circulă un fel de parabolă pe email, o comparaţie între tineri din Occident care muncesc oriunde, chiar şi pe salariu minim, pentru a-şi face o experienţă de viaţă şi cei de la noi care refuză să muncească. Există companii care afişează posturi pe care nu aplică nimeni. Normal că refuză să muncească aşa cum au refuzat să iasă la vot, e deja o formă de protest faţă de o guvernarea execrabilă. Să vedem de unde vor plăti măririle lor de salarii, din ce taxe dacă nimeni nu mai munceşte? De unde se vor plăti pensiile? Pilonul 1 din pilonul 2 şi pilonul 2 din banii pentru autostrăzi. Vă zic o chestie: după ce au ieşit oamenii în stradă astă iarnă, adică imediat după aceea, s-au suplimentat posturile de poliţişti şi de jandarmi. Preventiv, în caz că a doua oară nu veţi mai fi la fel de paşnici şi civlizati, bannere distractive, poze panoramice cu drona, ha ha. Nu mai am răbdare să fac politică dar nici să scriu nu mai am răbdare. Nu sînt singurul. Iată ce scrie într-un interviu Marta Petreu, o scriitoare aproape la fel de bună ca mine:
Cîtă vreme scriu, sînt fericită. Indiferent ce scriu. Dar mă rog Puterilor ca-n viaţa viitoare să nu mai am nimic de-a face cu scrisul, să nu ştiu nimic despre literatură şi filosofie, să mă ocup de cu totul altceva, de plante de pildă, ele sînt verzi şi înfloresc în tot felul de culori plăcute ochiului. Şi mă mai rog să mă nasc la mii de kilometri mai spre soare-apune, să nu mai am nimic de-a face cu lumea românească, să nici nu ştiu că există, pentru că m-am săturat de ea. Chiar nu credeam c-o să mi se întîmple asta, dar mi s-a întîmplat, trăiesc o asemenea stare de saturaţie faţă de această lume a noastră, provincială, autosuficienţă, violentă, invidioasă, încît trebuie să recunosc: m-am săturat pînă peste cap de ea. Mi-a ajuns.
Barbu Cioculescu, un critic literar specializat pe poezie trecut de 90 de ani: “Despre starea sănătăţii literaturii, trimit la strigarea copilului: mamă, vacii noastre nu-i e bine. Vine tata cu pielea în băţ.
Ovidiu Drîmba (a murit de curînd la frumoasa vîrstă de 95 de ani), profesor universitar, traducător, critic de literatură, autorul Istoriei literaturii universale, cît despre ultima lui carte de specialitate la care a lucrat unsprezece ani, spre sfîrşitul vieţii, menţionează aici: Mă bucur că aţi publicat interviul, pentru că lumea nici nu mai ştie că eu trăiesc. De patru ani nici nu am mai ieşit din apartamentul acesta, cu o excepţie pe care v-o datorez. Nu, nu am uitat. V-am mai spus că în afară de recenzia pe care mi-ai scris-o dumneata la Istoria culturii şi civilizaţiei, nimeni nu a mai semnalat-o, din câte ştiu eu, cel puţin, şi te întreb: Cum este posibil?
Am citit prin urmare patru interviuri alese într-o ordine aleatoare, patru confraţi în ale artei repetau acelaşi lucru: în România secolului 21 scrisul e o pierdere de timp şi un nesfîrşit motiv de frustrare, o metodă de a te sinucide lent. Totul începe să-mi pară o pierdere de timp pentru că noi, vechea garda, încercăm să creăm calitate într-o societate care e dresată de 30 de ani să înghită non-valoare. Şi ce-i mai rău e că vine o vreme cînd devii conştient că în tine bate de fapt un ceas şi nu ştii cît mai e pînă să opreşte, dar posibil nu foarte mult. Prima oară cînd ai gîndul ăsta e ca şi cum îmbătrîneşti instant. Dacă eşti inteligent începi să-ţi faci curăţenie prin viaţă. Cel mai groazic e dacă începi să te porţi cu timpul care ţi-a rămas ca şi cum ar fi o bombă cu ceas, pentru că eşti într-o cameră goală cu uşile şi ferestrele sigilate şi nu ai unde să o arunci. Trebuie să te calmezi şi să trăieşti cu ea.
Scriam undeva că am avea o societate mult avansată dacă votul s-ar face pe bază de IQ, un sistem în care ponderea votului ar creşte sau s-ar diminua în funcţie de asta: inteligenţă. Cred că era o povestire SF, în orice caz se termina prost pentru că, exact ca în realitate şi în povestea mea factorul cel mai important nu era inteligenţa propriu zisă a individului ci aşa zisă inteligenţă socială. Şmecheria, viclenia. Testele puteau fi falsificate la fel de uşor cum fură cheresteaua hoţii de lemne: se muta o virgulă pe documentele de tranzit. Secolul 21, mda.
Un popor a cărui aleşi încă îşi jură onestitatea pe Biblie nu poate fi prea avansat. Şi la televizor divorţurile încă fac rating. Divorţul unuia care arată ca un cadavru îmbălsămat şi totuşi (culmea!) e prezentat ca cel mai dorit burlac al României. În ziua de azi televiziunile decid cum arată prinţul şi fetele de măritat chiar cred, pentru că ele, televiziunile, scriu poveştile acum.
Al doilea mare subiect la ordinea de zi este Mirel Palada, dar de el am auzit nu de la televizor. Sora mea cea mai mică lucrează în Germania, este şefă de departament la IBM în Münster, a terminat matematica la Universitatea din Bucureşti imediat după ‘89. Îi relatam la telefon ce mai e nou prin România: furtuna şi Mirel Palada. Ea fusese colegă cu el în anul întîi şi era convinsă că numele de familie se scrie Palade. Mi-a spus numai lucruri frumoase despre el. În anul întîi avea părul lung, era hippiot, extrem de cult şi cel mai bun la matematică din clasă – făceau parte dintr-o clasă specială, nou formată după Revoluţie la care predarea se făcea în engleză – ceea ce i-a ajutat pe toţi să plece mai uşor din România. În clasa aia erau doar doi băieţi, ambii au renunţat după anul întîi. Fetele, toate douăzeci şi opt au plecat definitiv din România.
“Într-o zi m-a invitat la Teatrul Naţional, deja luase bilete, unul pentru mine, unul pentru el. Se tunsese de curînd după ce îl bătuseră nişte ţigani, nu mai ştiu exact în ce cartier se întîmplase asta dar sigur nu în centru. Îl trăseseră de păr, îi jumuliseră părul mai exact, aşa că Mirel s-a tuns scurt ca să nu mai aibă de ce să-l tragă nimeni altă dată. În clasă avea uneori soluţii la probleme care erau altfel decît te-ai fi gîndit. Şi întrebările pe care le punea profesorilor arăta o înţelegere profundă a materiei – făcea legături între diverse teorii, unele care nici nu ni se predaseră încă la cursuri. Ce mai, m-am bucurat cînd a renunţat la matematică şi s-a dus la Sociologie pentru că am rămas eu cea mai bună din clasă. Şi la teatru nu am vrut să mă duc pentru că în ziua aia tocmai venisem de acasă, direct de la gară la cursuri, eram îmbrăcată într-un pulover galben tricotat de mine şi îl asortasem – imaginează-ţi! -, cu nişte cizme de cauciuc galbene, din cele mai ieftine. În Craiova plouase dar în Bucureşti, nu. Mi-am dat seama că nu arătam deloc de Teatrul Naţional dar el a insistat şi pînă la urmă m-am dus. Ţin minte că m-am simţit groaznic dar el a fost galant, îmi spunea că mi-ar fi stat bine în orice. Piesa era ceva abstract, deloc genul meu, aş fi preferat ceva clasic, nu modernist. În fine, el m-a condus acasă, stăteam la gazda aia, rusoaica care ţi-am spus că bea votcă la culcare, a intrat şi l-am servit cu o cafea. A ţinut neapărat să vorbim despre piesa de teatru, despre ce înţelesesem eu. Nu ştiam ce să zic. Apoi a vorbit el, nu mai ştiu cît dar mult timp. A vorbit ca un critic de teatru. M-am simţit penibilă. Am realizat amîndoi că nu avem nimic în comun. L-am văzut ieri la ştiri şi ştii care a fost primul gînd care mi-a venit? Incredibil ce a făcut România din tînărul idealist pe care l-am cunoscut.”
După ce am terminat de vorbit cu soră-mea mi-am petrecut restul serii cu Mirel Palada.
Idealism şi oportunism sînt la cîteva zeci de ani distanţă, în cazul lui 20.
Sora-mea spunea că era un tînăr frumos, subţirel pe care-l bătuseră ţiganii. Se transformase într-un burtos bătăuş şi demagog, purtătorul de cuvînt al unui guvern populist. Un site îi prezentaseră CV-ul şi încheiau aşa:
După cum se observă Palada este foarte familiarizat cu comunicarea. Şi nu cu orice formă de comunicare, ci cu comunicarea manipularea prin mass media.
Este oare posibil ca scena bătăii să fi fost premeditată într-o ţară în care publicitatea negativă funcţionează de minune? Cine ştie dacă alura de buldog nu-l va propulsa pe viitor în scaunul vreunui minister?
Toată lumea să se pregătească să fie furat, violat, drogat şi abuzat. O lume nouă iese din incubator şi oricît de repede scriem, sîntem înghiţiţi cu pagini cu tot, îmi imaginez că pînă la urmă vom încăpea cu toţii în burta lui Mirel. Societatea se rezumă la vorbele unei blonde cu sîni mari care dădea un interviu unui englez pe litoralul din Mamaia. “It’s so much fun here. What I like is the fact that people are cool. Here I can have fun even Tuesday or Wednesday or Thursday, which is sooo nice – în the city it’s never like that. You see everybody around you having fun and you want to have some fun too.”
Sună aşa stupid, pînă m-am prins că dacă substituiam “fun” cu “sex” totul făcea sens în fraza nou formată şi se asorta la fel de bine cu buzele ei siliconte, cu picioarele epilate ale prietenului ei precum şi rînjetul lui mulţumit, cu masa plină cu sticle golite, cu atmosfera de orgie şi debandadă generală pe care o simţeai fără să vrei. Ştii că totul (această stare de fapt) provine de la un împărat Nero sau mai mulţi şi parcă ai vrea ca de undeva să apară un sclav trădător şi rebel care să-i înjunghie. Printr-un execiţiu similar, înlocuind în discursurile politicienilor acele cuvinte care îţi par artificiale cu unele pe care simţi mult mai potrivite logic acolo, poţi înţelege şi deveni şi tu un specialist în arta comunicării cum e Mirel.
Platon a spus că marile nedreptăţi nu pornesc de la oameni obişnuiţi, ci din nişte suflete nobile corupte printr-o educaţie greşită. Sînt sigur că şi Mirel a învăţat asta la ora de filozofie dar este şi el aici unde ne aflăm cu toţii: într-un loc unde medicii declamă legămîntul lui Hippocrate în timp ce deschid buzunarul halatului în care trebuie să pui banii. Hoţii au obosit să mai fure, poliţiştii ies la pensie la 40 de ani, politicienii îşi votează propriile măriri de salarii, televiziunile transmit lături, Mircea Badea îl laudă pe Trump, Doru Buşcu susţine (exact ca Băsescu) că furtul ăla în masă care s-a făcut la început de tot trebuie trecut cu vederea pentru că din el s-a născut capitalul românesc şi cu alte cuvinte e o crimă să pui frîne acum capitalismului.
Pînă la urmă sora-mea are dreptate: uite ce a făcut România din noi. Avem cei mai răi cîini vagabonţi, avem ţiganii pe care ni-i merităm, avem o literatură de tiraj de sute de exemplare, avem cei mai insistenţi cerşetori, sîntem ţara cu cei mai mulţi pensionari.
Şi cînd am vorbit ieri la telefon cu ea am întrebat-o iar ceva de Mirel.
– Mai zi-mi de Mirel. Am impresia că l-am cunoscut şi eu prin ’92 la o coadă de bilete pentru studenţi, era o coadă imensă pentru căsuţele alea de două locuri din Costineşti, am stat toată noaptea şi spre dimineaţă se făcuse o debandadă totală, Mirel şi altul de la istorie au ieşit din rînd şi au făcut ordine. Chiar m-am gîndit atunci, uite cum doi oameni pot face diferenţa între haos şi civilizaţie. Ţi-am zis că am auzit la radio că nivelul de civilizaţie al unui popor se cunoaşte după cît de organizat se aşează la coadă? Britanicii sînt cei mai civilizaţi, ei au stat la coadă ordonat şi cînd au fost tulburările alea sociale şi au spart magazinele din centrul Londrei, au stat la coadă să fure!
– Stai aşa. Care Mirel?
– Mirel Palada.
– Hai mai, lasă-mă cu Mirel. Nu am auzit de el de 25 de ani şi dacă nu emigrează el în Germania nici nu o să mai aud vreodată pentru că eu în România nu mă întorc.
Apoi am vorbit despre părinţii care se aflau la al treilea frate al nostru în Italia şi lăsaseră o vecină să aibă grijă de apartament, să plătească întreţinearea şi să ia pensia în numele lor.
– Fără procură?
– Fără procură. Au vorbit cu poştaşul la mica înţelegere.
– Ce ţară făină e totuşi România…

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.