„Să scrii un roman înseamnă să sculptezi cu boldul într-un bolovan” | Interviu cu scriitorul Liviu G. Stan

„Uite un tip care știe să vorbească”, mi-am spus când l-am cunoscut pe Liviu G. Stan. L-am admirat cu atât mai mult cu cât eu sunt cam pe dinafară când vine vorba de vorbitul în public (sau în fața camerelor de filmat). Auzisem de el de la un prieten care-mi recomandase „Sânge de pasăre pe haine”. Dar, până ce să fac rost de romanul ăsta, am citit „Salamandre”, publicat recent în Biblioteca de Proză Contemporană a editurii Litera. M-a făcut să-mi doresc să aflu mai multe despre carte și autor.

MV: La o lansare de carte pe care o prezentai, în timpul unei dezbateri despre proză scurtă și roman, un autor a susținut că nu are timp să scrie romane, că timpul e prea limitat pentru așa ceva. I-ai replicat că poți găsi timp să scrii, dacă vrei, chiar și în pauzele de masă de la serviciu. Scrii fragmente, apoi le pui laolaltă și vezi dacă îți iese ori dacă reușești să faci din asta un roman. Poți dezvolta?

LGS: Ăsta e, în mare parte, cazul tuturor romanelor mele, care n-au beneficiat de luxul tabieturilor scriitoricești, ci au fost scrise „pe apucate”. Prin notițele din telefon, pe agende, pe post-it-uri. În timpul ședințelor de reacție, pe bănci din parcuri, în metrou etc. Conjunctura m-a obligat să las deoparte orice frustrare și să mă adaptez acestui șantier haotic, având doar weekend-ul la dispoziție ca să transpun în Word însemnările și să le conectez epic. Cu vremea, am învățat să-mi compartimentez și mintea – când termin munca, dau DELETE oricărui aspect legat de muncă și-mi „activez” gândurile de scriitor. Cred cu tărie în militărie (a ieșit cu rimă), în talentul harnic. Să scrii un roman înseamnă sculptezi cu boldul într-un bolovan.

MV: Cum a luat formă „Salamandre”?

LGS: Îmi doream să scriu un roman-mozaic în care fiecare parte să poată funcționa independentă de nucleu, iar nucleul să nu fie unul central, ci vag și periferic. După cum ai observat, n-are importanță ordinea părților, chiar dacă este structurată pe cronologia anotimpurilor; romanul poate fi citit atât de la început spre sfârșit, cât și viceversa. Și m-am gândit să-i dezvolt o tramă-puzzle: legăturile dintre personaje să apară în mod neașteptat, iar în unele cazuri să n-aibă o importanță capitală în curgerea narațiunii, ci doar una conjuncturală. Genul acesta de roman – cum este, de pildă, și „Trei etaje” al lui Eschol Nevo – ar trebui, teoretic, să abuzeze de ideea de destin, bazându-se pe „întâlnirile vitale” dintre personaje. Ei bine, tocmai această trăsătură îngroșată de „întâlnire vitală” am vrut s-o evit (chiar dacă în viața de zi cu zi sunt un om care nu crede în coincidențe). Nu știu dacă mi-a și reușit…
În ceea ce privește poveștile, două dintre ele (traficantul de organe și prăbușirea stației spațiale) sunt prelungirea ficțională a unor știri. Partea a treia – experimentul din Cotroceni – este o „reverie” pe care mi-a oferit-o cartierul, care se pretează tipului de voaierism pe care-l practică Sebastian Adocian. Mi-am imaginat de multe ori, după ce-am aruncat ambalajul unui colet, cu bruma de date personale din eticheta destinatarului, cum ar fi să primesc într-o zi un telefon de la cineva care mi-a găsit numărul la groapa de gunoi și de-aici să înceapă în viața mea un tăvălug de evenimente. Iar în partea a patra – pădurea Elenei – am jonglat cu un mecanism noir. În general, în filmele noir măștile cad spre final, atunci sunt conectate toate ițele misterului. Cum se întâmplă și-n „Salamandre”. Doar că am mutat clișeul detectivului în sutana părintelui Ignatie, iar din spovedanie am făcut „sosia” unui interogatoriu, Elena jucând rolul de femme fatale.

MV: Revii (de multe ori) pe text după ce ai terminat de scris prima variantă?

LGS: Da, de multe ori, dar nu pentru a elimina scene. Rareori renunț la câte-o scenă. În general, curăț maniacal de impurități stilistice frazele (dar tot rămân!). Atenția mea se îndreaptă spre vizualul cinematografic al textului și mai puțin spre fluiditatea lui epică. De aceea – nu știu dacă se observă – tăieturile mele de frază nu respectă armoniile ritmicității, ci sunt tăieturi de cadru. Cel puțin asta se întâmplă în „Salamandre” și-n „Filip Manakis: o poveste europeană”. 

MV: O curiozitate. De ce tocmai titlul ăsta, „Salamandre”? Puteai alege probabil altele, care să atragă mai multă atenție. Citind cartea, m-am gândit că i-ar fi potrivit un titlu asemănător cu cel folosit de Marlon James pentru „Scurtă istorie a șapte crime”.

LGS: Inițial avusese alt titlu: „Când ghepardul privește gazela”. Dar mi s-a sugerat că, din rațiuni de marketing, ar trebui un titlu mai scurt, care să se încadreze și-n formatul grafic al copertei. Așa că am decis să-l schimb, oricum nu eram mulțumit de prima variantă.
În folclorul european, salamandra, cândva vedetă a bestiarului medieval, este un simbol al gheenei. Într-un fel, fiecare personaj din roman cochetează cu gheena. Salamandrelor le priește captivitatea. Bunăoară, salamandra de foc poate trăi până la 50 de ani în captivitate, în timp ce durata ei de viață în mediul natural este de 14-15 ani. Într-un fel, fiecare personaj din roman are, la fel ca o salamandră, „cultul” captivității.

MV: Se spune că nu se citește literatură română, dar de publicat, observ că se publică multă. Nu există cumva o contradicție aici? Cum vezi tu situația?

LGS: Problema nu este că se publică multă, ci că acele cărți bune pe care le absoarbe piața editorială din vortexul de maculatură au o durată scurtă în atenția publică, chiar și atunci când sunt propulsate de-o editură mare, influentă. După o lună, un roman intens aplaudat la apariție alunecă deja în uitare. Se sparge balonul de săpun. De ce se scurtcircuitează atât de repede interesul? Habar n-am. Să fie faptul că, spre deosebire de mediul politic sau de egocentrismul rețelelor de socializare, literatura nu are relevanță socială ca „megafon” prin care ne putem dezlănțui umorile? Nu-i marketing-ul suficient de agresiv? Trebuie neapărat să-ți apară figura pe panouri publicitare și autobuze, în gări și aeroporturi? Să te vadă poporul în aplicația Fashion Days ori ca „majoretă” eMag? Să mizezi constant pe scandaluri? Mă îndoiesc că la noi ar prinde un model Houellebecq. A, poate dacă l-ar fotografia niște paparazzi într-o aventură copulatorie cu vreo senatoare într-un tufiș din Floreasca după două liniuțe de cocaină sau luându-l la palme pe Shelly într-un club din Mamaia… Repet: habar n-am.
Dar dacă lăsăm deoparte senzația de categorie damnată comercial, putem vedea un hățiș de factori în care interesul publicului este dependent de multe variațiuni. Social media a creat un nou „bioritm” al lecturii, în care ceea ce înțelegem „cantitativ” prin epicul romanesc aparține unui mediu marginal, insular. Aplicațiile, meme-urile, sinopsis-urile, TikTok-ul, micro-recenziile Goodreads, podcast-urile – astea stabilesc acum parametrii neurologici ai disponibilității noastre livrești. Firește, îmi fuge gândul la excelentul eseu „Demența digitală” al lui Manfred Spritzer. Omul are înscrisă în gene nevoia de povești, numai că unele mutații cognitive în masă nu-și găsesc rostul în spațiul imagologic al literaturii.
Încă ceva: tindem să cântărim consumul de carte raportându-ne strict la cifrele de vânzări; bineînțeles, pentru că astea pot fi măsurate ușor sociologic. Dar important este ce se întâmplă cu acea carte odată ajunsă în posesia unui cititor. Cunosc persoane care-și burdușesc rafturile cu cărți pe care nu ajung să le citească nici măcar pe sfert, folosindu-le doar ca „sugativă” de endorfine. Adică? Le fac o poză, pun un filtru, le urcă pe Facebook sau Instagram, consumă endorfinele provocate de like-uri și-apoi bye-bye. O carte este ca un antibiotic. Cum să-și facă efectul dacă n-o consumi, ci doar îți atingi vârful limbii cu pastila?

MV: Ai publicat și un volum de poezie, în 2008. Un act de curaj – erai foarte tânăr. Ai vreun regret legat de asta? Mai scrii poezie?

LGS: Oh, nu-mi aminti de el. Păcat al tinereții. L-am renegat. Eram hipnotizat de poezie atunci, totul se învârtea pentru mine în jurul poeziei. Așa că am cedat tentației și-am scos un volum. Dar mi-a fost limpede la scurt timp că nu sunt poet, temperamentul meu cerea „cârjele” prozei. De scris poezie, nu mai scriu, atunci s-a oprit totul. 

MV: Cum poate scriitorul român, privit deja cu scepticism de publicul autohton, să se facă remarcat în avalanșa de literatură străină care se publică? Și, până la urmă, de unde acest scepticism? De unde crezi că pornește?

LGS: Prefer să mă rezum la prozatori. Poeții o duc mult mai bine. Asta și pentru că poezia, prin condiția ei textuală, are o altă dinamică socială, e mai ușor de livrat publicului la evenimente. De exemplu, eu mă simt incomod să citesc din romanele mele în public, pentru că orice aș alege este irelevant, fragmentul nu capătă sens decât prin restul construcției. Prin contactul vizual cu pagina, cu tăietura fragmentelor, cu semnele de punctuație. Poezia reușește să creeze un „ecosistem” între text, vocea poetului și urechea auditoriului. Poate pentru că este muzică deghizată. Romanul nu are aceleași puteri publice, e o specie de singurătate pasivă.
Dar divaghez. De unde scepticismul față de scriitorul român? Cred că are de-a face cu vechiul nostru hobby al urii de sine, chiar și-atunci când este machiată cu aroganță protocronistă. Ură de sine care nu este caracteristică numai nouă. O găsim pretutindeni prin Balcani și-n Europa de Est, în general în rândul popoarelor chinuite cândva totalitar, trecute prin epoci de sărăcie lucie, deportări etc. Nu ne uităm la filmele făcute de noi. Nu citim cărțile scrise de noi. Suntem sătui de noi. Occidentul e lumina. Polonia e lumina. Uneori chiar și Bulgaria e lumina. Știi povestea. Cunosc persoane care dau ochii peste cap când le pui să urmărească un cadru lung din filmele lui Cristi Puiu, dar exultă când văd un cadru la fel de lung într-un film de Bela Tarr. Le zici: Mă, e tot slow cinema. Dar ei nu și nu, ochi dați peste cap…
Însă dacă facem un pas în spate și privim MACRO chestiunea, vom vedea că lucrurile s-au îmbunătățit simțitor. Sculele de promovare New Media au fost și o gură de aer pentru scriitori – lăsând deoparte aspectele negative menționate mai sus. Stai acum tête–à–tête cu cititorii, la un clic distanță. Adu-ți aminte cum era la începutul anilor 2000, când revistele literare tăiau și spânzurau, ele îți dădeau permis de ieșire din anonimat. Cum răsfoiam ca apucații paginile, sperând să ne găsim publicați măcar la rubrica post-restant. De asemenea, monopolul editurilor-mamut s-a diluat mult de-atunci, au ieșit la lumină tot mai multe manuscrise care în urmă cu douăzeci de ani ar fi rămas îngropate în sertarul nu știu cărei edituri, ruinând din fașă un talent promițător. S-a produs, deci, o liberalizare în avalanșa de copyright-uri străine, însă cred că ne pierdem luciditatea dacă visăm la un statut ca-n Franța sau SUA. Sunt mâncăruri diferite, societăți diferite, au alt background istoric. În America, bunăoară, proiectul canonic al Marelui Roman American nu a fost doar un act de „imperialism al imaginației”, ca s-o citez pe Vesna Goldsworthy, ci un proiect de nation building, la fel de ambițios precum contractul social american. Dar noi nu suntem din filmul ăsta.
Un fapt divers: uite, poate suna stupid, dar dacă aș fi antropolog, aș sta acum la pândă să văd dacă există vreun transfer de capital simbolic spre literatura română pe filiera trupei Subcarpați, care sapă experimental în folclorul românesc, și din redescoperirea Atlantidei, adică a roșiei românești. Da, da, nu râde. Ambele chestiuni sunt acțiuni de rebranding ale ideii de românism și fac parte dintr-un vast sistem de nostalgii „bio” al millenialilor, laolaltă cu fuga upper middle class-ului dinspre centrul Bucureștiului spre periferia cu aparențe rurale sau chiar la sate. Dacă sunt bine combinate într-ale neuromarketingului, toate acestea pot influența felul în care ne raportăm la literatura română.
Hai că m-am lungit…

MV: Fac pariu că-ți place Ernesto Sabato. Înainte de a-ți citi romanul, eram ocupat cu „Despre eroi și morminte” și am trecut ușor de la o carte la alta. Nu a existat o mare discrepanță, așa cum se întâmplă de obicei când sar de la un autor la altul. Spune-mi ce autori te-au influențat de-a lungul timpului.

LGS: Da, îmi place mult Sabato. Știi, nu ești primul căruia „Salamandre” i-a lăsat impresia asta, de scriitură à la Sabato, deși nici nu mă pot compara cu acest scriitor uriaș, sunt ca o magherniță pe lângă o vilă Le Corbusier.
Citesc foarte variat, nu pun granițe elitiste între genurile prozei. Ador romanele lui Raymond Chandler la fel cum le ador și pe cele ale lui Pascal Quignard. Mi-a plăcut să ciugulesc – atât cât m-au dus capul și talentul – meserie (dacă am și asimilat-o, asta-i altă poveste) de la: Heinrich Boll, Martin Walser, Paul Auster, Gustave Flaubert, John Cheever, Pascal Quignard, Luis Sepulveda, André Pieyre de Mandargues, J.M. Coetzee, Ismail Kadare, Frații Strugațki, Cees Nooteboom, Juan Rulfo, Alexandru Vona, Guy de Maupassant, Italo Calvino, Pierre Gascar, Paul Guimard, Ingeborg Bachmann, Elfriede Jelinek, Doris Lessing, Oek de Jong, Georges Perec, Witold Gombrowicz, Rui Zink, Alessandro Baricco, Don DeLillo. Lista e destul de lungă. O influență covârșitoare asupra tehnicilor mele narative a avut-o Noul Roman Francez, în frunte Robbe-Grillet și Nathalie Sarraute. Iar dintre prozatorii români contemporani, cel de la care am învățat o groază de lucruri este Cristian Robu-Corcan, un scriitor cu totul deosebit.

MV: Când/cum ți-ai dat seama că ai scăpat de influențe și ai fost pregătit să-ți faci auzită propria voce?

LGS: Nu m-a preocupat niciodată aspectul ăsta. Nici nu-mi dau seama dacă am o voce proprie. Influențele fac parte din anatomia stilistică a unui scriitor, sunt ca arterele în structura inimii. Cum să nu mă bucure să aflu că port un ecou din Quignard sau Sepulveda ori Sabato?
Sunt atent la ce trece prin mine și prin celălalt și scriu. Asta-i tot.

MV: Să vorbim încă puțin despre asta. Cinema-ul a influențat destul de mult felul în care e privită în prezent literatura. Se pune mai mult accentul pe acțiune, pe vizual, și mai puțin pe descrieri. Crezi că e un lucru bun?

LGS: Sunt cinefil. Cinefil înrăit. Operez cu un imaginar cinemascopic. Când îmi gândesc scenele în romane, mai întâi le proiectez cinematografic în minte – de la gestică și până la încadrarea în peisaj. 70% (ori poate mai mult) din ADN-ul meu scriitoricesc își trage seva din filme. Pe scurt, n-am cum să nu fiu un avocat al arsenalului naratologic furnizat de cinematografie literaturii.
Dar descrierile nu și-au pierdut popularitatea. Paul Auster, un devorator de filme, are niște descrieri extraordinare în romanele sale. Sau Niccolo Ammaniti. Sau Andreї Makine. Sau Don DeLillo. Sau Guzel Yakhina. Ori năucitorul Cormac McCarthy.  

MV: Se găsesc o mulțime de reguli de scriere pe internet. Venite din partea unor autori consacrați, altele care sunt promovate pe la cursurile de scriere creativă. Crezi în reguli când vine vorba de scris?

LGS: Nu, nu țin neapărat cont de vreo regulă, dar sunt mereu atent la sfaturile marilor scriitori – trucuri, tehnici etc. Un prozator care-mi este foarte drag, Kent Haruf, a avut nevoie de „scânteia” unor cursuri de creative writing, unde l-a avut ca profesor pe John Irving, ca să-și poată lua zborul. Iar când și l-a luat, zborul a fost unul magistral. Iată un caz fericit în care câteva guideline-uri au făcut minuni.

MV: Cum faci față sau cum tratezi acele critici/păreri negative, de care până la urmă are parte fiecare?

LGS: Dacă acestea sunt produsul relei-voințe, un atac gratuit și fără miez ori o defulare de habarnism, mă enervez un pic, și-apoi ducă-se. Uneori se mai întâmplă să dau și replica. Multor edituri care mi-au refuzat romanele și au catadicsit să-și și motiveze cât de cât decizia le-am trimis înapoi câte-un e-mail stufos, cam de mărimea unui eseu, în care mi-am argumentat până la ultima virgulă ceea ce am vrut să fac în carte. Îmi place critica literară, citesc teorie literară, așa că nu mă pot abține, când situația o impune, să nu contraatac cu armele criticii și teoriei literare. Însă, în general, nu suport să dau curs vanității, fiindcă-i otrăvitoare, deformează lucrurile, seamănă paranoia și culege neghiobie. Și-ți consumă mult timp. Și-ți confiscă gândurile. Gândurile alea care trebuie să producă literatură și nu orgoliu rănit.

MV: Lucrezi la un roman, „Pământul s-a liniștit”. Am citit un scurt fragment pe internet. Poți să oferi mai multe detalii? La ce să ne așteptăm?

LGS: În ultimele două romane, „Filip Manakis: o poveste europeană” și „Salamandre”, am cochetat cu un stil care descinde din formaliștii ruși: ostranenie. Alias tehnica de-familiarizării. Simplu spus: iei lucruri familiare și le combini descriptiv sau situațional până când încep să pară semi-bizare, semi-catatonice, niște cacofonii senzoriale, păstrându-și însă intact caracterul realist. Tehnica asta a făcut casă bună cu British New Wave-ul SF al anilor 1970-1980, cu prozatori precum Martin Walser și Gunter Grass, cu gruparea Grazer Autorinnen Autorenversammlung (Ernst Jandl, Friederike Mayrocker, Peter Rosei, Peter Handke etc.).
În „Pământul s-a liniștit” o cam rup cu stilul ăsta. Și va fi în întregime la persoana I. De ceva vreme îmi dă târcoale un neorealism așezat, liniar, așa că-l voi lăsa să-și facă de cap. Și pare a fi un road novel. Personaje care călătoresc clandestin pe trenuri, umblă prin halte părăsite, prin ruine industriale, oameni care merg și merg și merg. Răsărituri și apusuri. Porturi și metropole. Vinovății și pericole. Un mic elogiu adus explorărilor urbane, trainhopping-ului și, per total, unei moșteniri a nomadismului postmodern din care YouTube-ul a început de câțiva ani să facă o veritabilă industrie. Cam atât pot spune deocamdată.

_________________

Liviu G. Stan s-a născut pe 8 martie 1987, în Brăila. Scriitor şi jurnalist, a publicat interviuri, editoriale, eseuri, reportaje, cronici literare, antropologie urbană, politologie, proză în Obiectiv Cultural, Orizont, Cultura, Tiuk, Europa, Timpul, Antares, Viaţa Românească, Revista de suspans, Observator Cultural, Discobol, LaPunkt etc. Scrie roman și proză scurtă, fiind unul dintre cei mai interesanți prozatori din generația lui. A publicat romanele Sânge de pasăre pe haine (2014), Casele vor uita (2016), Filip Manakis: o poveste europeană (2019). Cel mai recent roman al său este Salamandre (2021). Naturalețea epică și originalitatea construcției sunt două dintre calitățile prozei sale. (sursa: prozatoricontemporani.ro)

← ÎNAPOI LA CUPRINS

Mihail Victus

www.mihailvictus.eu

mihailvictus.eu/