Cei care au văzut în titlul volumului cuvântul fantastic și s-au așteptat, când l-au cumpărat, să găsească în el forma comercializată a acestui gen literar, cea provenită din englezescul fantasy, este posibil să fi fost dezamăgiți. Doar o mică parte dintre cele șaisprezece povestiri – șaptesprezece, dacă am pune la socoteală micul prolog Prin ochii mei de ambră, semnat de Doina Ruști – ar putea fi privite dintr-o perspectivă evident fantastică. Dar dacă ignorăm șabloanele, încadrările pe care am observat că au încercat să le facă unii cronicari, în Treisprezece descoperim literatură autentică.
O mai bună strategie de marketing ar fi fost schimbarea titlului în Povestiri stranii. Astfel, nu s-ar mai fi creat confuzii. Poate nici cronicarii nu s-ar mai fi străduit să facă rezumatul literaturii fantastice românești, și s-ar fi concentrat în schimb, cu mai multă detașare, la conținutul povestirilor.
Volumul face parte din Biblioteca de Proză Contemporană, o nouă colecție de literatură română apărută la editura Litera și coordonată de Doina Ruști. Trei dintre autorii care au publicat până acum în colecție semnează și în Treisprezece. Radu Găvan o face cu o povestire profund psihologică, Ezria, în care cuvintele crima plutește în aer, repetate ca o mantra, te determină să simți amenințarea prezentă în timp ce lecturezi. Allex Trușcă propune două povestiri scrise într-un stil modern. În Cad oameni este vorba despre adolescenți și o serie de sinucideri inexplicabile, iar în Judeca de apoi este despre ceea ce sugerează titlul, doar că dintr-o perspectivă mai puțin obișnuită. După prologul de la începutul cărții, Doina Ruști revine cu o povestire de mai mare întindere, Herr, care m-a dus cu gândul la Să ucizi o pasăre cântătoare, cel puțin în primele trei sferturi, și care ne spune povestea unui unchi misterios. Tot aici îl pot încadra și pe Mihail Victus, deoarece am văzut că urmează să i se publice în curând un roman, Toate păcatele noastre, în aceeași colecție. Și el semnează două povestiri, cât se poate de diferite ca stil, în Umbra dracului fiind vorba despre un sat care se confruntă cu dispariții misterioase ale copiilor, iar în Întunericul cobora încet și sinistru fiind vorba despre un personaj hibrid care își retrăiește, printr-un monolog, umilințele pe care le-a îndurat din cauza înfățișării sale.
Am folosit mai înainte cuvântul încadrare și îmi propusesem ca tocmai asta să nu fac. În continuare, voi respecta ordinea din volum.
Pavel Nedelcu semnează și el două texte. În Buchete urbane ne permite să tragem cu urechea la conversația unor plante, iar apoi să fim martori la doamna Maria, cum se plimbă prin București și încearcă să își vândă florile. În Elvis părăsește clădirea, autorul parodiază povestirea Nasul, de Gogol, la care de altfel și face referire în povestirea anterioară (a se vedea la pagina 31). Bogdan Răileanu construiește în povestirea Înainte să te retragi în lumea ta o distopie ironică despre cărți și citit, cu referire la evenimentele actuale. Urmează Strada Luminii, nr. 2A, semnată de Iulia Micu, care pare transcrierea unui vis, cu absurdul aferent acestuia. Pe Lucian Mîndruță îl știam doar ca om de televiziune, așa că m-a surprins plăcut cu povestirea Insuportabila plictiseală a eternității. Ne-am întrebat cu adevărat ce ar însemna să trăim la nesfârșit? Aceasta e întrebarea pe care ne-o propune autorul. Mihai Ene face salturi Între secole și ne arată cât de mult s-a schimbat felul în care se percepe literatura. M-a făcut să mă întreb câte dintre marile opere literare au fost publicate întâmplător, doar printr-o circumstanță fericită, și câte au fost respinse. Tot o parodie face și Cosmin Leucuța în Capra cu patru iezi. Am vizualizat povestirea ca un film noir, deosebirea fiind că aici rolurile sunt interpretate de animale. Un amestec de Baltagul, Cei trei purceluși, Capra cu trei iezi și alte basme populare, cu o aromă de Tarantino. Poate textul cel mai puțin fantastic, dar printre cele mai stranii, ceea ce întărește ce am spus deja, și anume că titlul de Povestiri stranii ar fi fost mai potrivit, e Săritorul, semnat de Tudor Ganea. Admirația unui tânăr pentru alt tânăr care face plonjări periculoase printre stabilopozi, îl determină pe acesta să-i urmeze exemplul. Tonul este melancolic și tensionant. Povestea contesei Haremburga, povestirea gotică a lui Octavian Soviany, este scrisă într-un stil plăcut, simplu, jurnalistic. Transmite subiectul fără să se abată cât de puțin din drumul său. Iulia Pană semnează cea mai scurtă povestire din volum, Melchior, de doar patru pagini. Nu știu ce aș putea spune fără să divulg prea mult din subiect. Poate doar că are toate ingredientele unei povestiri reușite, chiar dacă se rezumă la un spațiu restrâns.
Închei prin a spune că, în ciuda diversității subiectelor și a stilurilor, calitatea scriiturii este susținută cu succes de toți cei treisprezece autori. Poate că acesta a fost, în primul rând, criteriul de selecție. Impresia mea este că s-a mizat mai mult pe abilitățile autorilor, fără a li se condiționa în vreun fel imaginația. În felul acesta, găsim în paginile cărții umor, parodie, gotic, mister, horror, proză psihologică, suspans. O paletă largă pentru cititorii care se pot aștepta la diversitate și calitate, în locul unor povestiri fantasy, pentru că, așa cum am subliniat deja, într-o parte dintre acestea fantasticul este cât se poate de vizibil, pe când în altele este prezentat mai subtil. Mi-au plăcut majoritatea textelor. Sunt și câteva care nu au fost chiar pe gustul meu, dar cred că este normal să fie așa. Fiecare scriitor are stilul său. Privind obiectiv, pot afirma că am citit o antologie reușită, al cărei merit principal este scriitura de calitate. O experiență pe care mi-ar plăcea să o repet, ca cititoare.
Născută în 1987, Galați. Din 2006, locuiesc în Marea Britanie, dar îmi place să gândesc, să scriu și să citesc românește. Uneori compun povestiri și poezii, alteori desenez. Citesc literatură tot timpul.
”Literatura este istoria sufletului.” – Barry Hannah
Lasă un răspuns