Salcia sălbatică

Pentru Aurora poveștile pline de fantezie spuse de către fratele ei mai mare în zilele când părinții erau plecați la muncă reprezentau un adevărat răsfăț.

Nu era greu de închipuit faptul că, la cei opt ani ai ei, Aurora era încântată de basmele cu prinți și zâne ce o făceau să creadă că lumea în care trăia era împresurată de magie, pe care numai cei iscusiți o remarcau și de care, la nevoie, se puteau folosi.

Damian era și el conștient de efectul, nu tocmai benefic, pe care poveștile lui inventate pe moment îl aveau asupra minții surorii lui cu cinci ai mai mică și, nu de puține ori, se ruga ca aceasta să nu pornească într-o expediție de a descoperi magia, băgându-l astfel în belele. Cu toate acestea, felul în care ochii ei căprui îl priveau captivați și întrebările pline de curiozitate și uneori scepticism îl încurajau să continue joaca în fiecare zi. Se întreba uneori în cât de multe lucruri absurde o putea face să creadă până se va prinde de adevăr și îl va lăsa în pace.

Cunoscând toate acestea, Damian nu a fost deloc surprins când figura nerăbdătoare și energică a Aurorei i-a apărut în câmpul vizual. Luându-și un aer obosit, își întinse trupul înalt și se rezemă de peretele casei așteptând-o să se apropie.

– Ce ai pățit? Damian o privi pe furiș și zâmbi involuntar. Uneori era atât de ușor să îi capteze atenția. Își jucă în continuare rolul și ridică din umeri închizându-și ochii.

– Nimic, îi răspunse și mimă un căscat. Sunt doar obosit. Aurora își încrucișă mâinile neîncrezătoare. Nu era atât de naivă încât să se încreadă orbește în tot ce spunea Damian. Totuși, posibilitatea unei alte lumi o încânta nespus.

– Dar nu ai făcut nimic decât să stai în curte privind porumbeii. Damian își deschise pe jumătate ochii și păru să fie pe gânduri.

– Asta crezi tu. Îi răspunse și își îndreptă atenția către înaripatele de pe acoperișul cotețului de porumbei.

– Ce vrei să spui cu asta?

– Spun doar că asta este ceea ce crezi tu că s-a întâmplat. Nedumerită, Aurora se așeză pe buturuga unui păr ce se uscase anul trecut și își fixă ochii asupra lui.

– Atunci, ce s-a întâmplat cu adevărat? Damian îi aruncă o privire pe jumătate neîncrezătoare și pe jumătate enervată.

– Nu o să îți spun! Sigur o să te duci diseară și o să mă pârăști mamei. Indignată de spusele fratelui ei și de lipsa de încredere pe care o avea față de ea, Aurora sări sprintenă de pe buturugă și îl privi în ochi.

– Nu îi voi spune mamei nimic. Încă prefăcându-se că nu o crede, Damian rămase gânditor pe loc. Cedă totuși rugăminților fetei și îi făcu semn să se așeze înapoi pe buturugă.

– Bine, o să îți spun. Adevărul este că am fost plecat. Aurora își scutură capul.

– Nu ai fost. Dacă plecai te-aș fi văzut. Damian ridică o sprânceană, neperturbat de îndoiala ce se furișa în privirea surorii lui.

– Normal că nu m-ai văzut. Doar nu crezi că am ieșit pe poartă! Îi răspunse Damian superior, același zâmbet atotcunoscător pe care îl afișa înainte de fiecare aventură fantastică brăzdându-i acum chipul.

– Atunci cum ai plecat? Văzându-i reacția, Damian se împinse de lângă perete și se apropie de sora lui. Își întinse mâna către salcia de lângă gard și îi șopti sectetul dispariției lui.

– Vezi salcia de acolo? În vârful ei, între ramurile acelea lungi este un tunel special prin care te poți deplasa.

– Un tunel special? În aer?

– Da! Prin el am plecat.

– Cum ai putea să mergi prin aer și să nu cazi? Damian râse și îi ciufuli părul cârlionțat.

– Ți-am spus doar că este un tunel special. Acolo, sus, sunt niște curenți de aer foarte puternici și ei te împiedică să cazi. Tot ei te poartă până la destinația dorită.

– De unde știu ei unde vreau să ajung? Aurora îl întrebă rapid, captivată de ideea existenței unui astfel de tunel. Damian își lovi ușor tâmpla cu degetul arătător.

– Este îndeajuns să îți imaginezi locul.

– Asta înseamnă că îl pot folosi și eu? Chipul entuziasmat și rugător al surorii lui mai mici îl făcură pe Damian să își regrete cuvintele. Poate că era uneori enervantă dar nu își dorea ca Aurora să încerce să se cațere în salcie. Cu siguranță s-ar răni. Dar nu își putea recunoaște acum minciuna.

– Asta ar însemna să te urci până în vârful salciei. Abia pot eu să fac asta. Și chiar dacă te-ai putea urca, ar trebui să știi exact unde se află intrarea tunelului. Ți-am spus doar Aurora că magia nu se arată tuturor. O apostrofă cu blândețe Damian și își feri privirea de ochii ei înlăcrimați.

– Dar m-ai putea lua odată cu tine… Damian se întoarse cu spatele, vizibil afectat de dezamăgirea produsă credulei Aurora. Nu era însă îndeajuns de curajos pentru a îi spune adevărul.

– Nu pot să te iau cu mine. Curenții de aer nu pot suporta decât o singură persoană. Mulțumit de scuza inventată și care părea să o mulțumească pe fată, Damian porni spre bucătărie uitându-se în urmă la sora lui care arunca priviri pline de suspiciune salciei sălbatice de lângă gard.

Pe toată durata mesei Aurora nu îl mai întrebă nimic legat de aventurile lui magice, fapt pentru care Damian îi era profund recunoscător. Abia seara târziu, după ce își terminaseră cina, Aurora l-a oprit pe fratele ei și l-a întrebat de ce, din moment ce se deplasa prin aer, nu l-a văzut nimeni. Cu siguranță un copil planând prin aer nu ar fi trecut neobservat. Nu cu vecini ca ai lor, cel puțin. Și de ce păsările zboară nestingherite în jurul salciei fără a fi deranjate de prezența unui astfel de tunel care ar fi fost periculos pentru ele.

Încurcat de persistența Aurorei și de faptul că aceasta devenea din ce în ce mai suspicioasă față de poveștile lui, Damian se folosi de scuza ce îl scotea mereu din astfel de buclucuri.

– Datorită magiei. Îi zâmbi cu o ușoară aroganță și se retrase în camera lui, lăsând-o pe Aurora singură pe hol. Știind mai bine decât să încerce să își întrebe părinții despre existența magiei, se întoarse în camera ei și se întinse în pat așteptându-și mama să o învelească.

În noaptea aceea somnul nu era binevoitor cu ea. De fiecare dată când își închidea ochii se vedea planând, purtată de jetul de aer, cu părul fluturându-i în vânt, când brusc tunelul dispărea. Curenții nu îi mai mențineau trupul,iar Aurora se prăbușea printre nori, țipând și plângând. Se trezea mereu înainte să lovească pământul.

Renunțase la a mai încerca să adoarmă și privea tavanul camerei unde umbrele crengilor bradului din fața casei dansau in voie. Strânse cu putere marginea plapumei. Îi era mereu teamă de nopțile cu lună plină, în lumina căreia totul căpăta o nuanță stranie, înfricoșătoare.

Se întoarse cu spatele la geam gândindu-se că, din moment ce ea nu putea vedea „răul” nici el nu o putea vedea pe ea. Se ridică totuși în șezut uitându-se lung pe fereastră. Dacă acesta era motivul pentru care ea nu putea „vedea” magia? Lui Damian nu îi era teamă de nimic. Poate că nu tot ce spunea el era adevărat dar, trebuia să existe un sâmbure de adevăr pe undeva. Nu?

– Nu îți fie frică! Își spuse cu glas șoptit în timp ce se îmbrăca. Nu îți fie frică… Nu este nimic în noapte ce nu este acolo și ziua. Își aduse aminte replica de încurajare a unei mame dintr-un film de groază la care nu ar fi trebuit să se uite.

Trase aer în piept și se strecură afară. Știa că părinții ei dorm adânc așa că nu se îngrijora că lătratul Perlei, încurajată de prezența stăpânei, i-ar fi putut trezi. Își strânse hanoracul mai aproape de trup, ochii ei agitați căutând în umbre cel mai mic semn de amenințare. Vântul începu să bată din ce în ce mai tare, izbind cu o furie oarbă poarta dinspre grădină. Bușitura aproape că o făcu pe Aurora să o zbughească înapoi în casă. Își stăpâni totuși teama și se asigură că lumina din dormitorul părinților este în continuare stinsă și că nu s-au trezit. Cu siguranță ar fi avut probleme dacă o prindeau.

Odată ajunsă în dreptul buturugii de păr se opri și își miji ochii pentru a vedea mai bine ramurile lungi despre care îi povestise Damian. Îi era imposibil să le mai recunoască în vâltoarea de corzi împleticindu-se în vânt. Poate dacă se apropia mai mult, dacă s-ar urca puțin în salcie, va putea să se orienteze mai bine. Vântul nu părea chiar atât de puternic, iar Aurora era destul de bună la cățăratul în copaci. Va fi în siguranță, decise prinzâdu-se de un nod ieșit din trunchiul salciei și săltându-se în aer.

Abia reuși să urce până la primul set de ramuri când o rafală de vânt o izbi în spate făcând-o să își piardă echilibrul. Ar fi alunecat dacă nu s-ar fi prins cu mâinile de un mănuchi de corzi înfășurate ca o plasă în jurul ei.

Speriată, Aurora se lipi de trunchiul salciei, mâinile ei micuțe înconjurându-l. Își ridică privirea către următorul set de ramuri și își întinse mâna dreaptă pentru a estima distanța.

– Au! Scânci și își retrase mâna plesnită de corzile salciei. Aurora se uită pieziș și mai făcu o încercare, numai pentru a fi lovită din nou. Groaza o cuprinse și încremeni gândindu-se că nu va mai putea coborî din salcia ale cărei secrete voia atât de mult să le afle.

Poate că era într-adevăr fermecată și Aurora nu era demnă de a-i afla secretele, se gandi copila în timp ce își lăsă un picior să alunece până la o crestătură a trunchiului, îndeajuns de mare pentru a-i servi drept punct de sprijin. Înghiți în sec așteptându-se să simtă pe picior aceeași usturime ce încă îi ardea mâna. De data asta nu se întâmplă nimic.

Comportamentul bizar al salciei îi stârni curiozitatea și, în loc să se dea jos cât mai repede, Aurora își ridică piciorul. Nici bine nu își desprinse vârful degetelor de crestătura trunchiului și ramurile o loviră nemiloase peste coapse și spate. Își puse piciorul înapoi în adâncitură și mișcările frenetice ale corzilor se domoliseră. Fără a mai pierde timpul, Aurora coborî în grabă și o luă la fugă. Se opri totuși la poarta grădinii și își mai aruncă o dată ochii spre salcia sălbatică.

Într-o liniște deplină se strecură în casă și trecu tiptil pe lângă dormitorul părinților de unde sforăitul tatălui ei se făcea auzit, semn că aceștia încă dormeau. Aurora răsuflă ușurată și se lungi în pat. Nimeni nu avea să știe vreodată de cascadoria ei.

În dimineața zilei următoare Aurora fu trezită de vocile mirate ale părinților ei. Temându-se că poate aceștia știau ce s-a întâmplat noaptea trecută, Aurora intră timidă în bucătărie. Tatăl ei își ridică privirea din ceașca de cafea din care se pregătea să bea și îi zâmbi chemând-o la el. O îmbrățișă puternic, după cum îi era obiceiul, și o așeză pe scaunul de alături. Mama ei servi micul dejun și se scuză pentru a îl chema pe Damian la masă.

– Despre ce discutai cu mama? Se interesă Aurora în timp ce își îndulcea laptele cu o linguriță de miere. Șansele ca ei să fi aflat de mica aventură de azi-noapte erau mici din moment ce mama ei nu a țipat la ea până acum.

– Vorbeam de salcia de lângă gard. Vijelia de azi-noapte a culcat-o la pământ. Aurora îl privi cu ochii larg deschiși și mai mai să se dea singură de gol.

– Cum așa? Tatăl ei ridică absent din umeri. Sorbi restul de cafea și puse ceașca murdară în chiuvetă.

– Din câte am văzut era putredă în interior. Nu ar mai fi rezistat mult oricum. Dar nu îți bate tu capul cu asta. Vorbele lui o mai liniștiră pe Aurora care sări de pe scaun și se aruncă iar în brațele tatălui ei, înainte ca acesta să plece la servici.

Nimeni nu aflase de pățania Aurorei, ceea ce o mulțumea nespus pe fată. Era acum rândul ei să zâmbească misterios de fiecare dată când Damian îi povestea de aventurile lui și îi făcea mereu plăcere să repete enigmatic vorbele fratelui ei: „Magia nu se arată oricui.” și nu în felul în care ne-am aștepta noi, continua ea în gând. Uneori aceasta ia forma unei salcii sălbatice și salvează viața unei copile naive și mult prea curioase.

– Mai spune-mi o dată despre tunelul din salcie Damian. Își rugă Aurora fratele privind cu nostalgie ciotul putred rămas lângă gard.

Vera M

Procastinatoare inraita si iubitoare de lectura.
Se zvoneste ca ar avea ceva umor.