Salvatorii

Da, El este stânca și ajutorul meu, turnul meu de scăpare…
Psalmii 62:2

În urmă cu șase-șapte ani când s-au pensionat, s-au hotărât să-și vândă apartamentul și să-și cumpere o căsuță, undeva într-un vârf de munte nu prea înalt, departe de oameni dar nu prea departe, că deja aveau o vârstă și trebuia să-și poată face cu ușurință cumpărăturile.
A fost dragoste la prima vedere. Le-a plăcut locul, le-a plăcut și casa, mai ales că era nesperat de ieftină. Era cocoțată pe o culme și priveliștea era absolut superbă. Le-a plăcut în special o stâncă pe care o vedeau de oriunde de pe mica terasă. Dincolo de stâncă, muntele se rupea într-o prăpastie.
Și locul și casa aveau o reputație proastă în zonă. Dar ei nu știau, așa că s-au lăsat fermecați de cuvintele proprietarului care demult voia să scape de casă și de cele ale agentului imobiliar care le-a spus, printre altele, că dacă raiul există, cu siguranță, așa arată. Au cumpărat căsuța.
La nici o săptămână după ce s-au instalat, au văzut un om urcat pe stâncă pregătindu-se să sară. Au alergat amândoi într-un suflet către el și bunul Dumnezeu, cine altcineva, căci niciunul dintre ei nu avea nici cele mai vagi noțiuni de psihologie, i-a ajutat să găsească vorbele potrivite care l-au făcut pe om să se răzgândească.
Așa au început.
De-atunci au salvat mulți.
S-a scris și în presă despre ei. Cei doi pensionari care și-au asumat misiunea de a salva oameni de ei înșiși. Îngerii de pe munte. Pensionarii care dăruiesc viață.
În timp, titlurile astea atrăseseră turiști. Veneau special să vadă stânca și să-i cunoască. Virginia și Virgil îi primeau pe toți în căsuța lor cochetă și îi serveau cu ceai și cafea, uneori și cu biscuiți. Biscuiți n-avea mereu că nu puteau să coacă decât atunci când nu erau ocupați să salveze oameni.
Căsuța era însă foarte mică și ei nu puteau să găzduiască pe nimeni peste noapte, așa că cei care voiau să stea mai multe zile își găseau cazare în sat. În felul ăsta, a început să se dezvolte agroturismul în zona și, deși la început localnicii îi priviseră cu multă suspiciune pe Virginia și pe Virgil, în final au ajuns să le fie recunoscători pentru bunăstarea nesperată pe care o aduseseră prin simplu fapt că erau atât de pricepuți să-i facă să se răzgândească pe oamenii care încercau să se arunce de pe stânca lor. Și chiar să-i iubească, ceea ce nu-i puțin lucru având în vedere că erau totuși străini.

Dimineața era splendidă.
Virginia și Virgil și-au băut cafeaua pe terasă și au admirat peisajul. Prima care a văzut-o pe femeie a fost Virginia. A întins mâna și i-a arătat-o și lui Virgil.
– Uite, o femeie pe stâncă.
– Mda, o văd. Cine-ar fi zis că într-o zi ca asta cineva are gânduri negre? a oftat Virgil.
– E rândul tău, i-a zis Virginia. Hai, hai, fuguța să nu se-ntâmple vreo nenorocire.
– Ba nu-i rândul meu, a protestat Virgil.
– Ba e rândul tău. În plus, e femeie și tu te descurci mai bine cu femeile, i-a zis făcându-i cu ochiul.
Virgil s-a ridicat, a mai sorbit o gură de cafea și a pornit înspre stâncă.
– Stai așa, l-a strigat Virginia, ia o ceașcă cu ceai pentru biata femeie.
Virgil s-a întors și a mormăit nemulțumit:
– Acu nu mai trebuie să mă grăbesc?
– Fuguța, acum, i-a zis Virginia. Du-te și salveaz-o!
Cu ceașca în mână, cu grijă să n-o verse, Virgil a parcurs cu pași mari distanța până la stâncă. Virginia l-a urmărit cu privirea și s-a întors la treburile ei. Voia să facă o tocăniță pentru prânz.
– Nu-i așa că e o zi superbă? i-a zis Virgil femeii care stătea pe marginea prăpastiei și privea în hău.
Pentru că femeia nu i-a răspuns, Virgil a adăugat:
– V-am adus o ceașcă cu ceai. Soția mea, Virginia, l-a făcut. Eu am cules plantele.
Femeia a întors capul înspre el.
– Domnule, dumneavoastră nu aveți altă treabă decât să deranjați oamenii? Vi se pare c-aș avea nevoie de ceaiul dumneavoastră?
În fața acestei grosolănii, primul impuls al lui Virgil a fost să plece. S-a gândit însă că femeia trebuie să fie foarte tristă, nefericită și cu siguranța are nevoie de cineva care s-o salveze. Și pentru că el era acolo, salvarea ei era desigur misiunea lui.
– Să știți că e îndulcit cu miere și are și lămâie. Pot să mă așez lângă dumneavoastră? Priveliștea este de vis astăzi.
Înainte ca femeia să se opună, Virgil s-a așezat la un metru de ea și i-a întins ceașca.
– Ar fi păcat să se răcească…
Femeia a rămas nemișcată și mută așa că Virgil a împins cana cât mai aproape de ea. O vreme au tăcut amândoi, Virgil pentru că n-a mai întâlnit niciun sinucigaș care să nu vrea să vorbească despre nefericirea lui, iar femeia pentru că pur și simplu n-avea chef de vorbă cu un moșneguț binevoitor.
– Stânca asta are o reputație tristă, a zis Virgil.
– Dacă urmează să-mi spuneți că au mai sărit și alții de pe ea, nu vă obosiți că știu. De-aia am și ales-o.
– De când ne-am mutat noi, eu și soția mea, Virginia, apropo pe mine mă cheamă Virgil și m-aș bucura dacă m-ați tutui, nu prea au mai sărit. Și plin de mândrie a adăugat: i-am făcut să se răzgândească.
– Virgil ziceți? Am citit despre dvs. în ziar. Speram să fiți plecat la cumpărături sau, mă rog, oriunde… și să nu ne întâlnim. Altfel spus, speram că astăzi fiecare dintre noi să-și vadă de ale lui, a spus femeia cu un ton destul de categoric.
– Eu chiar îmi văd de treaba mea, a zâmbit Virgil. Bine, a devenit mai mult o misiune decât o treabă oarecare… Dar să știți că eu și soția mea credem că Dumnezeu a vrut să cumpărăm căsuța asta ca să salvăm oameni. Sper să vă fac să vă răzgândiți. Să știți că oricât de nefericită vă simțiți astăzi, mâine viața dumneavoastră se poate schimba cu totul.
– Domnule dragă, dumneavoastră nu știți nimic despre mine, i-a zis femeia și a râs cu poftă ca un om trist care n-a mai râs de mult.
Încurajat de râsul ei și foarte mulțumit că replica era ceva ce auzise în multe rânduri de la cei care încercaseră să sară de pe stâncă și știa cum să răspundă, Virgil a zis:
– Sunt aici ca să-mi spuneți.
– Chiar vreți să știți?
– Bineînțeles, vreau să aflu totul despre dumneavoastră. Chiar nu vreți să ne tutuim? Puteți să îmi ziceți Virgil. Pe dumneavoastră cum vă cheamă?
– Da, cred că e o idee bună să ne tutuim, deși o să-mi fie greu având în vedere că sunteți mult mai în vârstă decât mine… Eu sunt Lucia.
– Lucia, a repetat Virgil lungind vocalele. Viața este minunată, e un dar pe care nu-l putem refuza, moartea nu e niciodată soluția.
– Ăhă, sigur că da, i-a răspuns ironic Lucia. Nimeni nu ne întreba dacă vrem să ne naștem așa că în mod evident, n-avem ocazia să refuzăm viața. Moartea însă ar trebui să fie o alegere. Adică momentul morții. Că ce rost are să continui să trăiești dacă n-ai niciun scop și dacă viața te plictisește de moarte?
Virgil nu era obișnuit cu un astfel de dialog. De obicei, lucrurile se petreceau cu totul și cu totul altfel. Cei de pe stâncă abia așteptau să-și spună poveștile triste, să fie compătimiți și să fie convinși că viața este minunată, că e un dar pe care nu-l putem refuza. Lucia, însă…
– Domnule, adică Virgil, spune-mi, ce mai știi despre cei pe care i-ai salvat?
Faptul că mă întreabă ea pe mine e de bine sau de rău? s-a gândit Virgil. A răspuns precaut:
– Păi unii ne trimit felicitări de Paști și de Crăciun. Și poze cu ei. Unii și-au făcut familii… Dacă te dai jos de pe stâncă și vii cu mine în casă ți le pot arăta. Nevastă-mea a făcut un panou cu ele.
Lucia a râs din nou și Virgil s-a gândit că dacă râde e cu siguranță bine.
– Tu crezi că de ăștia te întreb care oricum sunt câțiva? Ei bine, nu. Te întreb de cei care nu scriu și nu trimit poze. Ăia mulți adică…
– Eu și nevastă-mea suntem convinși că o duc bine.
– Serios? Sunteți convinși? Dar dacă după aceea au încercat din nou și din nou? Voi nu vă uitați pe statistici? Cei care încearcă să se sinucidă și nu reușesc vor repeta gestul. Și până la urmă…
– Încerci să-mi spui că de fapt nu i-am salvat ci doar am amânat inevitabilul?
– Începi să înțelegi… Ceea ce spun, de fapt, este că până la urmă toți murim, mai devreme sau mai târziu. Tu și nevastă-ta nu faceți altceva decât să deturnați oamenii de la hotărârea lor de a muri într-o anumită zi pe care ei și-au ales-o, cel mai probabil cu mare grijă. Ai vreo idee cum e să iei o hotărâre atât de importantă și să apară cineva care nici măcar nu te cunoaște și să-ți spună că moartea nu e soluția? Ți se pare în regulă?
– Nu m-am gândit niciodată așa…
Virgil era derutat. Sigur era rândul meu? s-a întrebat și a privit cu ciudă înspre căsuța lor căutând-o din priviri pe Virginia. Nevastă-sa era însă foarte ocupată să pregătească prânzul așa că n-a văzut-o. Cine dracu’ e femeia asta? Bineînțeles că erau doar gânduri în capul lui și el parcă nu mai era chiar așa convins că fiecare om merită să fie salvat. Dar știa că trebuie să-i vorbească întruna și s-o facă să-i răspundă, să vorbească cu el, pentru că numai în felul ăsta o putea face să se răzgândească.
– Desigur că nu te-ai gândit. Fiindcă ești prea plin de tine și ți-ai imaginat că ești salvatorul lor. Te crezi așa un fel de Dumnezeu… Ei bine, nu ești. Nici tu și nici nevastă-ta. Sunteți…
– Ce suntem?
– Sunteți… niște intervenționiști în viețile altora.
– Ești foarte nedreaptă în această apreciere. Toți ceilalți oameni spun despre noi că suntem salvatori. S-a scris și în ziare…
După câteva secunde în care a privit atentă în prăpastie, Lucia a vorbit din nou:
– Dar dacă voi i-ați salvat pe unii care au devenit criminali și au omorât alți oameni?
– Să fim serioși, nu cred că așa ceva se poate întâmpla…
– Nu crezi? Pe ce te bazezi?
– Pe…
– Las-o așa. De fapt, este o ipoteză foarte, foarte…
Femeii nu i-a venit cuvântul și a bufnit supărată. A continuat vehementă:
– Și dacă ați deturnat un criminal de la a se sinucide, sunteți responsabili pentru toate victimele lui.
A rămas fără suflu, surprinsă ea însăși de concluzia raționamentului ei. La urma-urmei era firesc să fie surprinsă pentru că nu s-a mai gândit vreodată până atunci la aceste lucruri.
Virgil a tăcut oripilat de-o asemenea idee. Cum să devină criminali niște oameni cărora el și Virginia le oferiseră șansa la viață? Dar dacă? Atunci ar însemna că misiunea noastră… Gândul i s-a insinuat în minte. A știut că e unul dintre acele gânduri de care nu poți scăpa, din acela care îți vine în minte iar și iar orice-ai face. Și în acel minut, a înțeles motivul pentru care oamenii ajung pe stâncă. Dar dacă?… Oare chiar era rândul meu? S-a simțit dintr-o dată sfârșit și deși se făcuse ora prânzului, nu-i era foame ci doar ciudă. Îi era ciudă că Virginia l-a convins că ar fi rândul lui. Femeia asta, Lucia…
În timpul ăsta Virginia a terminat de gătit tocănița. A așezat masa pentru trei persoane gândind că dintr-o clipă în alta va intra pe ușa Virgil însoțit de femeia de pe stâncă. S-a uitat la ceas și s-a surprins spunând că salvarea asta a durat prea mult. Niciodată nu le-a luat atât de mult niciunuia dintre ei să-i convingă pe cei aflați pe marginea prăpastiei că nu atunci și nu acela trebuie să fie sfârșitul. A ieșit pe terasă și s-a uitat către stâncă.
Chiar atunci, ridicându-se în picioare cu grijă să nu răstoarne ceașca cu ceai, Lucia i-a zis lui Virgil:
– Acum știm amândoi ce e de făcut.
S-a ridicat și Virgil. S-au privit și și-au zâmbit încurajator. Lucia și-a luat avânt și l-a împins pe Virgil în hău și, foarte liniștită, a început să coboare panta.
Virginia și-a acoperit gura căscată cu mâna, iar gândul că nici măcar n-a fost rândul lui a rămas nerostit.

Laura Cosma

Mă numesc Laura Cosma, am 48 de ani, sunt avocat de 26 de ani. Am început să scriu proză scurtă de trei ani și jumătate. Mai întâi am făcut un curs de scriere creativă cu Florin Iaru și Marius Chivu, apoi am început să frecventez Creative writing Sundays și am fost la două ateliere de creație în Vamă, unul cu Marin Mălaicu Hondrari, iar celălat cu Eli Bădică. Câteva texte de-ale mele au fost publicate în Revista de povestiri și Literomania.