Sânge albastru

Târgu-Mureș.
Pot pune punct după acest oraș și să cred fără naivitate că am expus deja o poveste.
Cu țigara în gură imediat ce am coborât din al treilea tren schimbat până aici (undeva la 18 ore, un fleac), mă uit cu ochii roșii după o cafenea, un loc oricât de infect în care să pot primi o cafea drept perfuzie.
– Cred că mai durează până ne vine însoțitoarea. Dă-mi și mie una.
Îi întind profei o țigară și îmi notez undeva pe un milimetru pătrat de creier să nu uit să mă mir că profa fumează, mai târziu, când o să fiu mai capabilă să gândesc.
E frig, e frig în draci și e aprilie. Ca de obicei, eu merg la olimpiadă într-un oraș superb și vremea e de septembrie, aceeași situație mi se repetă în fiecare an.
– Hai să luăm un taxi până la hotel.
Mă lovesc de reproșurile celorlalte din echipă și ale profei, o tipă cu principii, care insistă să așteptăm cuminți. După zece minute, realizăm cât suntem de căscate: femeia care trebuia să ne fie ghid toată săptămâna, ne aștepta de ceva timp în gară, pe când noi stăteam pe peron și crăpam de frig și de somn. Super drăguță doamna respectivă, ne duce la hotel, ne lasă să ne adunăm mințile și ne promite că seara ne ia de mânuță și mergem la ceremonia de deschidere.
– Avem și o mică surpriză: VINE PRINCIPELE!
– Hua?!
Dintre toate, par cea mai intrigată. Profa zâmbește complice, îi arăt un chip care așteaptă lămuriri, iar ea începe să spună cum o să vină principele cu alaiul lui, cum vom fi într-o clădire imensă și îl vom asculta vorbind româna mai bine decât mulți care au trăit în România, ce șansă avem noi și bla bla.
După detalii ca somn, masă, pregătiri, vine momentul întâlnirii purtătorului de sânge albastru. Mai exact, nimic extraordinar, doar o emoție de parcă ai fi la spectacolul unui mare artist, dar vă jur că a fost un spectacol foarte bine pus la punct și mulțumitor. Țara-n sus și țara-n jos, Românica, valori, vă respect și vă iubesc, mă-nchin și alte dulci nimicuri din discursul principelui, care chiar mi-au muiat puțin genunchii.
– Vreau să mă mărit cu principele.
– Vai, Lorena, la ce te poți gândi.
– Doamna profesoară, credeți că mă poate aștepta să-mi termin facultatea?
Începe să râdă, evident. N-aveam nici cea mai mică șansă să mă apropii de principe, să-l văd măcar mai bine, pentru că el își ținea discursul jos, pe scenă, iar eu eram pe rândurile de la etajul 1 al teatrului, dar eu deja îl vedeam cum îmi deschide ușa, ca unei principese ce merit să ajung.
– Să fim serioși, i-aș putea citi chestii. Faine.
– Așa îl ademenești tu pe un nobil?
– Oook, i-aș găti cele mai delicioase prăjituri.
– Nu cred că îi plac tipele cu vicii.
– Nici mie nu-mi plac tipii care nu vorbesc corect și clar limba română.
– Asta e problema ta.
– E problema lui, îi răspund eu țâfnoasă. Ratează cea mai bună partidă a vieții lui. Sunt curly redhead ediția princeps.

***

A trecut deja seara. E ultima noapte aici. Pe dealul de la UMF, umblu bezmetică și puțin înfrigurată printre copacii de pe trotuar. Profa nu știe că am plecat, dar dacă am ajuns să scriu asta, înseamnă că nu mi s-a întâmplat nimic.
Planuri de viitor, planuri de viitor, Lorena. Încropește ceva!
Încerc să-mi storc creierul de câteva idei, dar nimic. Haide, există viață după fiecare noapte, ce-o să fac în dimineața următoare ca să mă pregătesc pentru următoarele? Medicină? Prințesăreală? Litere? Poezie? Nu încape îndoială, chiar există ceva în mine mai puternic decât rațiunea: dorința de a-mi folosi corect rațiunea. Cu o cafea de tonomat în mână, îmi întind umbra pe trotuar ca o pisică și adulmec drumul spre hotel, gândindu-mă că acolo toate prostiile astea pe care le debitez când rămân singură (patimă mare!), vor fi acoperite de vocile și prostiile altora, mai puțin existențialiste.
Ce onoare, la hotel barul este încă deschis așa că hotărăsc să îmi caut somnul pe fața de masă ieftină și cărămizie a mesei așezată lângă televizorul care transmite știri locale. Cer un ceai de caramel, o scrumieră și, într-un fel sau altul, companie. Chelnerul, un evident sportiv (mi-a zis că a fost rugbist) mă simte și, cu o politețe deranjantă, începe o discuție formală.
După nici un sfert de oră, oricine ar fi intrat în bar m-ar fi găsit râzând exuberantă, cu capul pe brațul vânjos al bărbatului care încerca să-mi ia țigara din mână: „Te vor urâți” zicea, și se uita la mine de parcă ar fi vrut să-mi spună de fapt „Păstrează-te frumoasă, așa te-aș vrea când ne vom reîntâlni”.
Era în felul lui de a discuta, de a se mișca, o atitudine mult prea politicoasă, care mă măgulea și totodată mă irita.
– Vreau să mă mărit cu principele.
– Nu se merită. Ia regele.
– E bătrân.
– Atunci fă-ți un rege. Nu te mulțumi cu resturile monarhiei.
Mă atingeau cuvintele lui, mai ales că le spunea foarte cald. Parcă ar fi vrut să mă atingă și el, avea mai mereu ochii ațintiți pe gâtul meu. Nu erau în decolteu, că s-ar fi uitat în gol.
– Trebuie să închizi.
– Trebuia să închid de când ai intrat, de acum două ore, ca să nu stai aici pentru că mâine dimineață pleci și o să fii obosită.
– Uhh, nici nu știi cum mă cheamă, de unde atâta grijă?
– Hai să îți fac o cafea și ți-o iei sus, în cameră. Vrei să ți-o faci tu?
M-a încântat ideea. Era foarte amabil. Apoi, cred că mai încântată am fost când, într-un moment de slăbiciune fizică și psihică, m-am prelins voluntar pe barul de lemn, pe partea din interior, iar el s-a așezat lângă mine râzând.
– Nu mai vreau examene, oameni, succese, eșecuri, felicitări și șanse viitoare. Vreau așa. Și vreau atât. Nimic în plus.
S-a aplecat spre mine, mi-a ridicat cârlionții care îmi acopereau mahmuri fața și aproape că și-a lipit buzele de fruntea mea. Speriat de ce face, s-a retras. Nu m-am putut abține:
– De ce crezi că aș avea nevoie de principe acum și nu de un om de rând?
L-am sărutat sălbatic, așa cum sărută un băiat. M-am lipit de cămașa lui albă, imaculată și i-am simțit mâinile puternice în jurul taliei mele firave, dorința lui să mă cuprindă de-a-ntregul și să mă-ntrebe astfel ce-i cu sufletul meu. Fără gemete sau alte atitudini teatrale, simulam o dragoste ce dura până când mi se făcea cafeaua. Nu era nimic erotic în gestul nostru. O simplă chemare spre noapte și spre odihnă, amândoi fericiți că putem să trăim clipa fără să avem remușcări.
A adus două pahare, o sticlă de vin alb și m-a ținut acolo până am terminat de băut. După acel moment de sălbăticiune al ființelor noastre, și-a reluat atitudinea de chelner politicos, cu ușoare accente de prietenie. Cu puțin timp înainte să răsară soarele, m-a urcat în cameră, m-a salutat formal și mi-a urat succes. Ca o adolescentă ce sunt, m-am îndreptat flămândă spre trupul lui, căutam o atingere de adio, dar el, matur, s-a mulțumit să-mi zâmbească amabil și să mă asigure că așteaptă revenirea mea în oraș.
Poate niciodată, dragule.
Dar cine știe, voi fi regină cândva, poate voi ajunge, cu tot cu alaiul meu, la hotelul de două stele la care tu probabil nu vei mai lucra. Voi căuta atunci, în ore târzii, o sărutare în spatele barului de lemn, și voi găsi acea noapte rece de aprilie în care spuneam că Nu mai vreau examene, oameni, succese, eșecuri, felicitări și șanse viitoare. Vreau așa. Și vreau atât. Nimic în plus, iar tu te apropiai, respirând greu, de mine.
S-a întâmplat asta, dragule?

Lorena-Ella Enache

Din ’96 produc bioxid de carbon. Cultiv plăceri nevinovate şi mă văd doctor peste câţiva ani lumină. Mă mai joc de-a literatura uneori.

enhlorenaa.blog.com