Laconicii tocmai se pregătesc s-o ia la manivelă. Mecanismul e complex, așa că sincronizarea înseamnă cheia operațiunii și, cum prin prisma meseriei lor s-au obișnuit mai mult să tacă și să se înțeleagă din priviri, câte o astfel de manevră devine cu atât mai solicitantă. Aerul toxic în care-și desfășoară activitatea nu le permitea luxul să numere descrescător cu voce tare, ci doar să privească hotărât spre centrul măgăoaiei pe care trebuie să o pună în funcțiune după acționarea simultan precisă a manivelelor. Sunt patru, așezați ca în jurul unei mese rotunde, și fiecare are propriul punct de lucru incluzând manivela personală. Deși s-ar zice că n-are importanță cine urmează să se așeze în dreptul cărui punct de lucru la următoarea mobilizare, nu e chiar așa. Nefiind tocmai nouă, mașinăria nu merge ca unsă, iar fiecare manivelă a căpătat amprenta celui care a folosit-o, răspunzând comenzii manuale diferit, în funcție de lucrător.
Cu respirația tăiată, fără a scoate nimeni un cuvânt, laconici până și în mișcări, parcă ocupând strict spațiul necesar manevrei, evitând orice rotire inutilă de braț ori vreo deplasare cât de mică mai la stânga sau mai la dreapta de punctul adjudecat, cu privirile concentrate la maximum, venele îngroșate pe tâmple și broboane de transpirație pe frunte, ca la un semn, își ia fiecare manivela în primire, acționând ferm și organizat. Munca nu se termină aici, dar partea cea mai grea, a sincronizării, a trecut. Acum, că startul a fost unul reușit, nu mai au decât să continue să-și joace sucitoarele mecanic, înainte-înapoi, înainte-înapoi, pentru ca așa-zisa masă din tablă, pe care se află motorul de pus în funcțiune, să se ridice ușor, cam până la nivelul de un metru, un metru și ceva înălțime de la sol. Chestiunea durează cam cinci minute, manivelele având un spațiu restrâns de joc, deci obligând la mișcări pe traiectorie foarte scurtă. Dar, odată cu experiența, cei patru bărbați încep să o facă din ce în ce mai rapid, o precipitare ce se vede că le aduce satisfacție și elimină tensiunea angrenată la început.
Odată ajunsă la nivelul bazinelor lor, femeia începe să geamă, oferindu-și câte un picior, gura și vulva celor patru. De când au fost create noile supape în tălpile femeilor, cu circuite care se extind până în centrul abdomenului, e mai ușor pentru laconici să-și implanteze burghiele bine unse, să-și verse cota toți patru odată.
Dacă femeia începe să geamă, înseamnă că protocolul nu va fi atât de lung. Nu trebuie să citească nimeni mecanic foile în care se enumeră toate regulile de siguranță. Nu se pun întrebări legate de umezirea bazinului, de înghițirea cotei. Nimeni nu își mai bate capul cu acordurile, pentru că se știe că momentul perfect e atunci când clienta se desface de una singură, iar în acel moment acordul devine secundar. El există în actul însuși al deșurubării, în gemetele care invită și în pupilele mărite.
*
Primul laconic, în punctul de lucru nord, se gândește că peste două ore va trebui să curețe și puntea. Al doilea, aflat în punctul de lucru est, că i se răcește mâncarea în cambuză. Al treilea, aflat în punctul vest, că soția nu s-a închis cu cheia în cabină. Al patrulea, în fine, se codește: și-a dat seama că cea întinsă pe masă e maică-sa. Dacă va obosi acum, cine va curăța puntea de sânge mai târziu? Dacă se răcește mâncarea, i se va prinde de omușor, va tuși, iar atunci toți vor crede că-i bolnav și… Dacă soția nu s-a închis, înseamnă că vrea să fie luată la manivelă, ca alte femei. În fine, dacă mama e pe masă, iar el se află în punctul de lucru sud, probabilitatea să o lase gravidă crește exponențial!
Că toți copiii care se nasc de câțiva ani încoace în orașul laconicilor seamănă între ei, deja nu mai e o surpriză pentru nimeni, dar să te trezești pe masă cu propria mamă, sau, ca în alte dăți, cu sora, ori chiar soția, e o chestiune mai dificil de gestionat din cauza actului adițional de confidențialitate ce însoțește contractul de muncă. Clientele nu știu niciodată cine sunt cei patru, iar ei, dacă se întâmplă să o cunoască pe vreuna dintre ele, nu au voie să divulge secretul. Femeile semnează la rândul lor un contract în care se stipulează că identitatea investitorilor nu le va fi dezvăluită sub nicio formă, în nicio situație de forță majoră. De cele mai multe ori femeile au respectat contractul – e în interesul lor să o facă – și rare au fost scandalurile provocate de patenta laconicilor.
Dar dacă prin absurd ele își dau seama? Dacă le miros parfumul sau pur și simplu înțeleg din mișcările corpurilor lor că sunt chiar acei bărbați cei care le investesc?
Ce mai contează, își spune al patrulea laconic, și intră în mamă cu scula ridicată, îi simte pielea subțire și vulva opunând rezistență: nu se mai umezește la vârsta ei. Întotdeauna și-a dorit-o, încă de când era adolescent.
Ce mai contează, oricum vor muri cu toții. Această navă, pe care o numesc atât de pompos oraș, plutește în derivă de peste nouă mii de zile: ceața îi împresoară de atâta vreme, încât nu-și mai amintesc nici cum arată soarele.
Au și uitat să vorbească. Totul se limitează la gesturi și sunete. Știu foarte bine ce trebuie să facă fiecare, spațiul e prea redus pentru a avea dubii, iar toți membrii și membrele contingentului de naufragiați se cunosc între ei, toți au mâncat pe cineva drag în anotimpurile când peștii nu înoată pe lângă navă. Toți și-au băut fluidele când nu a plouat vreme de trei luni.
Laconicul numărul patru zâmbește acum. Aproape că și-a terminat treaba. Ridică ochii spre cer și îi mulțumește sfântului Laconic, atoatefăcătorul.
Apoi este lovit în ceafă cu un extinctor ruginit.
Din spate se aude vocea deranjantă a unui bătrân.
– E maică-ta, bolnavule mintal, strigă. Băi Lenuța, e ficior-tu, femeie fără minte! Nu te mai satură Dumnezeu, ai? Spala-te-ar dracu să te spele astăzi și mâine!
Am absolvit facultatea de litere, dar dintr-o neașteptată întorsătură profesională am devenit web designer. Scriu pentru a scăpa de regretul că nu am urmat parcursul la care m-am gândit mereu. Uneori exersez producție de muzică electronică.
Lasă un răspuns