Până în ziua aceea, singurătatea nu îl deranjase cu adevărat pe Sergei Aleksi. Era o primăvară, una oarecare, într-un an la fel ca mulţi alţii din viaţa lui. Observase că odată cu trecerea timpului începea să uite anumite lucruri. De exemplu, i se întâmplase să nu îşi amintească unde și-a pus ochelarii cu ramă groasă şi neagră pe care îi folosise abia cu vreun sfert de oră înainte, când s-a uitat la televizor. Începea de fiecare dată să îi caute prin toată casa, în dulapuri şi sub pat. Uneori îi găsea în buzunar. Alteori, căci le legase toartele cu un şnur, îi descoperea atârnându-i de gât, când se apleca să-i caute sub pat. Mai existau şi alte lucruri pe care Sergei le uita de la o vreme. Fiecare zi, pentru el, era la fel ca precedenta. Numai duminica dimineața, când se auzeau clopotele bisericii St. Michel, îi anunța sfârșitul de săptămână. Dar nici zilele acelea nu se deosebeau cu nimic de celelalte. Sergei nu mergea la biserică.
În duminica aceea, deci, după ce l-au trezit clopotele bisericii St. Michel, s-a uitat la televizor și a servit micul dejun, după ce şi-a căutat ochelarii şi i-a găsit atârnându-i de gât, Sergei Aleksi s-a vârât în haina lui cea verde, şi-a luat bastonul şi a ieşit din casă.
Banca şi felinarul îl aşteptau în acelaşi loc. Erau singurele lucruri care nu se schimbaseră în oraş, odată cu modernizarea străzilor. Sergei îşi amintea că într-o iarnă dormise două nopţi pe banca aceea, învelit cu trei pături. Aproape îngheţase de frig până când primarul şi-a dat seama că nu va reuşi să-l convingă să renunţe, chiar dacă îi promisese, mai întâi o sumă bani, iar apoi mărirea pensiei. Astfel, în fiecare zi Sergei se trezea şi se aşeza pe bancă, de teamă ca primarul să nu trimită o echipă de lucrători care să-i schimbe banca şi felinarul cel vechi, stricat de câţiva ani, însă a cărui simplă prezenţă îi amintea de-o mulţime de lucruri pe care, cu siguranţă, în caz contrar, le-ar fi putut uita.
Nu se aflau mulţi trecători pe strada Savilahden, nici automobile sau biciclete. Lui Sergei nu-i plăcea aglomeraţia. Când avea nevoie să meargă la magazin, apela la ajutorul lui Abrar, băiatul mic şi slab al vecinilor săi, care avea pistrui şi din cauza asta ceilalţi copii îi spuneau Pătatul. Acesta îi făcea cu bucurie cumpărăturile, mai ales că în schimbul serviciilor sale bătrânul stabilise un mic salariu pe care i-l dădea la fiecare sfârşit de lună, când poştaşul îi aducea pensia.
Chiar dacă părea că se uita în direcţia lui, Sergei nu l-a văzut când s-a apropiat. Doar atunci când acesta i-a atins picioarele a tresărit, surprins. Era un câine mic, un vagabond negru şi scheletic, cu ochii rotunzi şi umezi.
– Marş! îi spuse Sergei, împingându-l uşor cu bastonul.
Căţelul se ghemui lângă picioarele lui, tremurând încet. Sergei se supără. Voia doar să stea singur, cu gândurile lui. Folosi din nou bastonul şi îl împinse, de data asta cu brutalitate.
– Marş, n-auzi ? strigă el.
Scâncind, căţelul se întoarse, dar nu se mai ghemui lângă picioarele bătrânului. Doar îl privi cu ochii lui măriți de frică, încercând parcă sa îşi ceară iertare pentru imprudenţa înfăptuită. Lui Sergei i-a părut rău că îl lovise cu bastonul. Indecis, stătu nemişcat câteva clipe şi se uită la micul ghemotoc negru. În cele din urmă, se sculă cu un oftat de pe bancă şi intră în casă. Căţelul se ghemuise pe verandă.
Când s-a întors, Sergei avea un castron plin cu lapte în mână. S-a aşezat pe bancă şi a pus castronul jos. Micul vagabond a venit, mai întâi sfios, şi s-a uitat la bătrân. Acesta lăsase bastonul în casă şi nu mai avea privirea la fel de ameninţătoare. După aceea, şi-a făcut curaj şi s-a apropiat de castron. Laptele era cald şi proaspăt. L-a băut repede şi cu poftă. După ce a terminat, s-a ghemuit lângă picioarele omului, iar acesta nu l-a mai împins, nici nu l-a certat.
Sergei Aleksi şi puiul de câine au stat acolo până ce seara a venit, tăcută şi rece. Apoi au intrat amândoi în casă, la fel de tăcuţi.
„Cele mai importante două zile din viața ta sunt ziua în care te-ai născut și cea în care afli de ce.” – Mark Twain
Ceva mai vechi – rogu-va a fi ingaduitori :D
Un bătrân care își locuiește cu drag spațiul de care s-a atașat și își folosește obiectele care i-au slujit: banca, felinarul, ochelarii, bastonul nu își dezamăgește prietenii, ba este generos și cu noii veniți.
Apreciez faptul că, deși după nume personajul este rus (așa mi se pare), autorul nu a cedat tentației de a scrie în stilul lui Cehov. Big up!
Emoţionant. Voi da o replică. :)
Parcă l-aş vedea ca începutul unui text mai dezvoltat, dar poate funcţiona şi aşa, ca o schiţă. Mesajul e clar. Mi-a plăcut.
@Mihai V.: se pare ca in cazul meu lenea m-a insotit mereu, este ca o a doua natura a mea, pe vremea aceea nici nu scriam texte mai lungi de o pagina, maxim doua :D
@Ioana Bianca Miulescu: am citit replica – cred ca de textul cu Paunita a fost vorba, nu? Am lasat semn :)
@FLorin Giurcă: intru in pamant de rusine, dar pe Cehov inca nu l-am citit. Dintre rusi, am citit doar un roman de Dostoievski si altul de Tolstoi.
Nu, textul replică la emoționantul text al tău îl am în cap și poate îi dau drumul azi. :) mulțumesc pentru semn.
Damian: stilul lui Cehov este definitoriu pentru proza rusească. Atât de caracteristic este, încât a ajuns un loc comun. În orice film vei vedea un personaj rus antebelic (deci cu oarecare patină, nu mafioți), el va fi un personaj cehovian. Va vorbi politicos, va fi nefericit, va fi demonstrativ, va implora, va lăcrima. Și se va adresa interlocutorului cu toate cele 3 nume. Asta despre personaje. În proza cehoviană, vocea autorului este omniprezentă: explică tot, descrie tot, cum cade frunza, ce crede Stepan Alexandrovici Voronin despre felul în care slujnica duce tava cu ceștile de ceai, totul în același stil îngăduitor, cu un zâmbet ușor amuzat, condescendent. Plăcut, dar de multă vreme un loc comun.
Foarte frumos!
Ideea e bună, modul în care e scrisă la fel.
Mi-a plăcut că ai reușit să transmiți un microunivers în câteva rânduri. Abilitatea asta nu o au toți.
E adevărat însă că ai putea să dezvolți mai mult totul, să descrii mai în amănunt fiecare temă. Dar e destul de okay și așa! Bravo!
PS: numele personajului o fi rus, dar numele străzii pare mai degrabă german.
Savilahden e o biserică în orașul Mikkeli din Finlanda. Locurile au aparținut Rusiei sub Petru I, de unde populația rusească destul de numeroasă și bisericile rusești.
Merci de lămurire, Florin!
De văzut dacă Damian știa asta când a scris textul.
E ciudat cum, dacă îl pronunți, poate părea chiar un nume arab!
Fraier sa fiu sa nu fiu de acord ca as fi stiut de treaba cu rusii :)) Sincer, stiu doar ca imi placeau numele rusesti atunci, pentru cum sunau, am o serie de schite cu nume rusesti, dar ca locatie stiu ca avusesem in cap Finlanda, asta nu este o intamplare si mi se paruse ca un rus in Finalanda nu ar parea neverosimil, datorita apropierii dintre tari :)
Pentru mine nu au contat atât de mult numele nici al personajului nici al străzii, iar numele bisericii ar putea fi și franțuzesc, importantă este atmosfera, singurătatea bătrânului, a cărui viață urmează ritmul clopotelor fără ca el să se ducă vreodată la biserică, banca, felinarul, refuzul inițial de a primi compania cățelului – frica de a se atașa e atât de mare încât la început îl lovește cu bastonul- și toată punerea asta în scenă de tristă și singuratică iarnă a
patriarhului, încetează în momentul în care amândoi, om și câine intră în casă tăcuți. Formidabil de bună proză foarte scurtă. Este o minunată poveste de Crăciun.
@Daniela Albu: nu stiu cum sa iti multumesc, m-a super-inveselit semnul pe care l-ai lasat. Este primul ”formidabil” pe care il primesc la un lucru facut de mine – deci nu vorbesc doar de literatura, vorbesc in general :D Ma bucur foarte mult ca ti-a placut si ca ti s-a parut o poveste de Craciun, cred ca as putea-o transforma in asta daca adaug doar cateva propozitii – zapada, frig.
Ah, am uitat sa adaug: intr-o vreme alegeam nume de personaje, de strazi, de orase pentru simplul motiv ca imi placeau cum se pronunta, nu ma interesa altceva :)