Schimbare – acelaşi rahat alt ambalaj (plus politician, spital)

De la aeroport, imediat ce sosise în România, francezul fusese transportat la spitalul Fundeni, într-o ambulanţă care apăruse cu mult înainte de apelarea numărului de urgenţă.
Rapiditatea intervenţiei a fost mai mult ca sigur o premieră mondială absolută ce l-ar fi uluit adînc pe acela nefamiliarizat cu eruptivismul organizat, subtil şi eficient (precum e lozinca veni, vidi, vici), angrenat prin multe dedesubturi şi numeroase presiuni (similare celor create de virtuale plăci tectonice comasate pe grupuri “de interese”). Deciziile politice, rezultatele alegerilor, ordinea în care vor avea loc interveţiile chirugicale prin spitale… nimic nu se întîmplă urmînd reguli fireşti, prestabilite, totul e împins într-o direcţie sau alta, la bunul plac a unor turme încăpăţînate de oameni care ştiu că pot ieşi un pic mai în faţă dacă dau tradiţional din coate. Mă refer, v-aţi dat seama, la încetăţenitele, de-acum şi pînă în vecii vecilor acceptatele pile, şpăgi, relaţii.
Procedurile pot fi grăbite sau întîrziate, regulile pot fi încălcate, orice este posibil în lungul şi latul acestui blagoslovit colţ de lume al cărui mister nici noi, românii, nu sîntem în stare să-l dezlegăm. E vorba, da, de ţara noastră. De politicienii care o guvernează. Şi de schimbările care sînt menţionate mereu în afişele electorale – le priveşti şi îţi spui “mai duceţi-vă, băi, dracului” şi “de unde atîta încredere în privirile voastre cînd în jurul stîlpului sînt pete de urină?”
România, această gogoaşă cu gaură în mijloc din care muşcă un poliţist gras dintr-un film american B rated.
Ca orice poveste cu tîlc, şi aceasta începe metaforic pe un aeroport aglomerat dar cochet, şi se sfîrşeşte sugestiv, într-un spital renovat cu nişte mult accesate fonduri europene.
În compartimentul business class al cursei Air France, în dreapta francezului şezuse deloc din întîmplare, Ilie Drogobete – unul dintre cei treizeci şi unu de vicepreşedinţi ai partidului la guvernare. Drogobete acest social democrat care votase în bloc împotriva impozitării gradate în funcţie de venit (“Dragi colegi, uneori trebuie să votăm cu mintea, nu cu inima, nu-i aşa ?”) avusese totuşi remuşcări în ziua respectivă la gîndul că femeia de serviciu era impozitată la fel ca el aşa că îi dăduse cinci lei bacşiş.
Spun asta pentru ca cititorul să poată lua cunoştinţă de bivalenţa acestui om pe care soarta îl pusese, ca pe atîţia alţii, în fruntea ţării.
Fiecare politician are, sînt sigur, o poveste frumoasă pentru interviuri: ce anume l-a determinat să aleagă o carieră în care îşi va sacrifica timpul privat, îşi va consuma energia în slujba serviciului public, pentru prosperitatea concetăţenilor lui – în definitiv nişte străini?
Povestea adevărată, pe care nu o spunea la interviuri, începea în decembrie ’89, cînd tatăl său, Cozma Drogobete, taximetrist pe tură de noapte, transportase răniţi la revoluţie făcînd curse cu taxiul între Intercontinental şi spitalul de lîngă Grozăveşti – am uitat cum îi spune, parcă Universitar?
Dimineaţa, obosit, se pregătea să plece acasă dar se întîlnise cu un alt taximetrist, colegul Costel Delavale. Costel l-a sfătuit să îl însoţească pînă la ministerul afacerilor externe pentru că se umpleau nişte liste noi cu nume, un fel de liste de revoluţionari, numai că nu din cele cu care urmau să se ia pensii de revoluţionar (pentru care trebuia să aştepţi nişte ani) sau scutiri de impozite, ci erau altfel de liste unde beneficiile se obţineau pe loc.
Era o idee bună, ce-i costa să-şi încerce norocul ?
“Acum se va schimba totul, aici şi în toată ţară. Odată cu politicienii şi demnitarii vor fi schimbaţi şi şoferii care îi transporta. Iar pe noi trebuie să ne ia pentru că sîntem şoferi revoluţionari. Schimbare înseamnă să razi tot, să dai foc la mirişte, să aştepţi să intre bine cenuşa în sol… asta durează cîteva ploi apoi noi o să fim iarba aia nouă.”
Şi astfel, cu puţin noroc, ajunsese Cozma şofer la MAE iar mai tîrziu şofer prin ambasade, apoi şi mai tîrziu terminase o facultatea prin corespondenţă (Spiru Haret se răsuceşte în mormînt de necaz că numele lui e pe diplomele atîtor cretini) şi nu pierduse nici o oportunitate de a urca în funcţie, aşa cum reuşeşte orice bucureştean descurcăreţ (persoanele de faţă care pierd timpul scriind aiureli se exclud).
Cozma dorise ca fiul lui să aibă o viaţă mai bună, mai uşoară şi mai îmbelşugată decît avusese el – aşa cum îşi doreşte orice român: cum să aranjăm astfel încît copiii noştri să nu facă nimic şi să trăiască regeşte?
“Să fac în aşa fel încît măcar pe el să-l dea banii afară din casă, că un copil am, şi mai e şi băiat pe deasupra.”
Relaţiile funcţionaseră, o afacere pe numele soţiei la fel, copilul făcuse şcoala generală în Praga unde lucrase Cozma atunci (şi învăţase cehă), liceul la Paris (vorbea franceză perfect) şi prinsese engleza din mers. Cert este că douăzeci de ani mai tîrziu, Ilie călătorea la business class, şi răsfoia o revistă uitată de cel dinainte în buzunarul scaunului din faţă.
Ilie revenea din Franţa de la o conferinţă de o săptămînă pe tema “siguranţei refugiaţilor şi a integrării culturii arabe în spaţiul european”, dar scopul principal pentru care îşi aranjase această deplasare fusese vizitarea minunatelor castele de pe valea Loarei.
Dăduse şi o fugă pînă lîngă Lausanne, în Elveţia, unde se întîlnise cu un fost coleg de serviciu, Dinu (aici mă văd nevoit să fac o altă paranteză – primul lui serviciu fusese director de bancă, sucursală mare din Bucureşti… singură bancă cehească, o ştiţi. La obţinerii poziţiei, pe lîngă pregătire şi relaţii îl ajutase, cum era de aşteptat, faptul că vorbise limba cehă – între timp o uitase).
Un espresso băut la o măsuţă dintr-o cafenea chic, soarele filtrat prin copertina crem pe care scrie I live to love you, Arabic coffee, gîndul delirant că viaţa e un amestec de clipe perfecte, peste care soarele apune un pic diferit în fiecare zi, pînă şi el, soarele, îmbătrîneşte şi va deveni odată un astru mort, aşa că trebuie să ne agăţăm cu disperea cu care se prinde nebunul din sanatoriu de tocul uşii, noi dincoace în lumea sănătoasă de aici, de ce putem: de toarta unei ceşti cu espresso, de coapsa unei femei frumoase, de bancurile unui prieten, pentru că nu există adevăr perfect, nu există o religie a tuturor, nu există înţelept mulţumit că moare pentru că a dat definiţia perfectă vieţii…
Îl găsise pe Dinu un pic îmbătrînit, nu neapărat fizic, ci mai mult prin atitudine. Era mai calculat (“nu beau mai mult de două pahare”) mai puţin volubil, pînă şi privirea lui nu mai acompania ca altădată fesele femeilor frumoase care se promenau pe faleza de peste drum, în schimb luase ticul de a-şi răsuci mereu verigheta pe deget iar cînd vorbea despre femei toate poveştile erau la trecut de parcă i le destăinuia nu prietenului Ilie, ci verighetei.
Dinu vorbise despre cursuri de dezvoltare personală şi cursuri de leadership, apoi brusc trecuse la alt subiect: cure de detoxifiere. Wow. O expunere făcută cu pasiunea obsedatului care vrea să devină posesorul colonului curat, perfect. Vorbea ca o maşină digitală care înregistrase prea multă informaţie medicală, într-o încercare de a elibera repede cîţiva magabytsi şi a-i transfera pe acel memory stick pe care scria acum Ilie Drogobete. Ceva despre un praf de vitamina C, 500 de grame dizolvale intr-un litru de apă, îl bei dimineaţa pe stomacul gol, apoi stai întins în pat pe partea dreaptă şi aştepţi efectul. Mult, mult rahat. Mănînci numai legume crude, orez fiert, banane pasate. Cum vor arăta fecalele după o săptămînă, cît de “energizat” te vei simţi după două.
– După un timp, corpul nostru simte nevoia unei schimbări. Periodic trebuie să facilitezi buna traversare a deşeurilor prin intestine, să le grăbeşti trecerea. Cu cît scapi de ele mai repede cu atît mai bine. Apa şi vitamina C, e ca şi cum ai trage apa în tine. Lumea are nevoie de schimbare, Europa are nevoie de schimbare, România are nevoie de schimbare, şi, filozofic vorbind, principiul peste tot ar fi acelaşi: mai întîi scapă de fecale.
Serios?!
Ilie era un bon vivant şi pe măsură ce seara avansa i se părea că stă la masă nu cu un om ci cu o carte pe care o citise de prea multe ori şi pe care o scosese din greşeală din bibliotecă, începuse să citească din ea şi-i era prea lene să se mai scoale din pat să-şi ia o alta, cum ar fi trebuit să facă imediat. Se uita cum ar veni pe pagini fără să urmărescă scrisul, gîndurile îi fugeau complet aiurea (“acum cinci ani plănuiam turul Spaniei pe motocicletă şi acum – groaznic! –, discutăm despre cum ne căcăm?!”) ar fi vrut poate să bea o tărie şi să încerce un club, poate să-şi ia o escortă pentru o noapte – escorta ar fi fost singurul lucru pe care nu l-ar fi putut deconta (aşa cum decontase masa de seară, transportul şi hotelul).
Şi totuşi uite că pînă la urmă (un ultim reflex al vremurilor de odinioară?) Dinu acceptase un pahar de Absolut cu suc de lămîie. Urmase încă unul şi încă unul, ceea ce îl făcuse să creadă că prietenul lui, în ciuda salariului enorm, devenise zgîrcit. Da, însurătoarea scoate ce-i mai rău din bărbaţi dar cîteva pahare pot aplatiza cîte ceva din construcţia asta care, înainte de a sorbi din alcool, purta numele instituţia căsniciei.
Şi aş putea continua, şi v-aş spune în ce club privat s-au dus – unul în care nu trebuia decît să arăţi 500 de franci elveţieni la intrare, şi ce atmosferă decadentă era acolo, ce muzică bubuia în boxe, dacă dansatoarele la bară purtau sau nu bikini argintii minusculi –, v-aş spune toate astea dacă nu aş avea acestă reţinere de-a dreptul copilărească; este mai bine spus o fobie, teama că voi rămîne fără replică, mut, atunci cînd toate poveştile mele se vor găsi deja presărate de-a valma, stil “poveste în poveste”, irosite de mine fără rost, fără a le fi utilizat deloc potenţialul.
Dar ceva tot trebuie să spun: cum a ajuns francezul să călătorească împreună cu Ilie.
S-au cunoscut tocmai în acel club privat, unde alcoolul şi mai ales mirosul femeilor îi apropiase rapid, şi speraseră ei urmau să se împrietenească şi mai bine deoarece plecaseră spre dimineaţă însoţiţi de trei escorte brazilience. Ilie conducea şi arunca priviri pofticioase în oglinda retrovizoare în care îi apăreau – după cum schimba unghiul oglinzii sau poziţia capului, asemeni unui puzzle porno –, frînturi din încolăceală de mîini, sîni, limbi şi fese care tresăltau pe bancheta din spate. Desfrîu, dezmăţ, orgie, cuvinte obscene, toate astea le-ar fi putut avea şi în ţară pe bani mai puţini, dar nu ar fi fost cu brazilience, şi nu s-ar fi spus fuck şi lick me, cum se auzea în maşină, ci banalele porcării pe care le ştia de mic spuse de toţi golanii din cartier.
Ca şi-un duş rece, imaginile perverse îi risipiseră ceva din ameţeala băuturii. Atîta piele expusă, epiderme care înfăşurau braţe de zeiţe decadente, talii delirant de suple şi sîni mici, dar obraznici, iar totul se petrecea într-o maşină închiriată unicul bolid gonind pe-o autostradă elveţiană pustie (cel puţin el nu aveam habar că la cîteva sute de metri în spate erau urmăriţi de peştele însoţit de bodyguarzii fetelor – aşa cum cere procedura standard, mai ales pe timp de noapte, în orice ţară civilizată).
Ilie se întreba dacă nu trăia un vis erotic şi dacă va fi funcţional, în stare să le facă braziliencelor tot ce ar fi vrut să le facă, îi transpiraseră palmele şi fruntea, conducea cu o mînă şi toate simţurile şi gîndurile îşi dăduseră parcă întîlnire în palma celeilalte mîini, cu care pipăia sînii fetei de lîngă el… gîndea jumate în engleză, jumate în română – cum pînă atunci vorbise cu fetele numai în engleză –, şi acum totul i se încurca în cap (hai trage-te mai aproape, bitch, şi flash your tits once for me) cînd din spate l-a auzit pe Dinu, îngrozit, cerîndu-i să tragă imediat dreapta.
În oglinda retrovizoare faţa lui Dinu apărea albă şi boţită precum o coală A4 răsucită aiurea printr-o imprimantă stricată.
“Trage, Ilie imediat, nu auzi? I-am băgat mîna în chiloţi ăsteia. Sînt toate bărbaţi, le au mai mari ca ale noastre!”
Şocat, pe punctul de a face infarct, în mod absurd lui Ilie îi venise în cap o replică dintr-o Scrisoare pierdută pe care o văzuse la Teatrul de Comedie chiar înainte de plecarea în Franţa:
Fii bărbată, Zoe!
apoi
Mamă, mamă!
apoi
Fuck me…
apoi
Fii bărbat, Ilie!
În nebunia momentului luase volanul prea mult stînga, zgîriase aripa de parapet, oprise, apoi cu mişcări precise, aproape robotice, scosese acele femeile-bărbaţi (ce sîni mari aveau!) afară din maşină. Tot atunci brusc observase (şi devenise şi mai panicat, deşi crezuse că i-ar fi imposibil să reziste la un stress mai mare decît cel pe care îl adusese ştirea că femeile alea frumoase care se aflaseră acum un minut în maşina lui aveau penisuri, şi uite că rezistase !) că la zece metri oprise în scrîşnet de roţi Mercedesul SUV al proxenetului, dar, cu mult înainte să vadă dacă ceea ce ţineau boduguarzii în mîini erau bîte de baseball sau săbii, Ilie sărise înapoi în maşină demarînd în scrîşnet de roţi.
Pe fond de panică nu condusese direct la hotel, îl ocolise din teamă. Să nu fie urmăriţi. Depăşise centrul de mult, se apropiaseră de graniţa cu Franţa şi atunci francezul care îşi revenise parcă mai greu decît ei, îi sugerase să conducă la vila lui, deja mult mai aproape acum decît hotelul.
Şi aşa se împrietenise pînă la urmă cu francezul, iar după două zile petrecute cu acesta lîngă Lausanne simţeau că se cunosc de o viaţă, aşa că îl invitase să îşi continue concediul la Bucureşti.
Momentul fericit sau nefast (în funcţie de perspectiva din care privim povestea, şi deasemenea, de implicarea emoţională a fiecăruia – eu, de exemplu, povestesc acum complet detaşat ) apăruse undeva la patru mii patru sute de picioare, la numai treisprezece minute de aterizare, cînd francezul se chircise asemeni unui arici înţepat cu băţul de un copil rău. Acuza groaznice dureri abdominale în partea dreaptă sau aşa ceva. Chiar exact nu pot spune deoarece, cu toate că mă aflam în acel avion, nu aveam bani de business class nici atunci, cum nu am nici acum.
“În stînga e splina, în dreapta apendicul.” rezumase Ilie cîte ceva din puţina anatomie pe care şi-o amintea din şcoală, apoi sunase (cu toate că folosirea telefoanelor mobile era interzise chiar şi politicienilor) la Fundeni şi ceruse cu chirurgul Prisăcaru – partenerul lui de tenis la dublu şi bineînţeles, coleg de partid.
– Viorele, trimite imediat o salvare pe aeroport, e aici cu mine în avion un amic francez, e verde-negru la faţă ca brînza Roquefort. Nu, mă.. nici măcar nu am aterizat, asta zic: sîntem încă în aer. În altă ordine de idei, ghinionul ăsta poate fi norocul nostru. Ştii, la vremurie astea cînd nu ştim nici măcar noi ce ne-aduce ziua de mîine, e necesar să apară oameni mari care să faciliteze acum, iar, ca si acum 15, si acum 10 si acum 5, noua schimbare… şi dacă momentan nu sînt oameni mari atunci e momentul să fie creaţi. Sau altfel, dacă scapi o oportunitate ca asta, putem foarte bine dispărea cu toţii pentru că nu avem nici o scuză, mă înţelegi?
– Nu înţeleg nimic, Ilie, fii şi tu mai direct, am lîngă mine un pacient scos cu fierăstrăul electric dintr-o încîlcitură de fiare. S-a dat cu BMW-ul de trei ori peste cap, culmea, nu a păţit mare lucru, dar din exces de zel i-au secţionat băieţii de la Intervenţii semitendinosusul chiar sub spaţiul popiteu. Erau airbaguri peste tot şi, ghinion, nu au avut vizibilitate. Dar uite că omul e conştient şi bine merci. A venit taică-su după el livid de îngrijorare. Bătrînul îi reproşează c-a gonit cu o sută şaizeci la oră pe ploaie torenţială…
– Ce, la voi a plouat!? Să vezi ce vreme faină am avut în Franţa… Dar, scuze, zi de tine…
– Da, după ce a făcut BMW-ul praf – numai ce i-l dăduse cadou şi ce crezi că-i răspunde ăsta la zece minute dupa ce luase Metoprorol intravenos pentru palpitaţii? “Păi bine băi boule, la BMW te gîndeşti tu? Zi merci că n-am murit!” Deci asta îi răspunde ăsta micu’ lui taică-su! Cred că pe chestia asta merită să-i pun tendonul invers… e o generaţie de retardaţi care s-a pus pe făcut copii cretini.
– Stai că acum tu baţi cîmpii, nu eu. Ascultă de ce te-am sunat. Am avut norocul să facă omul ăsta de lîngă mine o criză şi dacă ar fi fost românaş de-al nostru era tot ok, dar aşa, parizian made în Franţa e de o mie de ori mai bine, pentru că mîine ştirea ar putea fi preluată de France 2 şi Canal Plus. Ar putea însemna revigorarea de care avem nevoie. Trimite tu de-acum rapid o ambulanţă, nu mai sta nici o secundă. Da, normal că pe Otopeni.
Mîine vreau să apărem la ştiri pe toate canalele. Eu, salvatorul şi tu chirurgul. În curînd sînt alegeri şi omu’ votează cu figura cea mai familiară. Destul s-au perindat actori, cîntăreţi de muzică populară şi lideri sindicali. E timpul oamenilor simpli acum, ca mine şi ca tine. Oamenilor le trebuie iar o schimbare. Vor feţe noi. Ale noastre sînt numai bune. Hai, a plecat ambulanţa aia?

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.