Schimbări

Cu mai bine de zece ani în urmă, am avut o perioadă cînd mă gîndeam să răscumpăr casa bunicilor de la țară, casă pe care mama a vîndut-o fără să mă întrebe, prin 1998 cu vreo două mii de dolari. Bineînțeles, ca în filme, îmi imaginam cum mă duc la proprietara actuală și îi fac o ofertă imposibil de refuzat.
Voiam să o cumpăr pentru că, din amintirile mele, rămîne locul cel mai des vizitat. Dar anii, așa cum a spus chiar această femeie, schimbă oamenii, darămite un loc. Nu mai existau cei doi vișini de la poartă și nici nucul, nu mai exista prunul de lîngă casă și nici mărul dintre grădină și curtea păsărilor. Dispăruseră atîția copaci încît pur și simplu locul arăta complet altul, cu o curte aridă, stearpă, tristă. Era deja altă casă, nu cea pe pentru care voiam eu să fac oferta peste prețul pieței. Să-l văd atît de diferit, mi-a vindecat dorul. În amintirea mea, imaginația încă păstrează totul ca atunci cînd curtea vibra de viață, cînd din prun cădeau prune coapte pe acoperișul de tablă și se rostogoleau cu zgomot în jos, cînd din vișini țipau cicade și copil fiind credeam că așa fac firele de tensiune de deasupra ultimelor crengi. Ani de zile am fost convins de asta.
Dar copacii nu fuseseră tăiați de nimeni, femeia s-a mirat că îmi închipuisem că îi tăiase ea. Oamenii se duc, d-apăi niște copaci, a zis. Într-adevăr, mi-am dat și eu seama că asta era o problemă și mai mare. Tatăl prietenului meu din copilărie murise, așa că peste drum casa lor era pustie. Prietenul meu nici nu mai calcă pe acolo, e prea deprimant. Acum nu mai era vorba de generația bunicilor. După ce a luat copaci și a părăginit vii, anii un început să secere din generația părinților noștri. Din generația bunicilor mai trăiește un singur unchi care a împlinit de curînd nouăzeci de ani. La unchiul acesta țin mult din mai multe motive dar legat de subiect, țin pentru că el, cu voința lui de a se agăța de viață pînă acum, mereu vesel și optimist, ne făcea pe toți cei de “sub el” să ne simțim mult mai tineri decît eram. “A trecut copilul ăsta a lui Paraschivescu pe la mine…” Ca să înțeleg că de fapt “copilul” avea 59 de ani, dar unchiu-meu, contrariat mi-a replicat, “Dar îl știu de copil!”
Întotdeauna glumea sau răspundea la glumele mele cînd îl sunam. Doar că de data asta cînd l-am întrebat în glumă dacă al nouăzecilea an tocmai adăugat nu l-a făcut să mai scîrțîie, pentru prima oară l-am auzit vorbind serios de niște probleme medicale. Cum felul lui de a glumi era de a spune glume lungi, întortocheate, pe ton serios, eu am așteptat vreun minut să apară gluma de final. Apoi încă un minut și încă un minut pînă ce am realizat că de data asta, pentru prima oară de cînd îl știu, nu glumea. Îmi spunea că vecina de gard, care nu are bani nici să-și repare ușa de la intrare sau să-și plătească factura la curent electric, își ținea puținii bani pe care îi avea la el, unde sînt mai în siguranță, “dar cînd a văzut că nu mai prea pot să mă ridic din pat, a venit să-și recupereze banii, îți dai seama, de acum pot muri oricînd.” Aproape că nu înțelegeam că nu era de fapt o glumă!
Dar după vreo două săptămîni și-a revenit puțin, a început să soarbă supă de pui și să facă cîțiva pași sprijinindu-se de pereți. Atunci a început să își facă planuri serioase de viitor, despre cum să scape de Dacia lui din 1992 (era la curent cu noul program rabla), de îmbunătățiri pe lîngă casă și așa mai departe, spre contrarierea rudelor apropiate care nu știau cum să-l ia cu binișorul, să-l facă să spună unde își ține ascunși banii pentru înmormîntare, dar fără să-l supere. Dificilă misiune, cu care a fost însărcinată persoana care îi e cea mai apropiată: fratele mamei. Exact omul care urăște tot ce ține de parte materială a trebuit să aducă vorba tocmai despre banii de înmormîntare, dar, așa ca în bancul știut de toată lumea, a luat-o pe ocolite. “Uite, unchiule, ai dreptate să vrei să faci îmbunătățiri la casă, o să te ajut și eu, nu e nici o problemă, deși nu mai sînt nici eu tînăr, mă cam dor picioarele, știi și mata că am circulația proastă și piciorul drept nu mi-l mai simt deloc de la genunchi în jos, de fapt, cînd veneam ieri de la magazin, am simțit o furnicătură pe jumate plăcută, pe jumate enervantă, în talpă, așa că am început să mă las mai tare pe zona aia, așa cum ai stinge un chiștoc de țigară cu talpa… și de-abia cînd am ajuns acasă mi-am dat seama că era un ciob de sticlă – cum intrase acolo, n-am habar -, dar mă tăiam iar și iar, fără să realizez, și ciorapul e îmbibat cu sînge, adică ce vreau să spun, e că pînă și eu, care am 69 de ani și am început să scîrtîi bine de tot, cînd mi-am luat tensiunea ultima oară și doctorul a citit 20 mi-a zis, “dumneata trebuia să fii mort”, așa că nah, pot muri eu, iar mata că ești cu douăzeci de ani mai în vîrstă, adică oricît de în putere te simți, nu se știe niciodată, cu alte cuvinte, voiam să-ți spun că eu și Costel, aici de față, ne gîndeam așa… amîndoi sîntem nepoții mata și ne știi de-o viață, și bineînțeles, cum ești mata calculat ne-am gîndit că nu se poate să nu fi dosit pe undeva niște bani pentru vreo urgență și ar fi bine să ne spui unde e ascunzătoarea lor, pentru că sîntem amîndoi aici, nu poate să ți-i fure Costel, că eu știu, și nu pot să ți-i fur eu, cum Costel știe, iar împreună, noi, nepoții tăi, să te furăm pe mata ar fi chiar culmea..”
După încă o săptămînă am sunat iar la fratele mamei și am întrebat dacă unchiu Alexandru e tot așa pe ducă.
“Nu, e ceva mai bine. În schimb, a murit italianul, Giancarlo.”
Giancarlo era un om de nota zece și cum se însurase cu o verișoară de-a doua, devenisem rude prin alianță. Cînd treceam pe la țară, mereu ne invita și pe la el. Se acomodase de minune în acest sătuc de maxim patruzeci de case și nu dădea impresia că îi lipsește vreun pic Roma lui. Nu mi-a venit să cred că murise. Era mai tînăr și ca fratele mamei dar, din păcate, avea și el o groază de probleme medicale.
Mi-am dat seama că, pînă la urmă, cei cîțiva copaci găsiți lipsă în curtea bunicilor acum cinsprezece ani fuseseră o nimica toată. Da, se schimbase decorul în rău dar acum încep să dispară personaje principale, actorii. Ce mai pot căuta la țară, cînd locul va fi ca o piesă de teatru din care regizorul a tot simplificat scenele pentru că prea mulți actori sînt plecați în vacanță?
Cînd au loc în jurul tău prea multe schimbări în rău te poate lua deprimarea. Totul e trecător, îți spui, dar fără să te mai simți în control. Dacă ești scriitor, are sens să te descarci scriind despre lucruri triste? Mai ales că, pentru a le scrie, trebuie să le revizitezi iar și iar, să te adîncești și mai mult în acea lume? Sau se poate povesti ceva trist păstrînd o notă de umor? Cred că un mecanism de auto-apărare moștenit genetic de la acești unchi ai mei la care țin enorm, îmi spune că acesta din urmă poate fi singurul răspuns care s-ar potrivi cu felul meu de a fi – dacă ar fi să scriu despre lucruri triste.
Ar mai exista o soluție reală de a te debarasa, dar despre această ultima soluție de urgență nu voi scrie acum, mai ales că se potrivește mult mai bine ca parte integrantă într-o creație de ficțiune.

← ÎNAPOI LA CUPRINS

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.