Schimbul provizoriu

Peter stătea pe bancheta din spate a autobuzului vechi aruncând o privire când înspre vopseaua albă scrijelită de pe autobuzele gata să plece, când înspre tălpile sale care se balansau uşor fără să atingă podeaua. Se enervă gândindu-se că avea să-i fie cald în spate şi-şi dispreţui oboseala care-l făcu să se aşeze pe un loc oarecare, fără să ia în considerare circumstanţele: oameni încruntaţi, transpiraţi, înfometaţi, alţii plictisiţi, care-l făceau pe băiat să-şi întoarcă îngreţoşat privirile înspre geam. Nu ar fi pus piciorul in autobuzul acela dacă nu l-ar fi doborât oboseala, asta-i clar! Mama lui trebuia să îl aştepte pe Seagrove Road în acea dimineaţă răcoroasă de iulie parcând micul automobil Fiat de culoare roşie al familiei aproape de doc. Ceea ce nu ştia tânăra femeie, însă, era că fiul ei se hotărâse să ajungă singur acasă, luând un autobuz din Anchorage Park către Londra, bineînţeles, schimbând mijlocul de transport în conformitate cu intersecţiile magistralelor feroviare.
Tânărul Peter îşi lipi resemnat fruntea de sticla rece simţind dint-o dată cum motorul maşinii se pune în mişcare. Zguduiturile febrile ale corpului de metal nu durară mai mult de câteva secunde şi, înainte ca uşile să se închidă în spatele ultimului pasager, un băieţel de vreo 5 ani cu o acadea în mână, în minte îi apăruse imaginea lui Mason aşa cum îl văzuse ultima dată: aşteptându-l lângă far, jucându-se intrigat cu un fir de nisip pe care îl strecura atent printre degete ca şi cum ar fi încercat să-i descopere misterul.
Pe Mason îl întâlnise pentru prima dată în urmă cu doar câteva saptamani, în ceea ce avea să fie, îşi jurase, ultima vacanţă pe care avea să o petreacă la Portsmouth. Vacanţa nu a fost ideea lui Peter; niciun băiat de 16 ani nu s-ar gândi cu bucurie să schimbe aglomeraţia de pe străzile capitalei şi distracţia nesfârşită din cluburi cu imaginea agasantului furnicar uman, reprezentant al comerţului liber din Hampshire. Poate doar ciudatul şi enervantul de Tim Dewey pe care-l vedea tot timpul citind, cărându-şi cărţile groase cu el peste tot, înfundându-şi faţa în paginile acelea de parcă ar fi fost reviste XXX. în timp ce stătea pe o bancă în faţa plopului bicentenar din Hyde Park. De altfel, Peter avea o plăcere nemaipomenită să-i distragă atenţia lui Tim de la activitatea lui principală aruncând bulgări de pământ încă umezi după ploaia de dimineaţă înspre silueta chircită a colegului său de şcoală. Isprava asta, rămasă nepedepsită atâta timp, fusese descoperită. Tatăl lui Peter îşi obligase fiul să-i ceară scuze lui Tim, anunţându-l cu emfază pe primul că e cazul să-şi petreacă timpul cu familia unchiului său, să reflecteze la faptele lui, promiţându-i că nu-i va mai tolera apucăturile de copil prost-crescut.Căci,-nu-i aşa?-, unui astfel de copil i se pot foarte bine retrage privilegiile,(metodă punitivă clasică), ajutându-l să înţeleagă că nicio acţiune potrivnică nu rămâne fără repercusiuni asupra iniţiatorului ei. Da, domnul Smith nu avea să mai ignore infatuarea fiului său  care ştirbea, prin manifestările ei nejustificate, respectul cuvenit acestei familii de avocaţi.
Aşadar, a doua zi, după ce toate detaliile călătoriei fuseseră discutate amănunţit, tatăl luă rucsacul plin cu haine de schimb şi îl depuse pe bancheta din spate a automobilului de culoare stacojie, lângă aparţinătorul lui care era neobişnuit de tăcut. Asta se intâmpla în data de 15 ale lunii iunie. Maşina pornise încet spre ieşirea din capitală pe autostrada de vest, şoseaua incolacindu-se sub roţile cauciucate precum un şarpe care, strivit sub o greutate mare, îşi retrage dureros corpul înapoi în cuib.
Peter retrăi plictiseala de atunci. Aşa cum stătea cu fruntea lipită de geam, tresări involuntar dându-şi seama că nu se mai recunoaşte pe el însuşi, cel care a fost .Era în sufletul lui o moleşeală străină şi transferată, o substanţă vâscoasă şi murdară pe care o simţea învăluită în jurul lui. Nu mai acordă atenţie zarvei din autobuz şi nici nu se enervă când mama copilului care se aşezase in stanga lui îşi cerea scuze pentru neatenţia puştiului. Pentru că, în legănarea incontrolabilă a autobuzlui, acadeaua înmuiată in salivă se lipi de genunchiul blugului lui Peter.”La naiba!”înjură acesta scurt şi uşor în gând. A trecut şi asta. Tot ce voia acum era să ajungă înapoi la Londra ,să primească îmbrăţişarea zgomotoasă a oraşului, să îşi învârtă pupilele la unison cu mişcarea haotică a London’s Eye…da, şi ar putea cu un ultim efort să se arunce şi în Tamisa!

*

Ceea ce îl izbise pe băiatul de 16 ani  la Mason era asemănarea dintre ei doi. Nu era o asemănare fizică perfectă aşa cum e în cazul gemenilor şi nici uşor de descris nu era.Cu toate astea, în gestul cu care Mason îşi ducea mâna înspre genunchii blugilor lui verzi, mototolind în palmă materialul cutat, Peter recunoscu uimit ticul său din copilărie .Îşi aminti că se împleticea pe aleile din Hyde Park în duminicile când tatăl sau încă îl mai ţinea de mâna să meargă. Uneori, după ce cădea în genunchi , se ridica impasibil, îşi atingea pantalonii parcă amintindu-şi vag că se rănise şi, totodată, încerca să potolească durerea ce avea s-o resimtă, odată ce vânătaia avea să-i coloreze pielea fină şi imaculată.
Peter era unicul copil al familiei, întocmai ca Mason. S-ar fi spus că asemănările dintre cei doi băieţi se termină aici. În după-amiaza de 15, singura zi din vacanţa neplanificată în care Peter rămăsese să ia masa cu unchiul Pete, tizul lui, mătuşa Em, verişoarele Mary şi Jenny, băiatul află şi povestea lui Mason, pe care îl zărise stând pe nisip când maşina trecu pe lângă farul din Portsmouth.Părinţii lui Mason nu considerară dintru început că băiatul suferă de ceva. E adevărat că împlinise doi ani şi nu lega fraze ,nu reacţiona la stimuli vizuali şi, uneori, nici fonici,dar cei doi soţi tineri şi neexperimentaţi îşi imaginau că fiul lor avea să recupereze caracteristicile care-i făceau pe ceilalţi copii de vârstă lui atenţi pe parcurs. Abia când Mason împlinise 3 ani, Alana Thompson pe atunci în vârstă de 21 de ani, se hotărâ să-şi ducă fiul în Winchester pentru a i se face anumite teste care să-i înlăture îngrijorarea că băiatul ar putea fi bolnav. Medicul nu-i infirmă bănuielile, spunând că băiatul suferea de Sindromul Asperger. Soţul Alanei ascultase distrat explicaţiile femeii, însoţite de gesturi şi lacrimi care se voiau conculdente şi,într-un final, bărbatul postulă hotărât:”Băiatul meu e sănătos!O să avem grijă de el mai mult şi o să-l scutim de treburi;nu-i nicio tragedie!””Un idiot!”, conchise Peter, auzind, prin intermediul relatării unchiului său, vorbele mecanicului Adam Thompson. După ce se ridică de la masă, lăsând-o pe mătuşa Em cu gura căscată şi  chemarea strivită, fiul avocatului Smith alergă înspre far sperând să-l găsească pe băiatul care semăna atât de bine cu el. Nu trebuia să-şi facă grijii în privinţa asta. Mason rămânea uneori pe ţărm chiar şi după căderea întunericului; casa lui era aproape de mare. Peter se aşeza lângă Mason pe nisipul ud şi rece şi îşi spuse numele, întinse politicos mâna, dar interlocutorul lui îi răspunse printr-o frază şoptită şi repetată. Inflexiunile vocii lui erau egale şi ritmice, ceea ce-l făcu pe londonez să realizeze că vorbele băiatuluisunt învăţate pe dinafară şi aduse ca argument scuzabil pentru impoliteţea de a nu-şi fi întins palma în semn de salut. Trecu peste. Îi plăcea de noul lui prieten.
Aşa credea atunci. Dar în zilele următoare, cu cât se apropia mai mult de Mason, cu cât încerca să-i desluşească resorturile gândirii, Peter simţea un hău de nepătruns când stătea de vorbă cu baiatul şi el însuşi era atras într-o lume ciudată. Undeva, în şuierăturile sau în tăcerile tânărului bolnav se strecurau viclean imbolduri care-l înnebuneau pe Peter pentru că simţea ceva ce nu mai simţise niciodată şi nici nu putea să accepte:că i se diminuează persoalitatea. Se trezea din coşmaruri noaptea, transpirat, scârbit pentru că visa că merge cu paşi de pitic pe şosea şi că tavanul casei se întorcea, servind drept podea. Furculiţele nu mai aveau formă exacta, erau doar excesiv de ascuţite şi se modelau în mâna lui, îndoindu-se peste degete că şi când materialul ar fi fost topit de o sursă de căldură extraordinară. Lucrurile acestea bizare nu i se mai întâmplaseră niciodată.
Apropiaţii lui Mason descoperiseră noi caracteristici ale băiatului. Nu-şi mai petrecea întreaga zi analizând nisipul de pe malul mării, se oferise să-l ajute pe tatăl său în atelier dar numai când părintele îi promitea o răsplată. Şi nu, răsplata nu era colecţia de licurici din borcanul biologului,pe care o dorise de când intuise în zbaterea  acestor insecte luminoase, lupta constantă şi deznădăjduită către eliberare.Bineînţeles, mintea lui n-ar fi putut niciodată da glas trăirilor de acest fel. Alana îşi observă fiul în acele zile ale solstiţiului de vară şi remarcase că acesta se înfuria cand cineva dădea peste el sau râdea pe seama lui. Nu era furia aceea neputincioasă atât de cunoascută ei, care se manifesta când tânărul nu înţelegea indicaţiile ce i se dădeau, ci o furie ascunsă, clocotitoare, lucidă împotriva celor care-l batjocoreau.Privirea lui avea o expresie înfumurată că şi când ar fi zis:”De ce râdeti?Sunteţi voi mai bun?Doar aveţi credinţa asta.”
Peter nu aşteptă mult până se hotărâ să se întoarcă acasă şi să uite tot ceea ce trăise. Îi telefonă mamei lui încercând s-o convingă să-l aştepte. Numai că, aşa cum se întâmplase şi de atâtea ori înainte, când acţiona după bunul lui plac, se imbrăcă grăbit, îşi puse rucsacul pe un umăr şi trânti uşa casei unchiului său îndreptându-se către cea mai apropiată staţie de autobuz, fără să-şi ia la revedere de la cei care-l găzduiseră timp de două săptămâni.

*

Când deschise ochii, Peter conştientiză că autobuzul tocmai traversa London Bridge şi fâşia de apă de dedesubt sclipea atât de tare încât, pentru o secundă, pasagerul avu deranjanta senzaţie că trupul de metal al vehiculului rămase suspendat undeva în stratosferă şi alerga discontinuu pe suprafaţa aceea imaterială deasupra apei.Din spatele geamului, distanţa între roată şi apă era milimetrică pentru că, acum, cele două se deplasau pe direcţie verticală.O ultima rugăminte  eliberată în faţa razelor de soare ce încoronau valurile. Cu buzele tremurânde, cu speranţa îndoită, Peter şoptise :’‘Să fim iarăşi noi!”

Laura P.