Despre nori, poli, ecologie

Unii climatologi estimau anul 2100, data la care nordul arctic va fi complet lipsit de gheaţă. Previziunile pesimiste indicau 2050. O vară fără gheaţă. Din 1970 pînă în prezent, cu fiecare decadă, calota glacială s-a micşorat cu 3,2%. Cumulat, asta înseamnă că s-au dus vreo 15 % pînă acum faţă de ce era în 1970.
Dar ce nu ştiam eu, este faptul că în timpul acesta la Polul Sud s-a acumulat ceva gheaţă. Fenomenul e greu de explicat. E adevărat, un procentaj incomparabil mai mic decît ce se topeşte în nord, dar totuşi, iată ce idee mi-a trecut prin cap: în loc să ne tot plîngem, oare ar fi chiar atît de greu de transportat toţi urşii ăia polari din nord şi aduşi în sud? Acolo în sud facem un fel de Icyland: urşi polari, foci, pinguini, oraşe de gheaţă, topogane de zăpadă, iar în nord, începînd de la Alaska încolo forăm după petrol.
Acumularea asta de gheaţă nu e singura enigmă. Sînt multe chestii pe care nu ni le putem încă explica aici, la noi, în ciuda faptului că ştim din ce e compus Marte.
Încălzirea/poluarea apei oceanului planetar poate fi mai importantă decît credeam noi. Fauna şi flora marina (alge, peşti, microorganisme) este foarte prezentă în apele reci din zonele temperate şi spre poli şi aproape inexistentă în apele foarte calde, lîngă ecuator. Apele calde sînt sterpe. Studii recente au arătat că un rol major în formarea norilor de deasupra oceanelor (culoarea albă a norilor ajută la menţinerea temperaturii joase a oceanului planetar; în lipsa completă a norilor, temperatura planetei ar creşte cu aproximativ 20 de grade) o au algele care emit în atmosferă DMS sau sulfat dimetilic şi care este un precursor ce determină formarea norilor, vaporii de apă condensîndu-se în jurul acestor particule. Deci, se pare că norii sînt destul de importanţi în menţinerea ecosistemului planetar aşa cum îl cunoaştem noi oamenii şi se cunoaşte destul de puţin despre formarea lor şi despre rolul exact pe care îl vor juca vis-à-vis de schimbările climatice care vor veni. Citez aici pe directorul de la Center of Clouds, Chemistry and Climate din California: După zece ani de articole ştiinţifice publicate, am realizat că aproape tot ce avusesem de spus legat de schimbările de climă, nu valorează probabil prea mult, pentru că nu pot să prezic cum vor reacţiona norii în ecuaţie.
Deci vă daţi seama, omul are un doctorat, are o groază de experienţă în domeniu şi cu cît a învăţat mai mult cu atît şi-a dat seama mai tare că i-e imposibil să facă o estimare precisă, credibilă. În timpul acesta, am la serviciu doi colegi (n-au şcoală prea multă) care spun cu toată convingerea (nu au cea mai mică îndoială): oamenii de ştiinţă sînt ori idioţi ori plătiţi să ne mintă. Nu există nici o schimbare climaterică. Toată agitaţia asta cu global warming are un singur scop: crearea a noi taxe şi scumpirea artificială a resurselor energetice.
Dar, dintre lucrurie pe care nu ni le putem explica despre planeta noastră, formarea norilor sau previziunile climaterice par a fi nişte enigme copilăreşti în comparaţie cu altele. De exemplu, ştim că polii magnetici ai pămîntului sînt în continuă mişcare, în prezent la o rată accelerată. Polul nord magnetic se deplasează dinspre zona arctică canadiană către Siberia. La începutul secolului trecut acesta se deplasa anual cu aproximativ 10 km; în 2003 deplasarea a fost de 40 km iar cea mai recentă măsurătoare a indicat 55 km. Deplasarea polului Sud este independentă faţă de deplasarea polului Nord şi în consecinţă cei doi poli magnetici nu sînt diametral opuşi. Cîmpul magnetic terestru îşi modifică în timp atît direcţia, cît şi intensitatea. Analiza rocilor vulcanice arată că polaritatea cîmpului magnetic s-a inversat de zeci de mii de ori de-a lungul istoriei planetei. Spre deosebire de Soare, al cărui cîmp magnetic se schimbă regulat la fiecare 11 ani, în cazul Terrei această schimbare este complet neregulată (de la 50,000 ani la zeci de milioane de ani) ultima avînd loc acum aproximativ 770 000 de ani. Cauza inversării este neelucidată şi creierul care va dezlega enigma, va aduce proprietarului un premiu Nobel pentru fizică.
Teoria prin care se explică, printre altele, existenţa cîmpului magnetic terestru se numeşte magnetohidrodinamică, un domeniu relativ nou, creatorul ei luînd un Nobel în fizică (1970). În cuvinte simple, plasma topită care formează nucleul Pămîntului se află în continuă mişcare datorită curenţilor de convecţie şi intercţionează cu forţe Coriolis cauzate de mişcarea de rotaţie a planetei, formînd un dinam generator de cîmp magnetic. Mai exact, se porneşte de la un cîmp magnetic neglijabil care se auto-amplifică datorită mişcării fluidului conducător de cîmp electric, ce se roteşte asemeni unei sfere uriaşe.
La categoria întrebărilor putem trece şi provenienţa unicului nostru satelit natural, Luna. Datele culese de misiunile NASA privind compoziţia şi mărimea nucleului lunar, suportă teoria conform căreia formarea Lunii a avut ca punct de plecare o ciocnire între Pămînt şi o planetă de mărimea lui Marte. Fenomenul, care s-ar fi produs foarte devreme în istoria planetei, a cauzat desprinderea unei uriaşe mase terestre care a fost captată de cîmpul gravitaţional devenind unicul satelit natural. Nu este asta interesant? Data viitoare cînd vă uitaţi la Lună să vă gîndiţi că e parte din Pămînt? Că a fost Pămînt?
Luna, pe lîngă frumuseţea pe care o oferă nopţilor pămîntene a jucat un rol esenţial la apariţia vieţii prin interacţiunea gravitaţională. Mareele sînt tot ceea ce “vedem” din existenţa lunii pe timpul zilei sau într-o noapte înnorată, acea avansare şi retragere periodică a apelor. În trecut, acum milioane de ani, luna era mult mai aproape de Pămînt şi mareele erau chiar mai mari decît în prezent. Primele vieţuitoare marine care au învăţat să iasă tîrîndu-se din apă au făcut asta ajutate de maree.
Mi se pare mai interesant să vorbim despre ştiinţă, despre invenţii sau despre fenomene greu de explicat (chiar şi despre literatură ☺), dar în loc de asta ne complacem să discutăm despre ieşirile lui Udrea, despre SRI, despre mită, despre fotbal. De ce o facem? Pentru că ne este mai la îndemînă. Nu-ţi este necesar vreun studiu prealabil să “faci politică”, dar ca să spui despre ce e vorba în Metamorfoza trebuie măcar să citeşti cartea.

***

Nu este pentru prima oară cînd Terra trece dintr-o stare de echilibru climateric într-alta, dar pare să fie prima ce va fi detaliat documentată de homo sapiens. O astfel de perioadă de încălzire a fost “dezvăluită” prin măsurătorile cercetătorilor geologi (universitatea Cambridge şi Oslo) – date care sugerează că în urmă cu 55 de milioane de ani, un accident geologic a împrăştiat în atmosfera între una şi două teratone de CO2. Acest lucru a cauzat creşterea temperaturii (medii) în zonele temperate cu 8 grade Celsius. Au trebuit să treacă 200 000 de ani pentru ca Pămîntul să revină la starea iniţială. În secolul douăzeci, omenirea a emis aproximativ o teratonă de CO2 şi continuăm să ne intensificăm liniştiţi activitatea, să ne superînmulţim şi să prosperăm. Populaţia Pămîntului a ajuns recent la numărul de 7 miliarde (2.5 în 1950 şi 5 în 1990) astfel că la rata de creştere actuală de 1.3% (mai mică totuşi decât era acum cîteva decenii), la fiecare oră ne îngroşăm rîndurile cam cu 10,000.
Consumatorismul e parte din problemă. Ameliorarea situaţiei ar veni numai printr-o schimbare clară de comportament. Să încercăm (la nivel global, dar printr-un un exemplu dat de ţările din G7 care fac diferenţa) să consumăm mai puţin, producînd mai puţin gunoi, să ne satisfacem mai puţine pofte, să călătorim mai puţin. Nimeni nu e pregătit pentru asta… La nivel de economie, ce am spus mai sus s-ar traduce printr-un model incompatibil cu modelul capitalist. Ar însemna ca firmele prospere, care au un anumit număr de clienţi, să accepte să rămână în anii următori cu acelaşi număr de clienţi şi aceeaşi cifră de afaceri.
Şi totuşi, creşterea economică este o noţiune relativ recentă. Cine poate spune care a fost creşterea economică a Europei între anul 1000 şi 1700? Ea a fost infimă, aproape neglijabilă. Este posibil să trebuiască să revenim la acel model.. oricît ar părea de incredibil acest lucru acum.
Este posibil ca într-un viitor apropiat umanitatea să se găsească la un moment de răscruce tocmai pentru că aviditatea, care stă la baza sistemului capitalist, este incompatibilă cu o altfel de activitate economică – una care poate fi susţinută de mediul înconjurător. Mediul nu mai poate susţine cerinţele oamenilor aşa cum au fost ei obişnuiţi în secolul trecut. Să sperăm că vom şti să găsim o soluţie.
Altfel, asemeni unui animal mitologic, planeta se va scutura de noi şi-şi va continua cursa solitară doar cu vechea Lună pe post de companie.
O face de 4 miliarde de ani, cu sau fără oameni.

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.