Scrisoare spre Valea Umbrelor

Cînd vreau să-mi aduc aminte de tine iau o sticluță și o umplu cu apă.
Mă furișez în spatele casei și torn apa pe zidul văruit. Aștept o clipă, închid ochii, mirosul varului ud îl trag adînc în nări și amintirea ta îmi aduce lacrimi de durere.
Așa te chem în gîndurile mele și așa vii cel mai repede spre mine, parcă ieri a fost…

Veneai acasă într-o șalopetă scorțoasă de vopsea, miroseai a var, a terpentină și vopsele și totul împreună erai tu.
Obosit, nici nu-ți mai dădeai osteneala să scapi de șalopeta murdară, te aud cum spuneai lui mama, lasă-mă să stau și eu cinci minute și adormeai istovit în fotoliu cu mîinile încrucișate pe piept.
Îți puneam încetișor o pătură pe genunchi… totdeauna ți-era frig. Capul îți cădea puțin într-o parte și mă uitam fascinată cum la tîmple se zbătea ceva înăuntrul tău.
Te durea mereu capul, poate din cauza vopselelor, poate așa a fost soarta ta, aveai mereu buzunarele pline de antinevralgice pe care le înghițeai fără apă și eu mă scuturam de silă fiindcă știam că sunt amare.
Capul a fost soarta ta, ai plecat prea devreme din mijlocul nostru și te văd cum la spital în comă te mîngîiam pe frunte și te strîmbai de durere.
Ai fost un visător și un hasardeuer, erai mic și vesel, de cele cîteva fire de păr pe cap făceai singur haz spunînd; eu n-am nevoie de pieptăn…mă pieptăn cu prosopul…ochii tăi erau mari, curioși și triști în același timp și din cauza nasului puțin mai lung te porecliseră toți Birlic, parcă erai fratele lui așa de bine semănați.
Nu ai avut niciodată timp pentru noi, erai mereu la muncă, mereu pe scară, vopseai pereți…de multe ori vopseai un apartament pentru un nimic…pentru o carte… Cămașa lui Hristos-pe care o venerai sau pentru un tablou minunat desenat în cărbune.
Era un tablou foarte mare într-o ramă aurită, atîrna în sufragerie și înfățișa o copilă miloasă ce pansa o pasăre rănită. Toată copilăria l-am avut în față. Cînd nu ai mai fost mama l-a dat pe un preț de nimic surori ei care la rîndul ei l-a dat verișoarei noastre.
Am încercat toți ani la rînd să-l răscumpărăm fără izbîndă, de cîte ori o vizitez trebuie să văd tabloul tău pe care nu mai vreau să-l văd, cel puțin nu acolo.
Erai un copil mare…îți plăcea Sîmbăta seara să stai la televizor și ce fericit erai ascultînd bancurile lui Mircea Crișan sau rîdeai mîndru de Birlic care se agita pe ecran! Stăteai aplecat spre televizor și-ți frecai mîinile de bucurie.
Erai foarte sensibil, îți dădeau lacrimile de la orice, fie bucurie fie tristețe. De emoție ți se opreau vorbele în gît și mă uitam fascinată cum ceva rotund se zbătea în gîtul tău. Mai tîrziu am aflat că se numea mărul lui Adam.
Altădată te văd cum stăteai cu urechea lipită de radio și ascultai pe ascuns Europa Liberă. Noi nu înțelegeam nimic și așteptam bosumflați să ascultăm muzică.
Erau însă rare serile acelea, de cele mai multe ori erai undeva la lucru și parcă te văd și acum cu scara în spate pășind fluierînd pe Calea Griviței. Fluierai tot timpul și mama îți spunea cu duioșie Fluierici.
Fluierai oare ca să-ți alungi durerile sau încercai să nu bagi în seamă viața ta grea?
Sunt întrebări pe care mi le pun zilnic deși au trecut zeci de ani de cînd ai închis ochii și ne-ai părăsit.
Aveai mereu o șapcă stîlcită pe cap, erai sensibil la cap, șapca ta mirosea a tine, de multe ori seara o miroseam pe furiș, după atîția ani te-aș recunoaște dintr-o mie după mirosul șepcii tale.
Da dragul meu tată, te chem din amintirile mele, te chem ca să nu te uit, nu pot să te uit, miros un pic de var umed și apari în fața ochilor mei lăuntri dar mi-e frică să nu uit multele întîmplări mărunte…cum mă mîngîiai cînd eram bolnavă, cum mergeai cu mine la plimbare și făceai pașii mari iar eu tropăiam după tine încercînd să țin pasul. De-atunci am învățat să fac pasul mare cînd merg la plimbare.
Veneai obosit acasă, mama se plîngea de certuri mărunte cu bunica noastră, Maia, mama ta care stătea la noi cu toate că apartamentul era așa de strîmt.
Noi, cinci copii și voi trei adulți, Maia dormea pe o ladă mare în hol sub paltoane și pălării care-i atîrnau deasupra capului.
Maia ne trimetea deseori să-i cumpărăm țigări cu bucata, 4-5 Mărășești învelite pînă la jumate într-o hîrtiuță albă.
Ea stătea nopți la rînd la coadă jos la măcelărie ca să apuce o bucată de carne pentru noi.
În drum spre școală pe Polizu, treceam pe lîngă un chioșc cu covrigi calzi cu susan și-mi plăcea să-mi cumpăr un covrig moale. De multe ori te întrebam pe tine dacă ai un leu și-mi ajungea și pentru o înghețată pe băț. Aveai întotdeauna un leu și întotdeauna ai știut exact în ce buzunar să caut, am moștenit de la tine asta… și eu știu acum în ce buzunar am ceva mărunțiș.
Tot de la tine am moștenit și durerile de cap,în fiecare geantă am pastile de cap puse peste tot să le găsesc și noaptea.
Emoțiile tale sînt acum ale mele, mi le-ai lăsat și pe ele moștenire și toate mă duc un pas mai aproape de tine. Aș renunța la toate numai să fii aici. Ai plecat regretînd, cu ultima suflare s-au scurs lacrimi din colțul ochilor tăi, ai fi vrut să mai stai încă nu era timpul. Am știut că vei pleca, degetele tale de la picioare deveniseră deja reci și vinete iar tu erai foarte neliniștit. În  noaptea aceea a fost furtună, parcă toată natura știa că pleci și-și lua rămas bun.

În capelă m-am aplecat asupra ta de rămas bun, nu mai erai același, erai rigid și niciodată nu te-am văzut așa de trist.
Te-am visat ani la rînd, mereu, în fiecare noapte visam că te-ai întors, nu erai sănătos trebuia să te întorci la spital și plecai trist, mă trezeam mereu plîngînd, ani la rînd am plîns în fiecare noapte așteptînd să te văd în noaptea următoare. Erai atît de real în visurile mele și atît de departe. Dorința mea din vis să te faci sănătos nu s-a împlinit niciodată. Cine spune că este frumos dincolo nu pot să cred, tu n-ai vrut să pleci.
De multe ori îmi doresc să te văd acum, să te văd cum arăți după atîția ani, aș avea atît de multe să-ți spun, n-am stat niciodată de vorbă înainte, eram prea mică, aș vrea să te cunosc cu ochii de adult, să-ți povestesc viața mea fără tine, mi-am închis durerea cu șapte lacăte, mi-e frică să-i dau drumul.
Aș vrea atît de mult să-ți pun iar pătura pe genunchi, să merg în vîrful picioarelor să nu te trezesc, eram amîndoi veseli, tot de la tine aveam veselia, mă numeai drăgăstos „Zurlica“ eram ca tine tot timpul pusă pe glume.
Veselia am uitat-o de mult, am uitat să rîd fără tine, zîmbetul mi-a înghețat în inimă, te caut încă, n-am acceptat plecarea ta, aș vrea să uit durerile tale și mi-e frică să nu te uit. Timpul a trecut și am încetat să te visez. Ești încă în valea umbrelor?
Dacă ești undeva, și dacă-mi auzi gîndurile așteaptă-mă…doresc atît de mult să te întîlnesc…sunt singură aici…fără tine.


12 comments

  • Carmen, vă văd aici pentru prima oară și mă bucur că v-am cunoscut în felul acesta. Mă bucur la fel că textul v-a atins, nu este așa de ușor să-ți dezvălui durerile și bucuriile. Cu o jumătate de oră înainte de comentariul dumneavoastră mă gîndeam să șterg textul. Dar simt că îmi face bine să dau afară ce mă frămîntă, ce mă preocupă și avînd în vedere că ne cunoaștem aproape toți numai virtual m-am gîndit că nu risc să se uite nimeni la mine cu dezaprobare.
    Mă bucur foarte mult că textul meu a fost înțeles.
    O zi luminoasă vă doresc cu drag.

  • Acum am înțeles de unde vine tristețea din povestirile dumneavoastră. Este o tristețe care vine de deasupra, o tristețe care plutește precum ceața peste tot ce scrieți. Scrieți frumos. Sunt convins că tatăl dumneavoastră se bucură în ceruri că nu l-ați uitat și că îl pomeniți în felul acesta. Dumnezeu să-l odihnească în pace cu sfinții Săi!

  • Mulțumesc foarte mult pentru ce i-ați dorit tatălui meu. Nimeni nu mi-a spus asta pînă acum. Încerc să-mi duc viața în așa fel încît să am voie într-o zi să merg unde este el. Pentru asta trebuie să fim tari aici și să nu ne lăsăm duși în ispite.
    Doresc asta la toți.

  • E deajuns sa spun ca am gasit doua virgule lipsa si trei typos, chestii pe care de obicei le corectez, dar de data asta nu am puterea de a reciti acest text pentru a face corectiile. Cum a spus Carmen inainte, „durerea e pura, nealterata” iar faptul ca a ramas asa dupa atitia zeci de ani spune mult atit despre intensitatea cu care l-ati iubit cit si despre personalitatea dvs, melancolica si sensibila.

  • In viata ni se intimpla multe lucruri triste, dar trebuie sa invatam sa le vedem si pe cele vesele. Cum v-am dat sfatul acela cind v-a murit cainele si uite ce bine v-a prins :) :)

  • Cornel, am fost cinci copii acasă dar relația noastră era ceva deosebit. Poate din cauză că am fost ani la rînd foarte bolnavă, am fost de foarte mică despărțită de ei, trimisă în preventorii și spitale. Cînd eram acasă nu avea tata timp pentru noi iar cînd a avut el timp am plecat eu. Despărțirea de ei m-a atins adînc iar moartea lui m-a traumatizat. Îmi este frică de momentele cînd amintirile mă copleșesc și de aceea le-am pus pe hîrtie. Poate în felul acesta pot umbla mai bine cu ele.
    Sigur, moartea cîinelui m-a atins chiar foarte tare dar el este aici în grădină unde i-am făcut un mormînt cu o bancă pe care stau dimineața și-mi beau cafeaua iar al doilea cîine îl înlocuiește încet dar cum să-ți înlocuiești un părinte?

  • M-am gindit ca puteti pune intrebarea, si cind am revenit la computer, spre surpriza mea se afla aici, de parca v-am citit gindurile. Raspunsul e complicat dar cred ca locul acela dureros lasat in suflet poate fi umplut (nu inlocuit) de dragostea pentru nepotica (pe care ati mentionat-o si in Bio :) ). Mai cred ca incarcaturile afective ale oamenilor se pot asemana cu legaturile de valenta ale atomilor unei molecule. Exista un strat energetic (afectiv) peste care nu putem trece. Si atunci nu avem incotro si pentru a supravietui trebuie sa cautam o alta legatura de valenta. Nepotica :)

  • Un text foarte personal, scris cu emoție și durere (și cu lacrimi, probabil). Scrisoare către Valea Umbrelor. M-a deprimat puțin, mai ales spre final. Viață și moarte, din asta suntem construiți. N-are rost să spun mai multe.

  • Emotionanta si trista aceasta scrisoare. Ne invata ca trebuie sa fim mai aproape de familii, sa le fim alaturi parintilor, cand putem. Imi voi suna tatal azi, aflat la 2500 km distanta. (._.)

  • Mă bucur foarte mult că prin acest text veți face ce eu nu mai pot face. Să dați telefon tatălui care se va bucura să vă audă vocea. Lucruri de felul acesta, mărunte pentru noi dar foarte importante pentru părinți le înseninează zilele umplute cu dorul de copiii care sunt departe. Aș da nu știu ce să mai pot face și eu asta.

  • Foarte trist și adevărat. Doar sufletele celor plecați știu ce se întâmplă dincolo de viața de aici, însă singura legătură între lumi este tocmai această dragoste nemăsurată, care transcende totul și pe care cu siguranță ați transmis-o nu numai celor ce au citit scrisoarea, ci mai ales destinatarului oriunde s-ar afla. Poate nu e într-o vale a umbrelor ci în lumină pură, dar eu sunt sigură că o parte din el e mereu lângă dumneavoastră, fiindcă toți purtăm cu noi o scânteie de veșnicie.

  • Interesant cum nu este precizat de la început cine-i personajul; cititorul îl va descoperi încet-încet, prin aluzii și dezvăluiri care vor deveni tot mai clare până la sfârșit.
    De la paragraful cu ”Dragul meu tată…” înainte devine foarte greu de citit pentru că e din ce în ce mai emoționant. Se simte că e scris din inimă!
    Cu siguranță voi face ceea ce recomandați în ultimul comentariu :)
    Ne face tuturor bine, cred, citirea unui astfel de text câteodată.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *