“Nu l-am iubit niciodată, şi spun asta fără patimă şi fără încrâncenare, poate doar cu durere, dar sinceră; nu l-am iubit niciodată, dar i-am aparţinut aşa cum niciodată o femeie nu i-a aparţinut unui bărbat, iar lucrul acesta este cu atât mai dureros, cu cât nu m-am gândit niciodată că aşa ceva ar fi posibil. Nu l-am iubit, de fapt, de cele mai multe ori, l-am urât. L-am urât chiar în clipele în care cunoşteam în braţele lui extazul aşa cum nu l-am mai cunoscut niciodată, l-am urât când alergam la el la primul lui telefon, fără să îmi pese pe cine şi ce las în urmă. L-am urât şi cred că, de fapt, mă uram pe mine, pentru că nu mă puteam abţine, te uram pe tine pentru că nu realizai ce se întâmplă, sau dacă realizai nu mă opreai, uram pe toată lumea, şi mă întrebam de fiecare dată de ce astfel de clipe a căror intensitate nu poate fi descrisă, trebuie să fie însoţite de ură şi nu de iubire. De ce iubirea nu poate să fie aşa de intensă, de ce trebuie să fie calmă şi senină, de ce trebuie să fie liniştită, o linişte care te cuprinde şi te învăluie, dar care nu arde.
M-am gândit de multe ori dacă nu cumva ai ştiut totul de la bun început şi nu ai făcut nimic dintr-o ciudată pornire, aceea de a vedea până unde merge partenerul tău cu minciuna, sau, mai ciudat, de a vedea până unde poţi tu să suporţi o astfel de situaţie, un fel de masochism, în care plăcerea şi durerea vin împreună, într-un amestec pe care nu mai ştii să îl separi în componentele primordiale. Cred că asta gândeam şi atunci, şi în felul acesta mă justificam în momentele mele de nebunie, o nebunie de fapt foarte lucidă, care mă făcea să îmi iau cele mai ciudate, dar îndreptăţite, măsuri de precauţie.
Să nu crezi că toată acea spovedanie nu m-a durut. Răceala cu care ţi-am povestit totul, în seara aceea, era doar modul în care încercam să îmi păstrez mintea limpede, pentru că simţeam în clipele acelea că îmi pierd încet minţile. Fiecare cuvânt pe care îl rosteam era un cuţit pe care îl înfigeam în tine şi mă durea de 100 de ori mai mult. Îţi vedem privirea abulică, îţi vedeam pumnii cum se strângeau la fiecare detaliu sordid pe care ţi-l dădeam cu o neînţeleasă satisfacţie chiar şi pentru mine, şi vedeam cum pieptul tău se ridică şi coboară ca sub o apăsare imensă.
Fără să înţeleg de ce oftatul tău neeliberat mi-a făcut plăcere. Poate pentru că a fost primul semn că povestea asta te durea, iar durerea arată că eşti viu. Te-am simţit suferind şi atunci te-am iubit mai mult decât te iubisem vreodată. Nu puteam să îi spun asta pentru că nu ai fi înţeles, poate chiar ar fi crezut că mint, şi pentru că durerea pe care o simţeam în tine mă făcuse să te iubesc mai mult, fără să mă gândesc prea mult, am început să povestesc lucruri pe care nu aş fi fost niciodată în stare să le recunosc nici măcar faţă de mine, dar faţă de tine.
Era ca o spovedanie, într-un întuneric ce mă învelea şi mă proteja de tot ceea ce spuneam, de cuvintele rostite de mine, de cuvintele nerostite de tine, de gândurile tale şi mai ales de gândurile mele. Povestea era, uneori, halucinantă şi detaşarea cu care eu îţi povesteam totul te înfiora, iar detaliile sordide pe care nu le evitam te făceau să îţi înfigi unghiile în palme. Nu ştiu de ce făceam asta, de ce îţi povesteam totul, nici o femeie nu este dispusă să dea astfel de detalii, dar eu o făcea liniştită, de fapt nu liniştită ci absentă, de parcă doream să te pedepsesc pe tine pentru o vină care era a mea, dar, uneori aşa se întâmplă în viaţă, plătim unii pentru vina altora, iar într-un cuplu de multe ori lucrurile sunt amestecate şi vina cuiva nu este doar a lui, poate este în primul rând a celuilalt. De fapt, cine poate spune dacă nu cumva esenţa unui cuplu este tocmai aceasta – atunci când vina unuia este ispăşită de celălalt.
Nu ţi-am cerut atunci să mă ierţi şi nu îţi cer nici acum. Şi nici să mă înţelegi. Ştiu că mă iubeşti şi că asta este povara pe care trebuie să o porţi tot restul vieţii. Povara mea este alta, şi ea nu se numeşte iubire, pentru că nu pot să numesc aşa ceea ce mi se întâmplă mie.
Totuşi ceva îţi cer. Nu să ai grijă de Irina, ştiu că o vei face mult mai bine decât aş face-o eu. Şi poate că gestul pe care îl fac acum are legătură cu ea, pentru că nu îmi doresc ca Irina să crească alături de mine şi să mă aibă ca model. Dacă îmi este de ceva frică este ca nu cumva, ea să repete destinul meu. De aceea te rog ca Irina să nu afle nimic niciodată. Nu pentru că amintirea mea ar mai conta în vreun fel, mi-am pierdut de mult orice respect faţă de mine, încât nu îmi pasă ce las în urma mea, ci pentru că îmi este teamă ca ea să nu devină eu. Este de datoria ta să o aperi şi în numele acestei datorii îţi cer ceea ce îţi cer.
Nu sunt ipocrită să spun că astfel te voi elibera, ştiu că, dimpotrivă, voi pune o greutate şi mai mare pe tine, dar aşa cum ţi-am mai spus cred că până la urmă aceasta este legea primordială a unui cuplu – ca vina unuia să fie ispăşită de celălalt. Iar tu va trebui să plăteşti pentru vina mea.
Ştiu că o vei face şi pentru asta îţi mulţumesc.
A ta pentru totdeaua
Karina”
Împături cu mare atenţie scrisoarea şi o lacrimă i se scurse pe obraz. Hârtia era galbenă şi pe alocuri ruptă uşor, mai ales pe dungile pe care se împăturea. Îşi şterse lacrima cu dosul palmei şi oftă. De fiecare dată când o citea, i se întâmpla asta. Şi o citea săptămânal de 10 ani, de când o descoperise pe fundul unei cutii prăfuite, alături de câteva poze vechi ale mamei ei, acoperite de vechi facturi şi chitanţe de la întreţinere. Puse totul la loc cu mare atenţie, ca un infractor care îşi ascunde urmele. Apoi începu să deretice prin casă. Avea la dispoziţie o oră şi ceva până când tatăl şi fetiţa ei, Karina, se vor întoarce de la plimbare.
ziarist şi scriitor.
În opinia mea, de cititor obiectiv, textul e slăbuţ, neveridic.E puţin probabil ca o tipă adulterină (potenţial sinucigaşă) să-şi piardă vremea scriind în locul unui bilet de bun rămas o confesiune romantică. La nivel literar toate acele reflecţii şi gînduri ,,subtile” dar diluate într-un soi de sirop introspecţional îmi par banale şi nici nu dezvăluie mare lucru din profunzimea personajului, cel mult ne relevă o femeie labilă psihic.La final, lucrurile se complică fiindcă ne dăm seama că femeia păcătoasă, Karina,semnatara epistolei, e de fapt fetiţa celei care citeşte scrisoarea veche de 10 ani şi dacă e să facem un calcul simplu, atunci Karina ar fi avut vreo 2-3 ani în momentul redactării scrisorii…din moment ce în prezent e ,,fetiţă”;dar cine este atunci Irina, cea cu care soţul va rămîne pe cap?sau o fi Karina cea cu epistola, bunica fetiţei Karina, fiica Irinei?oricum finalul ne aruncă într-o buclă temporală greu de descîlcit!
Toate aceste observaţii conduc ,,scrisoarea” dvoastră spre atelier;poate o refaceţi.Oricum ar fi, bine aţi venit la bord Liternauticii! Aici textele sunt ,,judecate” (un eufemism, fiindcă nu se dau sentinţe)după ceea ce comunică cititorului, nu după CV-ul autorului!
Mulțumesc pentru observații. ”Bucla temporală” despre care vorbiți nu este deloc greu de descâlcit. Dar, dacă este nevoie de explicații probabil că, într-adevăr, este nevoie de o rescriere a ei.
Irina, i-a pus fetitei sale numele mamei.Chiar de la inceputul textului am avut senzatia ca e confesiunea unui barbat, cu toate ca autoarea scrisorii e o femee.E atata pasiune intre randuri incat iti vine sa crezi ca e ceva foarte personal.E confesiunea unei femei care inseala,… de ce iubirea nu poate sa fie asa de intensa,de ce trebuie sa fie calma si senina,…de ce pasiunea nu e iubire sau de ce in unele iubiri e prea putina pasiune?
E un text trait, si asta e cel mai frumos in el.
Daca asta a fost motivul principal pt trimitere, cred ca ar trebui sa revenim asupra deciziei. Scrisoarea ar fi putut sta 10 ani nedescoperita in sertar.
Totusi, as fi vrut sa vad mai mult din „prezent” ca sa imi dau seama de ce e atit de importanta scrisoarea aceea dupa 20 de ani. In momentul asta „prezentul” e numai un mic paragraf. Irina aproape ca nu si-a cunoscut mama, deci nu putea exista o prea mare legatura afectiva care sa justifice plinsul la fiecare citire a scrisorii. Deci partial ii dau dreptate lui Dan.
Bine ai venit pe site!