Ca orice om care a publicat o carte, m-am întrebat de multe ori dacă toată treaba asta are un sens, dacă are sens să-ți așterni gândurile pe hârtie, încercând să le dai o formă.
Am găsit răspunsul abia acum, la vreo zece ani de când am început să scriu, și m-am trezit mai atașată ca oricând de scris. Lucrez la o carte inspirată de un fapt real, o femeie moare în urma unui avort clandestin, în anii 80. Autoritățile vremii nu se mulțumesc cu mizeriile obișnuite, îi folosesc până și corpul neînsuflețit în scop propagandistic. Un alt personaj din carte, tot femeie, este concediat din fabrică în urma unei cercetări discipinare.
În instituția în care lucrez, instituție publică media, patruzeci de ani mai târziu de la acțiunea romanului pe care îl scriu, doi jurnaliști sunt hărțuiți și târâți în ședințe de cercetare disciplinară.
Motivul este că au vorbit despre lucruri pe care instituția dorea să le țină ascunse, precum o campanie care la nivel declarativ avea drept scop “apărarea radio-ului public”, dar care, de fapt, nu urmărea decât să-l sprijine pe managerul instituției să-și păstreze titlurile și privilegiile.
Nu era primul derapaj pus la cale de conducerea instituției, dar eu l-am perceput ca pe cel mai grav, așa că, timp de câteva săptămâni, viața mea s-a compus din propoziții simple, cele mai simple cu putință, care porneau de la acest fapt. Doi oameni sunt hărțuiți. Ceilalți tac.
Am întors datele acestei povești pe toate părțile, dar tot cele două propoziții reușeau să o rezume. Mi-era clar că oricât aș fi încercat să stau deoparte, să-mi găsesc scuze pentru tăcere, nu puteam formula altfel povestea care se întâmpla sub ochii mei.
Revenind la scris, nu mă lăsa să fiu fără reacție nici povestea cărții mele. După propoziții, veneau cifrele, și ele intrau în poveste. Din aproximativ două mii de angajați, zece am fost de partea celor doi jurnaliști. Dacă propozițiile țineau cu mine, cifrele țineau cu ceilalți și cifrele astea m-au făcut să mă întreb dacă nu cumva eu am formulat greșit povestea, dacă nu cumva îmi scapă ceva, dacă nu cumva ceilalți au dreptate, în tăcerea lor. Așa că am formulat-o iarăși. A ieșit aceeași. Am lăsat povestea să sfideze cifrele. Mi-am dat iarăși seama că nu pot scrie despre nedreptăți lăsându-le să se întâmple sub ochii mei. Și am simțit, mai mult ca niciodată, cât de folos îmi este scrisul. Am înțeles că scrisul îmi dă coerență.
Corina Sabău este scriitoare, jurnalistă la Radio România Internațional.
philip roth a scris un roman – the human stain, despre un profesor universitar care, dupa ceva timp de la inceputul semestrului, facind prezenta la curs, a constatat ca doi studenti nu au dat niciodata pe la scoala. si a intrebat daca cei doi exista intr-adevar sau sint doar niste „spooks”. scandal mare: cei in cauza nu doar existau ci erau si de culoare iar spook era un cuvint peiorativ desemnind o persoana de culoare, nu asa de rau ca nigger, dar aproape. cine sa mai creada ca el nu avea habar de acest lucru? romanul e o scriere complexa, cu surprize la fiecare pas, etc.
m-am gindit la el cind am citit textul tau – pe de o parte e povestea, pe de alta sint cifrele. cifrele tin de statistica, pozitiv sau negativ, bine sau rau, drept sau nedrept – asta nu e treaba lor. povestea e cea care „inventeaza/descopera” lumea intimplarii, dau un context si, in cele din urma, il lasa pe cititor sa judece singur.
multam de text si spor la lucru!
Fu trist ce s-a intamplat la Radio Romania. E remarcabil ca ai fost de partea celor aratati cu degetul de…plimbaretul dom’ director general. Dar, buba e…cum naiba ajung asemenea oameni in asmenea functii? In rest, inca imi amintesc de interviurile acuzator- agresive pe care…cum naiba o chema pe reporterita aia de la TVR blonda si caustica (a murit intre timp)…pe care madam le lua unor femei chiar pe patul de spital…infierandu-le cu ..manie proletara. Ah, stai…intre timp cred ca a devenit un soi de „monstru sacru” al reportajului de televiziune…;)
Ce ai scris aici e o luare de atitudine dar naste mai multe intrebari decit raspunsuri.
Oamenii tin tacerea pt ca sint lasi sau pt ca se complac. Asta e o intrebare cheie: de ce nu reactionam in masa la o nedreptate?
In romanul tau e mai mult din lasitate, in ziua de azi este mai mult din comoditate.
Este GREU sa iei atitudine pt ca cei ajunsi in pozitii de conducere au experienta in manipulare si au intotdeauna mai multi sustinatori decit angajatul obisnuit, Sint hirsiti, mai nesimtiti din fire, genetic sint obinsuiti cu stresul, nu-l simt – deasta sint acolo, nu din intimplare. Ceilalti, sa le spunem oile, sint ascultatori, sensibili, cu sapte ani de acasa.. nu fac fata unui razboi psihologic. O statistica spune ca 60% din violuri nu sint reclamate. De ce oare? Ar fi multe de spus.
Se anunta un roman interesant pt ca esti implicata sufleteste datorita incidentului de la radio care iti pune totul intr-o alta perspectiva. Dar nu uita: din cind in cind trebuie sa fii in stare sa te detasezi, sa intri in pielea personajului negativ, sa te faci the devil advocate. Si din rolul asta ma intreb oare de ce scriem cind cartile noastre nu schimba nimic?
Spor la scris!
Gabriel Furmuzachi: a fost paradoxal și în povestea asta, să lucrezi la radio-ul public și să te faci cât mai neauzit, asta mi s-a părut atitudinea generală.
Take: Pot să-ți spun cum se susțin. Cu acordul și complicitatea celorlalți. Orice gogomănie a acestui manager a fost -cât se vede de la noi, de la „oamenii simpli”- înghițită. Cu exces de zel, evident.
Cornel Bălan: S- ar putea să fie mai ales comoditate și lehamite, instituția despre care vorbesc nu încurajează nici dialogul, nici comunicarea. Acolo oamenii cred că „n-are sens sa te bagi in chestii d’ astea, ca oricum nu schimbi nimic”. „Conducerea a decis” :) Trist a fost ca -in ceea ce ma priveste- nu sefii mi-au dat lectii, ci unii dintre colegi.