De cînd m-am apucat de scris, chiar de la început, i-am invidiat pe scriitorii care îşi pot permite să nu se ducă la serviciu. Pe cei care îşi petrec vremea doar scriind, cum doream să fiu şi eu. De fapt, anul acela, 2009-2010 (mai bine zis cam nouă luni din el, că în rest au fost vacanţe şi timp pierdut cu mutări de pe un continent pe altul) a fost singurul meu an “de scriitor”. Din păcate a fost şi primul. Începeam, fără nici cea mai mică experienţă prealabilă. Ce am putut învaţa în cinci-şase ani? Nu prea multe… prin urmare să nu credeţi că încerc să dau lecţii şi mai ales să nu mă bănuiţi că scriu de pe o poziţie de superioritate. Sînt mai mult ca sigur însă că aproape toţi cei ce scriu pe LiterNautica fac asta în timpul liber, din plăcere, şi m-am gîndit că ar fi interesant să dezvălui cîte ceva din plusurile şi minusurile existente din perspectiva unuia care, de bine de rău, a cunoscut ambele experienţe. Foarte pe scurt.
Ideal ar fi să rememoraţi din cînd în cînd senzaţia pe care aţi avut-o la prima scriere – ajută mult, cred. Mie, din perioada aceea de început mi-a rămas un lucru, mai bine zis o stare. Cînd mă pun în faţa foii, nu am nici o teamă. Nu ştiu ce înseamnă tracul. Am şi acum pofta aceea fantastică, exact ca la început, de a realiza un download rapid şi eficient poveştii care se află în capul meu. O vreau din capul meu pe desktop şi mai departe în memoria computerului iar în timpul “trasferului” nu vreau nici un fel de “corrupt data”. Nici măcar un bit. Pe atunci nu mă gîndeam deloc la cititori, o făceam doar pentru mine. Mi-ar place să mai regăsesc starea aceea a “scrisului doar pentru mine” dar din păcate o pierzi odată cu primul cititor. Prin urmare, deoarece (în cazul meu) retrăirea/reconstruirea acestei “emoţii” nu mai este posibilă, cred că este important cel puţin să încerc să scriu deopotrivă pentru mine şi pentru cititor. Scrisul numai de dragul publicului nu are nici o legătură cu arta. Este însă şi asta o opţiune.
Scrisul este o ocupaţie complet nesănătoasă cînd vine peste opt ore de stat la birou. Şi cînd îţi pierzi ore de somn cu asta. Şi cînd sari micul dejun sau invers, mănînci în exces seara. Nu mai vorbesc dacă te afli printre cei pentru care scrisul merge bine însoţit de două-trei beri. Ar trebui să se elibereze permise pentru scris, cum sînt cele pentru şoferi şi piloţi de avioane. Şi să te pună undeva să semnezi: “eşti conştient că îţi vei scurta cîţiva ani din viaţă”.
În anul cînd nu m-am dus la serviciu, aveam destul timp să fac jogging aproape în fiecare zi. Găteam, eram atent ce anume mîncam. Mergeam zilnic pe jos, distanţe destul de mari. Poate că şi de-asta am a avut spor, pentru că aveam timp să mă ocup de mine dar şi să mă gîndesc la scris fără să scriu, cu alte cuvinte aveam tot timpul să fac planul romanului şi al capitolelor.
Am scris în perioada aceea aproximativ 250 de pagini fără ca nimeni să citească ceva. Îţi trebuie nervi tari să poţi scrie atît fără să primeşti nici cel mai mic feed-back. Din păcate, m-a afectat atît de serios încît acum îmi place să primesc feed-back tot timpul ☺ Odată ce am terminat un capitol sau o poveste, îmi place să recitesc toată chestia de aproximativ 10-15 ori şi aproape întotdeauna găsesc ceva de modificat. Ţineam deschisă în permanenţă pagina dex online precum şi a unui dicţionar englez român, pentru că (rar, totuşi) unele cuvinte îmi vin în engleză (cum ar fi acknowledge sau disclaimer – ca să dau două exemple). E un simplu amănunt distractiv, dar ideea e că puteţi uşura mult scrierea cu ajutorul computerului (dicţionare de sinonime, şamd).
O altă obişnuinţă bună, pe care am luat-o tot de pe vremea cînd aveam timp, este de a face cercetare pe subiectul pe care scriu. La acel roman am investit cîteva săptămîni căutînd pe net detalii care îmi erau necesare. De exemplu, în realitate, tipul pe baza căruia îmi construisem romanul, petrecuse o perioada în Germania – ţară pe care eu nu o vizitasem. A trebuit să “vizitez” oraşe cu google maps, a trebuit să verific cît face exact bacul din Göteborg, Suedia pînă în Kiel, Germania, şamd. Cînd am scris al doilea roman, „Liftul”, care nu mai este bazat pe chestii reale, ci are de-a face mai mult cu oniricul, deci lumea viselor, am citit, bineînţeles, în prealabil “Despre Vise” de Freud, “Palatul Viselor” de Ismail Kadare, mai recenta “Casa somnului” de Jonathan Coe, am citit cu atenţie multe site-uri/bloguri ţinute de oameni interesaţi să-şi povestească şi explice visele (da, există). De ce am făcut toate astea? În primul rînd, pentru că doream să fiu “în temă”. Dar în al doilea rînd, pentru că nu aveam chef să explorez un subiect deja explorat.
E adevărat, din momentul în care am început să mă duc la serviciu de la 9 la 5, din lipsă de timp, am devenit mai puţin conştiincios dar a apărut, zic eu, şi un mare avantaj: dintr-odată, avem o nouă sursă de inspiraţie: tot ce se întîmpla în jurul meu. Nu mai stăteam toată ziua singur în casă. Am realizat pentru prima oară că serviciul poate fi un avantaj, cu condiţia să ştii ce anume alegi din ce ai prin jurul tău. Pentru că, e la mintea găinii, nu poţi folosi tot ce e în jur. Dacă s-ar putea face asta, toată lumea ar scrie minunat.
Este un lucru pe care l-am observat şi la ultimul concurs (atenţie, iar spun, nu critic şi nici nu mă consider superior, pentru că ştiu cît e de dificilă partea asta, partea despre care nimeni nu vorbeşte, partea care nu se poate preda în cadrul nici unui curs de creative writing): unii dintre voi scrieţi minunat dar… nu ştiţi exact ce subiect să alegeţi. Ce anume e relevant? Ce poveste merită să fie spusă? Care dialog e clișeic/neinteresant şi care sună “brici”? Iată ce cred eu că face diferenţa între doi scriitori la fel de talentaţi. Unul are un al şaselea simț în alegerea subiectului, în timp ce celălalt înşiră chestii pe o foaie.
Scriitorul care stă acasă, închis în garsonieră, nu are acces opt ore pe zi la “lumea reală”. Dar e adevărat, are mai mult timp. Pe de altă parte, presupunînd că nu ai timp să scrii nimic într-o zi sau o săptămînă (scuzabil, luînd în considerare viaţa contra-cronometru pe care o ducem) ce nu este scuzabil, după părerea mea, este să nu-ţi găseşti nici măcar timpul de a-ţi nota într-un fişier (sau carnet) cîteva chestii memorabile care s-au petrecut peste zi.
Serios spun, nu te poţi considera scriitor dacă nu faci nici măcar acest mic efort. Pentru că de bună voie renunţi la singurul tău avantaj în faţa scriitorului full-time (dacă ăştia chiar or exista ☺ )
Şi, din nou întreb. Ce merită să notezi în acel carnet? Cred că depinde de ceea ce anume doreşti să scrii. De genul abordat. De caracterul personajelor. Şi aşa mai departe.
Subiectele care pot atrage atenţia pot fi “mari”, gen dragoste, moarte, sacrificiu, altruism sau fleacuri simpatice de genul celor care dau farmec şi originalitate unei situaţii altfel banale, cum ar fi mersul cu maşina. Să spunem că într-un anumit capitol, desfăşurarea acţiunii îţi cere să muţi doi indivizi dintr-un punct A într-un punct B. Poţi scrie o propoziţie gen “X şi Y şi-au pus centurile de siguranţă, au semnalizat şi s-au încadrat în trafic apoi, rulînd pe autostrada cu 120 km/h, au ajuns după zece minute în B.” Ei bine, un cititor pretenţios, cum sînt eu, nu are chef să treacă prin pagini şi pagini de situaţii banale, prin care trece oricum zi de zi. Vrei să mă urci în maşină, ok, dar dă-mi ceva să ascult (o conversaţie) descrie-mi peisajul cum nu a făcut-o nimeni pînă la tine.
Iată un scurt dialog/situaţie, cum spuneam “un fleac” pe care mi l-am notat într-o zi la serviciu, de fapt la pauza de masă (îl scriu aşa cum l-am notat):
Trecem cu maşina pe o stradă, ne apropiem de intersecţie cînd dintr-o parcare ne taie faţa un SUV. Şoferiţa zîmbeşte, face cu mîna a scuză şi se încadrează în sens invers.
X se uită după ea în oglindă retrovizoare apoi se cruceşte:
– Aţi văzut-o pe aia? Mi-a făcut cu mîna! Şi ce se aştepta? Să-i fac şi eu înapoi? Vacă proastă! Taie-mi faţa, fă-mi cu mîna, ca şi cum asta ar îndrepta cu ceva faptul că nu ştii să conduci! Păi ce-ar fi să trec acum intersecţia pe roşu şi să le fac la toţi cu mîna ba să le mai şi zîmbesc?!
În fine, următorul exemplu, pe care vi-l relatez foarte pe scurt, mi-a fost povestit de o colegă de serviciu. Colega este chinezoaică. Imediat după pensionare, tatăl ei a intrat în secta Falun Gong – un fel de religie ce combină budismul cu tehnici de qigong şi meditaţie yoga. Înfiinţată în 1992, secta aceasta a devenit foarte populară pînă ce guvernul chinez s-a simţit ameninţat de amploarea pe care o luase fenomenul dar şi pe solidaritatea/fraternitatea practicanţilor, astfel că în 1999 o interzice. Reuniunile sînt declarate ilegale, cel care înfiinţase mişcarea fuge în Statele Unite şi foarte mulţi membri sînt arestaţi. Ca să-şi protejeze tatăl, colega mea îl cheamă imediat în Canada. În prezent, bătrînul are peste optzeci de ani, este văduv de vreo cincisprezece ani şi se menţine într-o formă excelentă datorită alimentaţiei stricte şi a exerciţiilor yoga pe care le practică (şase-şapte ore pe zi!). Este convins deja că în timpul meditaţiilor îşi poate induce o transcendere a sufletului în afara corpului undeva out into space, convins că datorită exerciţiilor spiritul său a atins desăvîrşirea, aşadar ultimul stadiu evolutiv, cel de nirvana şi drept urmare este/va fi nemuritor. Dar în acelaşi timp, e convins că toţi cei care nu aderă la învăţările Falun Gong sînt muritori. Uneori se duce la mormîntul soţiei, pune flori şi vreun obiect mic de îmbrăcăminte ce-i aparţine, cum e tradiţia la ei, şi plînge, trist la gîndul că ea a murit înainte ca spiritul să-i fie “trezit”. Plînge pentru că e convins că în curînd el va muri, “eliberat”, iar pe ea nu o va mai putea vedea vreodată. Plînge pentru că, tot aşa, ar vrea să o “salveze” şi pe nepoţica lui la care ţine foarte mult, dar colega mea i-a interzis să-i vorbească fetei despre învăţăturile sectei. Plînge pentru că e nemuritor şi totuşi va fi atît de singur pe lumea cealaltă, unde nimeni dintre rude nu vrea să vină.
Povestea m-a sensibilizat. Am simţit că are potenţial şi mi-am notat-o.
Pe voi ce anume vă sensibilizează? Aveţi la rîndul vostru astfel de exemple? Vi le notaţi? Dacă nu, e timpul să începeţi. Nu puteţi ignora singurul avantaj al scrisului part-time: contactul cu oamenii ☺
Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial
Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.
Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.
În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.
Depinde. De vreo doi ani am început să-mi notez și eu diferite chestii într-un carnet, mai mult gânduri, reflecții, observații, doar câteva întâmplări. Dar nu le-am putut folosi în scrieri (decât o singură dată și în cele din urmă a trebuit să renunț, deoarece mi se părea că era doar un pasaj de umplutură). De ce? Pentru că nu se potriveau personajului sau subiectului, oricât de mult mi-ar fi plăcut mie. De-asta spun, „depinde” de fiecare, unii lucrează mai mult cu imaginația, alții documentându-se. Pot fi scriitori la fel de buni. Depinde totodată de tipul scrierii. În cazul în care voi avea de gând să scriu ceva memorialistică, îmi vor fi de folos notițele alea.
Obiceiul este într-adevăr foarte productiv. Mi-am notat pe parcursul timpului niște chestii într-un jurnal, mai nou în diverse pagini pe calculator, și vreau să spun că din toate am făcut până la urmă ceva, mai bine sau mai prost. Dar întotdeauna în produsul final sâmburele original rămâne insignifiant, de nerecunoscut. Oricum, direcția spre care înclin acum este fantasticul, nu psihologicul sau socialul.
Da, e o arta totusi sa stii sa construiesti pe miezul ala care-i notarea de un paragraf. Am vazut ce-a facut Radu Parpauta dintr-o mica observatie scrisa pe FB (ultimul text).
Mihai, asa e. Dar uneori poti avea norocul de a da peste o „mina de aur” cum stii ca s-a intimplat in cazul meu cu acel coleg insomniac si cu „masina lui de dormit”. Si apropo de povestea colegei. Cred ca stiu sa ascult sau nu stiu care e explicatia, dar de-a lungul timpului am „primit” foarte multe povesti cadou (spuse, nu scrise). Sau poate ca e din cauza ca oamenii se simt datori sa-mi dea ceva in schimbul povestilor mele :) :)
Am incercat de mai multe ori sa tin un jurnal si am renuntat de fiecare data, dar imi place ideea cu carnetelul de notite. Cred ca ajuta pe cineva ca mine, care la capitolul imaginatie nu sta extraodinar de bine si are nevoie de inspiratie pentru a scrie.
Carnetel sau… mobil. Primul exemplu dat aici e luat de pe mobil.. scris de mine in „notes” din „linistea” banchetei din spate :) :) Apoi mi le emailez tot mie :)
„Scrisul numai de dragul publicului nu are nici o legătură cu arta.” Aşa este, iar în ceea ce priveşte scrisul, acest editorial este cu adevărat un curs foarte bun de creative writing, chiar dacă nu ţi-ai propus asta. Chestia cu notatul e de reţinut, la mine uneori merge, alteori notez mental şi nu uit, ceea ce e important. Eu cred mult în „al şaselea simţ” şi chiar dacă acum ne gândim poate mai mult la ce ar spune cititorul, îmtotdeauna suntem noi cu noi şi cu scrisul nostru -totul e să nu rămânem într-un turn de fildeş, cum bine spui aici. Cunosc un scriitor full time care scrie foarte bine şi care acum o lună nu mai avea unde să stea fiindcă fusese dat afară dintr-o clădire a USR, din motive administrative – Radu Aldulescu. Romanele lui au fost traduse şi în limba franceză. I-am admirat întotdeauna alegerea deşi în România este catalogată drept act de inconştienţă. Povestea bătrânului chinez -impresionantă, cred că ar ieşi o povestire minunată.
Da, si eu am toata stima pentru Radu Aldulescu. Totusi, ar fi culmea sa scrie prost la cite a sacrificat de dragul literaturii :)
Batrinul chinez, da, si eu simt la fel. As scrie-o din doua planuri: primul al fiicei dezgustate de ratacirile batrinului si de incercarile lui de a-i converti. A doua, foarte trista din perspectiva lui. Un om care nu-si mai gaseste locul, si nici unul din vechii prieteni-practicanti ai acestei religii, nedorit de familie, vaduv, etc.
Merci de trecere, Daniela!
Citii, îmi plăcu.
Voiam să-i spun lui Mihai că orice notițe de azi vor fi de folos până la urmă
Într-un fel sau altul vor fi de folos, Radu, nicio îndoială în privința asta.